Mihai Eminescu este in literatura romana „poetul nepereche” ,creator al unei opere care strabate timpul neuscata de seve prin interpretare si netocite de repetate rostiri. La Eminescu nu se poete vorbi de o poezie programatica , ideile sale despre arta nu se constituie in poezii anume, ci se regasesc in intreaga sa creatie , fie in publicistica, fie in poeziile despre arta, conceptiile sale despre conditia poetului si menirea artei sale fiind exprimate intr-un fel sau altul , in majoritatea creatiilor lirice. Cateva creatii ale lui Eminescu directioneaza conceptia poetica ,cele mai multe fiind postume, desi unele fusesera scrise la inceputul perioadei de creatie ori in plina maturitate: ”Icoana si privaz”, „eu nu cred nici in Iehova”, „Ordin si poetul”, „Iambul”, „In zadar in colbul scolii”. Intre poeziile programatice antume se numara „Epigonii”, „Glossa”, „Oda(in metru antic)”, „Criticilor mei” care sunt si cele mai valoroase din punct de vedere literar si profund filozofice. n7t21tv
In „Epigonii” Mihai Eminescu da definitia poeziei, pornind de la intrebarea „Ce e poezia?”, pe care o concepe ca pe o creatie pura, divina, in care imaginile poetice sunt „icoane”, ce innobileaza prin sensibilitate, emotie, „glasuri tremurate” mintea si sufletul omenesc:
„…Inger palid cu priviri curate,
Voluptuos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpura si aur peste tarana cea grea.”
Eminescu ii marturiseste lui Iacob Negruzzi intr-o scrisoare ce insoteste poezia „Epigonii”, motivele pentru care aduce laude poetilor elogiati care „nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstienta cu care lucra ei.”
Eminescu se incadreaza singur in curentul literar al romanticilor , recunoscand inclinatia sa de vizionar, scepticismul solitar si preferinta sa pentru antiteza:
„Nu ma-ntoarceti nici cu clasici
Nici cu stil curat si antic
Toate-mi sunt deopotriva
Eu raman ce-am fost:romantic.”
( Eu nu cred in Iehova)
In ciuda acestei afirmatii ,Mihai Eminescu inclina uneori spre clasicism, pretuind profunzimea de gandire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos si adevarat, prin aspiratia catre perfectiune si echilibru, prin stil clar, armonios si prin ironia rece a ratiunii:
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate,
Ce e rau si ce e bine
Tu te-;ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna de te cheama,
Tu ramai la toate rece.” Glossa
Eminescu aspira in permanenta spre o arta ideala, care sa transfigureze realitatea, fiind mereu preocupat sa gaseasca acel cuvant „ce exprima adevarul”:
„Si am visat odata sa fiu poet…Un vis
Desert si fara noima ce merit-un suras
De cruda ironie …Si ce-am mai vrut sa fiu?
Voit-am a mea limba sa fie ca un rau…” Icoana si privaz
Viziunea sceptica eminesciana privind conditia poetului in lume , in societatea contemporana superficiala, incapabila sa aprecieze arta adevarata, preocupata fiind de interese materiale, meschine este ilustrata in poezia „Criticilor mei”:
„Ah!Atunci ti se pare Critici voi, cu flori deserte
Ca pe cap iti cade cerul: Care roade n-ati adus
Unde vei gasi cuvantul E usor a scrie versuri
Ce exprima adevarul? Cand nimic nu ai de spus.”
Poezia trebuie sa exprime intotdeauna adevarul vietii, sentimentele profunde traite de poet, existenta omului sa fie singurul izvor al inspiratiei lirice:
„In zadar in colbul scolii, Nu e carte sa inveti
Prin autori mancati de molii, Ca viata sa aiba pret
Cauti urma frumusetii Ci traieste, chinuieste
Si indemnurile vietii, Si de toate patimeste
(…) Si-ai auzit cum iarba creste.”
In zadar in colbul scolii
Ultimul mare romantic european a dat masura perfectiunii clasice in poezia „Oda (in mediul antic)”, opera a maturizarii depline a artei eminesciene. Poezia exprima viziunea filozofica a poetului asupra iubirii si a mortii in substanta clasica materializata cu elemente romantice. Poetul isi inalta privirea la „steaua/Singuratatii”, cautand intelesurile firii, aspirand spre ideal, printr-o reintoarcere nostalgica spre propria tinerete, varsta visarii, cand moartea-i parea undeva departe: „Nu credeam sa-nvat a murii vreodata.” Echilibrul sufletesc ii este tulburat de aparitia sentimentului de iubire „dureros de dulce”, care-i da si perspectiva mortii. Iubirea este un foc mistuitor pe care nu-l poate stinge „cu toate/Apele marii”. Chinurile provocate de iubire poetului sunt asemuite cu cele ale lui Hercule si Nessus, personaje mitologice ce devin simboluri sugestive ale suferintei. Poetul, mistuit de propriul vis, mediteaza asupra ideii de moarte, invocand tot un simbol mitologic, acela al pasarii Pheonix:
„De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…
Pot sa mai renviu luminos din el ca Pasarea Pheonix?”
Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela ca numai arta eternizeaza creatorului, il poete face nemuritor, idee exprimata in poezia intitulata sugestiv „Numai poetul…”:
„Lumea toata-i trecatoare, Numai poetul
Oamenii se trec si mor Ca pasari ce zboara
Ca si miile de unde, Deasupra valurilor,
Ce un suflet le patrunde , Trece peste nemarginirea timpului…
Treierand necontenit In ramurile gandului,
Sanul marii infinit. In sfintele lunci ,
Unde pasari ca el
Se-ntrec in cantari.”