Scrisoarea I a aparut pentru prima data in „Convorbiri literare”
la 1 februarie 1881. In totalitatea ei, ea este mai mult o meditatie asupra
existentei pe tema fortuna labilis din Memento mori. i5g11go
Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structura romantica. El abordeaza
in cadrul mai larg al relatie omului de geniu cu timpul si societatea
omeneasca in genere, tema nasterii, evolutiei si a unei previzibile stangeri
a sistemului cosmic.
Structura poemului se grupeaza pe doua coordonate fundamentale, dupa cum problematica
geniului este infatisata in doua ipostaze. Prima, aceea de cugetator,
da nastere unei meditatii filozofice. A doua, accea a relatiei omului de geniu
cu societatea si posteritatea, conduce la satira. Aceasta dubla infatisare
a omului de geniu e incadrata de peisajul lunar, umanizat prin motivul
poetic al contemplatiei.
Compozitia: Poemul este alcatuit din cinci parti, din care prima parte si a
cincea reia motivul contemplatiei.
In prima parte motivul contemplatiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului,
scurs ireverzibil pentru om. In opzitie cu omul, luna devine zeitatea
omniprezenta si omnireienta aflata sub zodia eternitatii, adica a timpului universal,
fara inceput si sfarsit. Astfel in acesta parte, poetul introduce
doua motive romantice dragi siesi: motivul timpului bivalent. Timpul individual
„doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare”, si timpul universal
- reprezentat prin motivul lunii „ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga
scoate”.
In partea a doua - versurile 7-38 - nuanteaza motivul lunii ca astru tutelar
al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acesta parte a poemului fascineaza
prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are ea insasi structura
de sine statatoare. Poetul creaza imaginea globala, de dimensiuni terestre,
a privelistelor ce se ofera ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrange
apoi treptat: de la pustiuri, la codri si izvoare; de la „miscatoarea
marilor singuratate”, la tarmuri, palate si cetati si de aici „in
cate mii de case lin patruns-ai prin feresti, / Cate frunti pline
de ganduri, ganditoare le privesti !”. Se ajunge astfel la
categoria omului pe care poetul il infatiseaza intr-o serie
de ipostaze de la rege pana la sarac, de la geniu pana la neghiob,
de la tanarul preocupat de buclele sale si negustorul ce-si numara bogatiile,
pana la batranul dascal care cerceteaza necontenit enigmele universului,
pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriana si anume identitatea
in fata mortii: „Desi trepte deosebite le-au iesit din urna sortii,
/ Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de
patimi deopotriva fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi
!”.
Dupa un alt sir de ipostaze, fata de care cititorul simte ironia poetului, acesta
se opreste indelung la conditia vitreaga a omului de geniu, pe care il
pune insa in antiteza cu individualizarile anterioare: „Uscativ
asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in
degetul lui mic”.
Dar inainte de a ajunge la satira, Eminescu prezinta o cosmogonie (39-86)
in partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, in scrierile lui Kant,
dar si in miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nascut prin miscarea unui punct.
Exista un macrocosmos si un microcosmos. Oamenii tin de lumea cea mica, lumea
cea mare e „vis al nefiintei”, al hoonului inital care se poate
reinstaura. Si aici ca si in Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei,
aici, prin capacitatea cugetatorului de a gandi cosmogonia, in opozotie
cu mercantilismul si neschinaria omului comun.
Atat in tabloul genezei cat si in acela al apocatastazei,
imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi „vin
din sure vai de haos”in forma de uriase roiuri, scapate din franele
luminirii planetele se arunca rebele in spatii, iar stelele cad asemenea
frunzelor toamna. Batranul dascal intrevede sfarsitul prin
racirea soarelui si pierderea fortei lui de atractie pana ce „Timpul
mort si-ntinde trupul si devine vecinicie”. Dupa aceste peisaje contemplative,
poetul trece la reflectie.
Partea a patra (87-144) este comparata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu
in, lumea semenilor rau. Dar nici aici problematica sociala a geniului
nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua in mod firesc sa cugete,
de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii
terestre, cugetare in care apare din nou identitatea oamenilor ca ei insisi
si cu omenirea intrega: „Unul e in toti, tot astfel precum
una e in toate”( dupa textele indice ). Framantarea vointelor
marunte si loveste de inexorabilul destin al timpului ireversibil: „Ce-o
sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc ?.../ Ca si vantu-n
valuri trece peste traiul omenesc.”. Idei schopenhaueriene mai apar si
aici. Impesibilitatea cunoasterii proprie vietei - pentru ca singura clipa sigura
de existenta e cea prezenta - clara considerarea operei omului de geniu la directia
rau voitoare a invidiosilor: „Si cand propria ta viata singur n-o
stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ? / Poate
vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri bracuite asezat
si el, un brac, / Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, / Colbul
ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / Si te-o strange-n doua siruri,
asezandu-te la coada, / In vro nota prizarita sub o agina neroada”.
Din sarcasmul sau impotriva detestabilei marginiri si ingamfari
a filistinului, izvoreste pozitia contemporanului care va gasi prelejul sa se
autoglorifice pana si in discursul funebru, iar pendantul ipocrit,
cu ochii verzui, neincrezator, va pune la „cantar” peste
un veac, cel mult „aticismul”, eleganta limbii, „in
vro nota prizarita sub o pagina neroada”. In cazul acesta dascalul - omului
de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obtine recunoasterea
meritelor sale nici macar in posteritate pentru ca incompetenta ( si nepasarea
) comoditatea si seaua credinta vor conduce la ignorarea adevaratei opere, totul
rezumandu-se la „biografia subtire”, careia-i vor gasi „pete
multe, rautati si mici scandele, pacatele si vina / Oboseala, slabiciunea, toate
relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant”.
Pentru ca „Astea toate te apropie de dansii... Nu lumina / Ce in
lume-ai revarsat-o”.
In partea a cincea (145-156) se revine la motivele initale; contemplarea proprie
vietii si a vietii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvaluie, alaturi
de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar al identitatii tuturor
oamenilor cu ei insisi si a tuturor laolalta in perspectiva mortii:
„Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste
raza ta si geniul mortii !”.
Limbajul artistic: metafora, comparatia dezvoltata, metafora interogativa.