x7o8oh
Influenta apuseana a romantismului francez nu inseamna o alta epoca; in aceeasi epoca, se deosebesc doua curente. Am urmarit pe acel reprezentat numai prin putini si, pentru unii, numai prin anumite momente din dezvoltarea lor, curentul indigen.
Ma intorc asupra aceleiasi epoci, pe care o voi privi-o pana foarte departe, pentru ca unii scriitori continua pana la adanci batranete sa pastreze pecetea pe care au capatat-o in tineretea lor. Asa incat trebuie urmarita problema nu pe o linie cronologica, ci pe mai multe, in legatura cu biografia fiecaruia. Se va face o impartire intre felul cum anumiti scriitori romani din Moldova si din
Muntenia au primit influenta franceza. De ardeleni nu poate fi vorba in vremea aceasta, afara, intru catva, de Codru Dragusanu: ei sunt prea mult sub influenta germanica si ungureasca, mai mult germana decat ungureasca, asa incat isi au originalitatea lor.
Nu e de ajuns sa se constate ca un scriitor a primit o influenta pentru ca sa se inteleaga rostul influentei acesteia, ci trebuie cautate imprejurarile in care s-a primit aceasta influenta. Roman tismul francez primit intr-un anumit chip inseamna un lucru, acelasi primit pe alta cale e cu totul altceva. Astfel romantismul francez primit in tara este una si romantismul francez primit in strainatate cu totul alta; romantismul francez primit in casa este iarasi una si cel primit in scoala, alta.
O observatie preliminara. Separatie neteda intre romantism si clasicism nu se poate face. Sunt atatia dintre cei socotiti clasici care au si elemente romantice. Ar fi foarte interesant, in literatura franceza, sa se caute influente engleze la scriitorii din timpul
Revolutiei si de pe vremea lui Napoleon, care, acestia, desi socotiti clasici, cuprind si anumite elemente care nu sunt deloc clasice; astfel acel Ducis care face traduceri din Shakespeare dupa gustul zilei, deci elemente romantice, pe vremea lui Napoleon, cand nu era inca vorba de romantism, ci lumea era adanc cufundata in traditia clasica. Pe de alta parte, nu se poate spune cat de mult este, din vechiul clasicism, la Lamartine, care este socotit romantic.
Ceea ce se numeste „la vague a l’ame“, sentimentul de nehotarare, de neputinta in a te orienta in viata, de dezgust fata de orice actiune, exista desigur in odele lui. Dar forma lor este in cea mai mare parte o forma clasica. A trebuit sa vina Hugo, cu indrazneala lui, cu sintaxa lui, total deosebita pentru ca sa se sfarme ritmurile vechi si sa fie inlocuite cu ritmuri noi. Deci si multi dintre scriitori romani care se inspira din Franta, de unde iau nota romantica stapanitoare — de pe la 1820 inainte — au totusi o nota clasica permanenta, care se descopera pana la sfarsitul activitatii lor literare, dupa cum si la cei la care predomina influenta clasica se vor strecura cu vremea o multime de elemente care vin de la romantism. Romantismul inseamna, in orisice caz, dezarmonie si lipsa de unitate, iar scriitorii acestia de care vorbim — si incepem cu Grigore Alexandrescu — au o incapacitate de viata interioara, o stapanire de sine, o tehnica reflectata care sunt de cel mai pur gust clasic.
Grigore Alexandrescu nu poate fi separat de Voltaire — sa ne gandim la traducerea lui din Alzire. Este prin urmare la dansul clasicism trecut prin Voltaire. Dar la Alexandrescu este si influenta lui Lamartine: oboseala preliminara, lirismul amoros care azi nu se mai poate citi deloc, partea cea mai slaba din tot ce a scris el.
Aceasta pe langa fondul indigen din fabule. Trei note la acelasi scriitor. E foarte usor de deosebit epoci si influente, insa nu toti oamenii dintr-o vreme traiesc in epoca lor si statornic sub influenta

dominanta; as putea zice ca majoritatea oamenilor unei epoci traiesc fie in trecut, fie in viitor; cei care sunt oamenii momentului sunt cei mai putini si cei mai slabi, tocmai fiindca nu arunca floarea lor catre viitor si nu si-au pastrat radacinile in trecut.
Separatia este necesara pentru studii, dar ea nu satisface subiectul el insusi.
Intai influenta romantica primita in casa. Ea se resimte de pregatirea si de dispozitia preceptorilor francezi. Se stie acum cat de mare era numarul acestor preceptori francezi: avem cateva din contractele incheiate. Isi disputau familiile boieresti, mai mult in
Moldova decat in Muntenia astfel de preceptori, care, nemaiavand nici un fel de rost acasa, adusi de soarta aici, au fost insarcinati a forma generatia noua. Dupa ce d-na de Gembures a pregatit pe toate fetele lui Scarlat-Voda, pensionul lui Cuénim, care a tinut foarte multa vreme, a avut marea onoare de a adaposti, in cei dintai ani de tinerete ai lor, pe un Kogalniceanu si pe un Alecsandri.
Dar, alaturi de aceste pensioane, era, cum am spus, invatatura acasa, si nu trebuie confundata pregatirea pe care o putea da pensionul lui Cuénim cu pregatirea de catre un preceptor particu lar, care nu avea dreptul de a preda in acelasi timp si in alte familii.
Preceptorii sunt de obicei oameni de oarecare varsta si de o pregatire personala mediocra, avand o informatie franceza putintel cam intarziata: pregatirea acestora este din secolul al XVIII-lea.
Ei transmit mai mult clasicismul, romantismul fiind inca socotit ca o necuviinta.
In aceasta privinta, este foarte interesanta de studiat initierea literara in lectura franceza a lui Costachi Negruzzi, care se stie ca a suferit si o influenta venita prin rusi, prin Puskin si prin
Lermontov, care vedeau prin prisma romantismului, dar nu a romantismului pur francez — ceea ce nu inseamna ca literatura franceza nu a trecut in Rusia, ci numai ca-i domina curentul englez, curentul de revolta, de exagerare individuala, de salbatacie ambulanta al lui Lord Byron, care scrie intr-o proza ritmata, atingand subiectele cele mai extraordinare, bruscand toate preju decatile.
In refugiul de la Iasi am gasit in casa din Hermeziu a dlui Iacob
Negruzzi, in care s-a pastrat biblioteca parintelui sau, ingropat la bisericuta de acolo, cele dintai incercari ale lui Costachi Negruzzi, care nu sunt cunoscute, desi au aparut in Revista istorica, acolo, la Iasi. Ele au un caracter neted clasic, in genul poeziei aceleia artificiale pe care o anumita epoca a veacului al XVIII-lea o afectiona: discutiuni intre un zeu si o zeita, mitologie de scoala si de cabinet, consideratii de filosofie morala. Scriitorul s-a resimtit pana la sfarsit de influenta clasica. Ce este Aprodul Purice, ce trebuia sa fie Stefaniada — caci Aprodul Purice este o parte desfacuta dintr-o opera mai mare, un fel de cantec dintr-o Henriada romaneasca — ce este in alexandrinii aceia lungi al caror model e luat din vechea literatura franceza, in factura aceea de greoaie compozitie in care dupa un numar oarecare de versuri e impusa o comparatie, decat un imprumut de la scriitorii francezi de speta lui Delille, reprezentanti si corifei ai unei literaturi prin esenta anemica, scrisa intr-un stil foarte convenabil, dar atata tot? Lucru foarte curios — si aceasta se intampla totdeauna la oamenii care nu si-au fixat perfect locul in mijlocul curentelor epocii lor — acelasi care intindea alexandrinii nesfarsiti ai Aprodului Purice, care avea ambitia sa cante astfel in romaneste pe Stefan cel Mare, asa cum Voltaire cantase pe Henric al IV-lea, a imbogatit si mladiat limba noastra — ceea ce nu era usor pe vremea cand, acolo, limba romaneasca era mai mult o „moldava“ boiereasca de salon — pentru a traduce Odele si baladele lui Hugo. Acestea sunt insa un joc extrem de dibaci in manevrarea silabelor, o adevarata echili bristica poetica, asa incat isi poate inchipui cineva cata truda a trebuit sa cheltuiasca Negruzzi pentru ca, intr-o limba putintel

fanariotizata, prefacuta intr-o formula politicoasa, dar rece, sa imbrace rezultatul sfortarilor supreme ale unui om de indrazneala lui Victor Hugo, mai ales cand traducatorul fusese format intr-o cultura care era in cea mai mare parte clasica.1
Preceptorul de casa, lecturile in bibliotecile parintesti, alcatuite din carti scrise in spiritul secolului al XVIII-lea, formeaza in adevar spiritul. Scoala franceza in ea insasi, pensionul, ca acela al lui
Cuénim, nu inseamna mare lucru. Il putem cunoaste prin poves tirile de tinerete ale lui Mihai Kogalniceanu, care n-a invatat numai carte, ci i-a placut fetita lui Cuénim, cum o spune el insusi in Cel dintai amor. Dupa un numar de ani petrecuti acolo influenta lui
Cuénim asupra lui ramane nula, afara de acel trecator pitoresc sentimental. Kogalniceanu ar fi putut face orisice literatura; versuri a facut intr-o vreme, si le avem versurile; avem si nuvele istorice foarte frumoase, care pot sta alaturi de nuvelele lui Negruzzi — insa aceasta parte a activitatii lui trebuie adaugata dincolo, la literatura „du terroir“, la literatura locala, precum si cronicile tiparite de Kogalniceanu au insemnat o revenire la elementul local si la elementul istoric. Scoala franceza din Iasi era o simpla intreprindere de castig, care nu putea sa deschida in toate dome niile perspectivele mai vaste si sa lase a se intrevedea tinte neas teptate.
In Muntenia, e o scoala de un caracter mult superior, careia nu i s-a acordat rolul care i se cuvine. E vorba de pensionul, care era, se pare, si scoala deschisa, al lui Vaillant, venit la noi cu sotia lui, care va deveni directoarea uneia dintre cele dintai scoli de fete din Bucuresti. Vaillant era un scriitor, un filosof, un istoric, un om cu teorii, uneori gresite. E primul care a intrebuintat, intr o interesanta carte in trei volume, cuvantul de Romania, La
Romanie. In cartea lui de capetenie se intalnesc idei ciudate cu privire la limba romaneasca: alaturi de limba „d’oc“ si cea „d’oil“, ea ar fi format o a treia, cu nume ciudat, „la langue d’or“. Dar, pe langa teoriile acestea filologice, pe care nimeni nu s-ar gandi astazi sa le trateze serios, in La Romanie este o foarte frumoasa descriere a tarii intregi. El a condus multa vreme si internatul de la Sfantul
Sava si a avut o activitate literara didactica interesanta, Dictiona-; rul lui exercitand influenta sa asupra spiritului public de la noi.
Intr-un moment viitorul pamfletist s-a amestecat si in curentul revolutionar si a fost urmarit la Bucuresti, asa ca a trebuit sa se refugieze in Modlova.
Unii scriitori munteni, cum este Grigore Alexandrescu, pleaca de la acesta, nu se pot intelege fara dansul.
Insa aici vine deosebirea cea mare intre o astfel de scoala si patrunderea curentului francez prin bietul preceptor de casa.
Preceptorul de casa era, cum am spus, un om care arata si el ce invatase in scoala din tineretea lui departata, avand ca ideal pe francezul de la 1760, pe cand Vaillant, cu toata aderenta lui la vechile formule, e un revolutionar de temperament, un om cu conceptii proprii, care vede foarte neted anumite tinte si le urmareste foarte metodic. L-am putea defini literar un clasicist de convingere, dar nu fara oarecare influente de pe urma roman tismului lui Lamartine.
Fara Vaillant nu poate deslusi cineva, intr-o parte din scrisul sau, pe Grigore Alexandrescu. Alexandrescu a fost mai tarziu din casa lui Eliad, dar de la inceput din scoala lui Vaillant. Personalitate vie, originala, fara de care nu ar fi putut fi poet; dar, in ce priveste influenta, el o avea din doua parti: istetul mahalagism de casa al lui Eliad si didacticismul clasicist de la scoala lui Vaillant.

Nu numai el, dar toti muntenii de pe vremea aceea traduc, si s-a tradus atunci foarte frumos din literatura franceza: o multime de piese din Moliere si din clasicii secolului al XVII-lea.1 Unele din aceste traduceri sunt foarte importante ca texte de limba, fiind traduse cu cazna, redandu-se naiv intelesul. Si aici lectiile lui
Vaillant domina lecturile romantice de dupa parasirea scolii.
Dar in afara de scoala franceza la noi, scoala intemeiata de francezi, dupa obisnuintele lor si cu intentiile lor, curentul francez a mai putut veni dupa Regulamentul Organic si prin scolile cele noi ale noastre, si aceasta este a treia forma de patrundere. In acele scoli secundare cu clase superioare de caracter universitar, la Bucuresti si la Iasi — la Sfantul Sava din Bucuresti cu Petrachi
Poienaru, om care facuse studii frumoase, mergand pana in Anglia, pentru ca, intors, sa dea suflet scolii celei noi de la Bucuresti, si in scoala moldoveneasca, in Academia Mihaileana, trecuta sub multe influente, si franceze, dar fara mult suflet — se plazmuieste viata morala a unei generatii de o orientare occidentala, care merita a fi cercetata.

In scolile acestea erau profesori de limba franceza, pe langa profesori de limba germana chiar, si neaparatii profesori de greceste si de latineste. Initierea aceasta la Apus era insa foarte slaba. Un profesor tinut in familie, vorbind necontenit limba lui, stramutand in atmosfera intelectuala toate evenimentele din jurul lui, acesta putea exercita o mare influenta, dar nu profesorul dintr-o scoala a statului, care de multe ori nu vine din tara a carei limba o preda, astfel ca el poate preda limba, recomanda ceva literatura, dar spiritul insusi nu ajunge a-l patrunde el insusi. De aceea si scoala lui Petrachi Poienaru si Academia din Iasi nu reprezinta ceva in literatura noastra.
Cu ceva clasici francezi, putintel si cu nemteasca lui Kotzebue
— nu a lui Schiller, cu atat mai putin a lui Goethe — se capata doar o pregatire pentru lectura. Traducerile impuse in anii de scoala, mai ales la Iasi, au creat insa, acolo, cativa harnici tradu catori.
Dar, pe vremea Regulamentului Organic, cu toate piedicile care s-au pus inca — si au fost foarte multe, pentru ca a merge la Paris insemna o stricare a sufletului sub raportul politic, primirea ideilor noi protivnice ordinii de lucruri stabilite — calatoriile de studii in Apus au devenit dese.
Si anume baietii — de expatrierea fetelor nu era vorba; ea a inceput mult mai tarziu — baietii nu mergeau singuri, ci cu preceptorii lor, asa incat trecerea la scolile straine se facea sub supravegherea aceluia care pregatise de acasa. Cand au mers la
Lunéville cei doi fii ai lui Mihai Sturdza, Grigore si Dimitrie —
Grigore, inteligent, cu preocupari filosofice, Dimitrie mai slabut
— si impreuna cu dansii Mihail Kogalniceanu, care ar fi vrut sa treaca la Paris, dar a fost impiedicat si trimis la Berlin, ei erau intovarasiti de abatele Lhommé, un preceptor de casa la Iasi, care statea necontenit pe langa dansii. Iar, cand s-a dus Vasile Alecsan dri in strainatate, el a plecat cu grecul Furnarachi, prieten cu vestitul Corai, cel mai mare filolog de la inceputul secolului al
XIX-lea, acela care a restabilit de atatea ori textul cel adevarat al operelor clasice.
Ducerea aceasta cu oameni de casa reprezenta totusi un frau; nu se puteau arunca tinerii de-a dreptul in ceea ce moda contem porana avea mai cutezator si mai usurel, fiindca aveau langa dansii pe vechiul preceptor care avea dreptul sa spuie: aceasta este bine, aceasta este rau. Dar, totusi, in asemenea conditii, unii dintre tineri au primit o influenta puternica, precum o putea exercita Franta in acel moment de trecere de la Lamartine la Victor Hugo. Cei

care au mers in Franta in acel moment s-au resimtit de pe urma acestei dualitati a modelului; pe de o parte caracterul vag al lamartinismului, care placea si lui Eliad, tocmai prin partea
„languroasa“ care nu este nici cea mai frumoasa si nici cea mai durabila din opera lui, pe de alta parte sunetele de trambita provocatoare ale lui Victor Hugo, care trecuse de la Ode si Balade, in care este multa influenta din trecut, influenta a clasicismului, la poezia noua, pe care, dealtfel, cand o va continua, cand o va parasi, pentru ca in Les Voix intérieures, in Les Contemplations este cu desavarsire alta nota, o nota intima, pe urma sa treaca la
Légende des siècles, in care dictionariul de istorie si de geografie este pus la contributie pentru a ajuta la o fabricatie voita si oarecum mecanica. Initierea romanilor facandu-se in acel moment, acela care o reprezinta mai bine a pastrat pana la sfarsitul vietii sale acest caracter, oricat ar fi luat subiecte romanesti, Vasile
Alecsandri.
Toata poezia lui Alecsandri, in care apar tineri tarani imbracati ca de duminica, cu doina pe buze si cu un fel de tremurat de hora in picioare, nu e decat o cautare de pitoresc exotic si popular, asa cum l-ar fi putut intrebuinta si un francez de la Paris. Francezul ar fi fost bucuros sa capete colectia intreaga de amanunte intere sante dintr-o viata nationala necunoscuta, iar Alecsandri a fost asa de stapanit de influenta exotismului rural francez incat a prelucrat materialul autohton cum l-ar fi putut face acel francez.
Iata deosebirea intre el si Kogalniceanu. Kogalniceanu a trecut pe la Berlinul altui romantism, mult mai putin stralucitor, dar mai profund si mai sincer intim, unde a scris si o Istorie a romanilor, citind pentru aceasta cronicile pe care le-a tiparit mai tarziu,
Letopisetele; intors in tara, a avut o viata intensa, a fost si tipograf, si agricultor, si nu era un domeniu din viata nationala in care el sa nu se amestece; pe cand, pentru Alecsandri, daca Eminescu, fara nici o nuanta de ironie, il califica: „vesnic tanar si ferice“, are dreptate. El a ramas oarecum totdeauna adolescentul de la

Paris, din 1830—40. Nu s-a desfacut de pe sufletul lui pecetea pe care a primit-o atunci: a romantismului francez incepator. Kogalni ceanu nu a fost, cat era student, la Paris, ci numai destul de tarziu, fie si de mai multe ori, dar ca om facut; pe cand Alecsandri, tanar, a pierdut coloarea sa proprie in aceasta atmosfera noua a Parisului.
Cele dintai produse ale lui, tiparite in La Glaneur Moldo-Valaque de la Iasi, sunt pastisari de prima clasa, versuri de felul lui Hugo, imitate insa cu o maiestrie neasteptata la un tanar de pe vremea aceea.
Revenit la romaneste cand s-a intors in tara, el n-a putut descoperi esenta intima a sufletului romanesc. In momentul cand urma sa invete limba adevarata a poporului sau, nu in conversatii banale dintr-o societate pe jumatate fanariota, saloanele l-au atras, l-au cucerit si l-au aservit: lor le va prezenta, dupa gustul lor,
„subiectul national“. A invata bine limba proprie nu este un lucru usor: se poate prin contactul cu clasele adanci, prin citirea necurmata a literaturii vechi, prin aceea ca, precum a facut-o
Eminescu, nu ramane tinut al poporului tau pe care sa nu-l cunosti prin contactul direct. Acestea toate i-au lipsit lui Alecsandri. I-a lipsit aceasta ucenicie, atat de fecunda si atat de stapanita de iubire, care provoaca la un scriitor opere cu totul noi. Altfel nu ar fi raspandit diminutivele lui in dreapta si in stanga, nu ar fi crezut ca un cuvant poate sa pastreze puterea lui de expresie atunci cand este redus la gangureli de alintare. Toata poezia aceasta dimi nutivata este cat nu ne inchipuim de mult greceasca, fanariota, pe cand noi suntem un popor intreg, care tindem catre intelesuri intregi, pe care le spunem barbateste, cu un cuvant singur, acel care se potriveste. Dezmierdarile de cuvinte vin din traditia vechiului regim.
Dar i-a mai lipsit lui Alecsandri si altceva: o mare convingere si o mare pasiune; fara una, sau fara alta, niciodata poezia nu merita

intr-adevar acest glorios titlu. Om de salon, cu multe dragoste usoare, plimblandu-se cu barca prin Venetia, pe malurile Bosfo rului, la mosie, la tara, in zbarnaitul coardelor de lautari, cu ochii opriti la tablalele cu dulceata, sorbind cafeaua aromatica, nu astfel porneste la un om o adevarata si vanjoasa poezie. Apoi Castelul
Peles, apartament rezervat, regina Elisabeta facand omagiu regelui poetilor, in astfel de imprejurari de cea mai mare fericire pe care o poate avea un om, nu se oteleste ca din nedreptate si nerecu nostinta sufletul poetului. Alecsandri traia admirat si adorat de toata lumea: cine ar fi indraznit sa ridice glasul impotriva lui!
Inspiratia n-o putea aduce nici casa de la Mircesti; astazi cu si mai putin caracter rural, in lunca Siretului cu vechii copaci taiati, cu mobilierul si impodobirea lipsite complet de nota romaneasca.
Ca si pe vremea lui, ea sta cinchita, sub dealul de lut cu surile batranesti, fara nici un orizont.
Era dealtfel natural pentru un om care a cuprins in viata sa toata societatea, marginita la clasa de sus, a timpului sau, pe un timp cand taranii si chiar clasa mijlocie nu aveau inca nici un adevarat rost. Pentru a fi altfel ar fi trebuit geniul, si singur Emi nescu l-a avut, avand pe deasupra si cu totul alte imprejurari decat
Alecsandri. Dar, de cate ori se apropie cineva, cu spiritul liber, de
Alecsandri, se pare ca se gaseste dintr-o data intr-o odaie in care, pe o usa, vine o mireasma de iatac al secolului al XVIII-lea, iar pe alta navalesc parfumurile cele mai la moda ale romantismului francez de la 1840.
Incercarile lui de poezie epica, Dumbrava Rosie, cu o lunga insiruire de nume pitoresti, seamana cu Aprodul Purice; in ciuda exagerarilor voite, largilor gesturi schitate este acelasi fel de a concepe subiectul ca si la celalt poet al lui Stefan cel Mare: tot secolul Henriadei, trecut printr-o strecuratoare romantica. Baladele lui urmeaza de aproape, dar cu un pas potolit de oriental, La légende des siècles; desi amintirile istorice dau tipul cate unui Gruie
Grozovanul, cele mai multe nu se misca si nu misca. Singura povestirea luptei de la Rovine de Eminescu cuprinde mai multa poezie epica decat toate incercarile aceste poetice neizbutite ale lui Alecsandri.
Si, cand ajungi la teatru, simti indata modelul francez, dramele lui Victor Hugo. Chiar in ce priveste cele doua drame pseudo clasice: Fantana Blanduziei, care este o dulcegarie de viata romana cu desavarsire falsa, si Ovidiu, in care poetul, murind, gaseste inca puterea trebuitoare pentru a omori o sala intreaga in agonia lui, pe cand personajul putea fi tratat cu multa stiinta si cu mult folos, caci ce nu se poate scoate din Ovidiul Tristelor, trimis in regiunile acestea salbatece cu vuiet de crivat si cu aspre silabe getice in ureche, aceleasi reminiscente te urmaresc. Horatiul ca si Ovidiul lui Alecsandri sunt romani din societatea buna de la 1880, foarte bine crescuti la Paris, foarte vorbareti si lipsiti in fond de orice originalitate a caracterului.

Iata ce inseamna influenta subita a unei mari literaturi straine, cazuta asupra unui tanar inteligent si inzestrat, care nu cunoaste din tara lui, din prezentul ei si din trecutul ei, nimic din ceea ce se poate numi adevarat viata romaneasca si care nu a mai putut invata nimic dintr-insa in tineretea lui dezorientata.
Dar influenta romantismului acesta apusean se poate exercita si in alta forma.
Dimitrie Bolintineanu este tipul cestalalt, produs si el de influenta romantica apuseana, dar in alte conditii. Fiul de mace donean transplantat n-a avut preceptori de casa; clasicii francezi el nu i-a cunoscut de cu vreme. N-a mers nici la vreo scoala de felul pensionului lui Vaillant. Clasicismul scolar ii lipseste cu desavarsire. N-a stiut latineste, nici greceste. Frantuzeste invata mai tarziu, pentru ca Bolintineanu nu se formeaza nici macar in contact direct, de la inceput, cu literatura franceza de atunci, care-i vine oarecum adusa de vant.

Pe de alta parte, Bolintineanu este un om fara o clasa definitiva; nici taran, nici negustor, nici functionar, nici boer. Parintii lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venita din Balcani, se pare, asezata de curand in tara, un fel de mosieri de clasa a treia, sau mai curand din clasa arendasilor. Am zice ca Bolintineanu este el insusi, in lite ratura romaneasca, arendasul, care lucreaza o mosie ce nu este a lui; asa lucreaza el limba romaneasca, care nu-i era ocina si bastina din mosi si stramosi.
El primeste deci ecoul literaturii franceze romantice si, cum este foarte inteligent, mai inteligent decat Alecsandri, putand prinde repede si imita imediat, in perfectie, a prins repede moda noua, acel ecou departat al lumii franceze. Si, cum, pentru dansul, cuvantul nu era nici un prieten pe care sa-l strangi in brate, nici un dusman cu care sa te lupti, cuvintele lui curg de parca nu se mai pot opri. A ajuns victima unei fecunditati deplorabile, rostogo lind ca intr-un dulce vis lenes rimele totdeauna sarace fara macar o inspiratie sincera si calda, care sa le miste. Din zi in zi, din an in an, ele cad, nemiloase, asupra unei societati intregi, superficiale, care le primeste cu atat mai bucuros, cu cat sunt mai usoare, dar si mai goale de inteles.
Bolintineanu este astfel un Alecsandri de clasa a treia, pentru lumea din Bucuresti. Moldova tine inca destul de sus pe Alecsandri, prin virtutile ei istorice, pe cand, lumea, mult mai amestecata si mai usoara, a Bucurestilor se multumeste si cu Bolintineanu. Pe
Alecsandri l-a adoptat mai pe urma, si l-a stricat, aceasta societate din Muntenia, pe cand, dincolo, in Moldova, el era sustinut, mult timp, de influenta mare a lui Kogalniceanu. Pe acesta insa trebuie sa-l punem in legatura cu alta ordine de idei, caci cu dansul trecem peste vremea lui, care nu l-a inteles si nu l-a incurajat, nici in politica, nici in literatura; in politica a vazut ridicandu-i-se in fata
Ion Bratianu, in literatura a ramas simplul publicator al Letopise telor si autor, celebru pentru atata, al discursului de inaugurare la cursul, repede intrerupt, de istoria romanilor. El iese din vremea lui, si noi vorbim acuma de oameni care sunt cu totul si numai din vremea lor.
Incheind cu acest Parny al literaturii poetice romanesti, favorit al lumii Bucurestilor, se poate spune ca, precum, in mare parte,
Alecsandri — nu cel din Steluta! — stricase poezia de iubire, tot asa Boltineanu a stricat materialul superb, eroic din care Alexan drescu cel singur si nenorocit, fara „situatii“ si aplauze, lasat sa crape intr-un colt, izbutise sa scoata zguduitoarea fantoma a lui
Mircea de la Cozia.
In cele spuse aici, potrivit cu singura dreptate si dincolo de pragul laudelor literare oficiale ca si al cercetarilor migaloase in jurul operelor care nu le merita, este exemplul insusi al primejdiei care se ascunde in orice imitare, incapabila de a asimila macar, in orice introducere brutala a unui fond strain intr-o societate care nu are nimic din elementele care sa poata da o sinteza de valoare.
Daca se va ridica sufletul acestei societati prin alta clasa decat clasa mosierilor si arendasilor, decat clasa care petrece in saloanele luminate de lumanari de spermanteta si mobilata cu mesele verzi ale jocului de carti, el va exprima fondul propriu, care se poate hrani cu orice influente, de oriunde, dar trebuie sa ramana fond propriu romanesc.