Tudor Arghezi s-a nascut la Bucuresti, la 23 mai 1880. Numele sau adevarat este Ion N. Theodorescu: pseudonimul sau, Arghezi, provenind, explica insusi poetul, din Argesis-vechiul nume al Argesului. c6l24ld
La virsta de 16 ani debuteaza in Liga ortodoxa a lui Al.Macedonski, sub semanatura Ion Theo. Pina in 1910-cind a inceput sa conduca sau sa editeze el insusi reviste si ziare cum sint: Cronica, Cuget romanesc, Natiunea, Bilete de papagal- publica la mai multe periodice ale vremii: Revista moderna, Viata noua, Facla, Viata romaneasca etc.
In anul 1927 ii apare volumul de versuri-cu titlu semnificativ-Cuvinte potrivite. Dupa aceasta data, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumarate articole. Va impune in literatura romana ca specie literara tableta.
Pentru activitatea literara remarcabila primeste in anul 1946 Premiul National de poezie. In anul 1955 este ales membru al Academiei Romane, e distins cu numeroase titluri si premii, in anul 1965 primeste Premiul International Herder; este sarbatorit cu prilejul zilelor de nastere la 80 si, respectiv, 85 de ani ca poet national.
Moare la 14 iulie 1967; este inmormintat in gradina casei sale de la Martisor.
Fixind locul de marca in istoria literaturii romane pentru M.Eminescu si T.Arghezi, in studiul Eminescu si Arghezi, releva rolul istoric pe care l-a avut Arghezi in a depasi eminescianismul: Limba lui Arghezi este alta decit cea a lui Eminescu, si tematica si modul de a gindi poetic, si mijloacele de arta sunt altele. Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influienta a poetului Luceafarului, este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca in al doilea deceniu al secolului nostru.
Lirica filosofica argheziana este si ea o experienta spirituala, o integrare a eului in ordinea cosmica, o acordare subiectiva cu ea. Inconformist, sarcastic pina la paroxism, climatul poeziei argheziene nu este mai putin incompatibil decit al celei eminesciene. Iubirea, natura, moartea, Dumnezeu sunt date ale existentei; poetul e destinat sa traiasca in ele; luptind sa le dea si o ordine interioara, cautind un acord al eului cu lumea si este firesc sa penduleze dramatic intre pacat si inaltare, intre materie si spirit; constiinta lui se sfisie intre principiul coruptibil si cel incorupttibil, se cauta, se pierde, se regaseste in insusi principiul suprem al vietii. Cind isi pierde paradisul prim, poetul este silit sa afle iadul si raiul in conditia umana si aspra. Viata insasi este o lupta intre divin si dracesc intre bine si rau.
Tudor Arghezi, scriitor cu o mare personalitate artistica, formeaza un dialog stralucit cu lirica eminesciana, contribuind la innoirea lirismului romanesc si universal. La fel ca poetii de dupa Baudelaire, pe care Arghezi l-a tradus stralucit in romana, poetul roman a distrus conventia poetica, locurile comune ale limbajului frumos.
Baudelaire, apreciaza Tudor Vianu, ar fi fost uimit sa afle ca numai cu citiva zeci de ani dupa moartea sa un tinar roman, invatind din cartea sa nemuritoare, va continua experienta sa poetica.
Univers complex de o rara frumusete morala si pitoresc: taranul, plugarul, cu rosturile muncii sale datatoare de belsug, periferia umana, temnita, jocul cu viata si moartea, dragoste si copilarie reversibila, luminoasa reprezinta tot atitea teme ale literaturii argheziene. Lumea plasmuita de Arghezi este vasta, intrunind contrastele intre: cer si stele, tarie pisc si brazda, pamint, noroi, smirc.Opozitia intre aceste sfere lexicale deosebite creaza tensiunea proprie operei argheziene.
Eugen Lovinescu fixa locul creatiei argheziene in contextul literaturii noastre ca sinteza intre modernism si traditionalism. Daca Cuvinte potrivite reprezinta o potentare lirica, o depasire, dincolo de temperament si, in ordinea poetica si spirituala, ocupa locul de frunte, Flori de mucigai reprezinta nota cea mai pregnanta si cea mai adecvata a personalitatii scriitorului. Tudor Arghezi a lasat literaturii romane si universale o opera literara in versuri si in proza intr-o noua formula artistica, avind la baza cultul limbii stramosesti, al virtutii acesteia, din scrierile biblice, din graiul popular si-a faurit limbajul din esente tari si materie diofana, lasindu-i sa creasca in umbrele tarinei nepadite de buruieni, dar si in lumina stralucitoare si sunete de metal rar, poezia sa implinind, in acest mod, una din aspiratiile artei noastre literare si care constituie un "triumf al limbii" artistice romane mai noi-dupa cum apreciaza St.Munteanu.