Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ianuarie 1850, fiind al saptelea copil din cei unsprezece pe care i-a avut caminarul Gheorghe Eminovici si sotia sa, Raluca. Copilaria si-a petrecut-o la Ipotesti. Studiile si le-a inceput la Cernauti, sub indrumarea profesorului sau de romana Aron Pumnul. Intre1864 si 1869 pleaca cu trupe de teatru prin tara. Prima lui poezie este scrisa la moartea profesorului sau, Aron Pumnul, fiind intitulata „La mormantul lui Aron Pumnul”. In acelasi an, Iosif Vulcan ii schimba numele din Eminovici in Eminescu. Intre 1869-1872 studiaza la Viena, unde se imprieteneste cu Ioan Slavici si o cunoaste pe Veronica Micle. In 1870 trimite primele poezii la ”Convorbiri literare”. Astfel este remarcat de Titu Maiorescu, care-l considera un geniu si il numeste „poet in toata puterea cuvantului”. Intre 1872-1874 studiaza la Berlin, cu bursa de la ”Junimea”. In aceasta perioada el versifica cateva basme autohtone. Revine in tara spre sfarsitul anului 1874 si ocupa mai multe posturi , in general in invatamant. Cu aceasta ocazie i-a nastere o profunda prietenie cu Ion Creanga. In 1877 vine sa lucreze la Bucuresti, la ”Timpul”, la chemarea lui Titu Maiorescu. Intre 1878-1880 publica multe poezii erotice ( Ex.: „S-a dus amorul”, „Pe langa plopii fara sot”), versuri de evocare a satului natal ( Ex.: „O, ramai…”), precum si meditatii asupra mortii ( Ex.: „Rugaciunea unui dac”). Intre 1880-1883 scrie cea mai importanta parte a operei sale, poeme filozofice de o valoare unica in literatura romana: „Revedere”, „Scrisorile”, „Glosa”, „Oda (in metrul antic)” si „Luceafarul”. In 1883 ii apare primul volum de „Poezii”, scrise de Mihai Eminescu sub indrumarea lui Titu Maiorescu. Intre 1883-1889 este mai mult prin spitale, datorita agravarii bolii sale, avand putine momente de luciditate. Moare la 15 iunie 1889, in sanatoriul doctorului Sutu, fiind inmormantat la cimitirul Belu, in Bucuresti. v2z20zd
Pentru a intelege pozitia geniului in creatia eminesciana nu este necesara o analiza a tuturor operelor eminesciene in care apare geniul. Este de ajuns un studiu mai profund a operelor: „Scrisoare I”, „Luceafarul”, „Oda (in metrul antic)” si „Glosa”.
Seria celor cinci „Scrisori”, publicata in 1881, din februarie pana in septembrie, cu exceptia „Scrisorii V”, aparuta fragmentar in 1886 si integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artistica a lui Mihai Eminescu. Scrisorile au fost publicate in ”Convorbiri literare” si alcatuiesc un ciclu de poeme unitare prin tematica si modalitate artistica.
Motivul central al celor cinci scrisori il constituie soarta nefericita a omului de geniu in raport cu timpul in care traieste si cu societatea meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre ideal. In „Scrisoarea I”, geniul este intruchipat de savant (omul de stiinta). Cu alte cuvinte, este un poem filozofic, de natura romantica, ilustrand conditia omului de geniu, in ipostaza savantului, in raport cu timpul, societatea si cu posterioritatea, surprinzand totodata -; in tablouri grandioase -; geneza si stingerea Universului.
Una din ideile principale ale acestei opere este relatia dintre omul de geniu si posterioritatea , acest tablou fiind o satira virulenta la adresa superficialitatii societatii in care acela traieste.
Portretul savantului, pe care Eminescu il creioneaza in continuare, simbolizeaza superioritate a omului de geniu, care este preocupat de problemele grave ale Universului, de cercetarea si descoperirea tainelor acestuia si care, desi sarac, stapaneste tainele lumii, deoarece „el sprijina lumea si vecia intr-un numar”:
„Iar acolo batranul dascal, cu-ai lui haina roasa-n coate,
Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate
Si de frig, la piept si-ncheie tremurand halatul vechi,
Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi
Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,
Universul fara margini e in degetul lui mic,
Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga,
Noaptea-adanc-a veciniciei in siruri o dezleaga;
Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar
Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar.”
Pe seama solitarului filozof e pusa apoi viziunea grandioasa a genezei cosmice si a perindarii generatiilor culminand cu ipostaza finala a stingerii Universului:
„La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,
Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,
Cand nu s-ascundea nimic, desi tot era ascuns…
Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns”.
De la amplitudinea ametitoare a unei asemenea zari cosmice, poetul, un alt Hyperion isi intoarce privirile din nou spre avatururile sortii omenesti; nimeni nu poate infrange fatalitatea care apasa asupra tuturor, caci „unul e in toti, tot astfel precum una e in toate”. Nemurirea gloriei e o iluzie, posteritatea deformeaza totul fara a intelege infaptuirile de exceptie in autenticitatea esentei lor celei mai adanci.
Eminescu se intreaba daca omul de geniu, savantul poate intra in nemurire prin opera sa, careia i-a dedicat intreaga viata: „Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batranul dascal ? / Nemurire, se va zice…”.Savantul spera ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor ramane in eternitate, parcurgand secolele. Gloria si nemurirea lui sunt insa simple iluzii: „Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost, / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ?”
Mai mult decat atat, scormonind prin maruntisurile vietii, viitorimea va cauta sa demonstreze caracterul comun al omului de geniu, satisfacuta astfel a nu-i recunoaste exceptionalitatea:
„Aste-a toate te apropie de dansii… Nu lumina
Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant…”
Eminescu stigmatizeaza si posteritatea, care va fi preocupata mai ales de biografia neinteresanta si banala a omului de geniu si mai putin de importanta, de insemnatatea operei sale, prilej cu care poetul afirma inca o data ideea scurgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa intelectuala, de preocupari sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se afla acesta in ierarhia societatii:
„Poti zidi o lume intreaga, poti s-o sfarami… orice-ai spune,
Peste toate o lopata de tarana se depune.
Mana care-au dorit sceptrul universului si ganduri
Ce-au cuprins tot universul, incap bine-n patru scanduri…”
Lectura poemului „Luceafarul” s-a facut la ”Junimea” inainte de a fi publicata in ”Almanahul Societatii Academice Social-Literare << Romania Juna >>” din Viena, in 1883. In acelasi an, poemul a fost reprodus in revista ”Convorbiri literare” si ”Familia”, iar la sfarsitul anului a aparut in prima editie de „Poezii”, ingrijita de Titu Maiorescu.
Poemul „Luceafarul” are ca sursa principala de inspiratie basmul popular romanesc „Fata in gradina de aur”, cules de germanul Richard Kunish intr-o calatorie a sa prin Oltenia. Eminescu creeaza mai multe variante in versuri ale basmului, mai intai versificandu-l si schimbandu-i finalul.
In basm, Zmeul, care ceruse Creatorului sa fie dezlegat de nemurire, pentru dragostea pe care i-o purta fetei de imparat, dar aceasta se indragosteste de un pamantean, Florin. Intorcandu-se, Zmeul ii vede impreuna si, ca sa se razbune, pravaleste o stanca peste cei doi indragostiti. In varianta versificata, Eminescu modifica razbunarea Zmeului, acesta capatand detasarea superioara specifica geniului, transformand-o intr-un blestem. Cea de a cincea varianta est cea definitiva, cea mai frumoasa stilizare si cea mai bogata in simboluri.
„Luceafarul” este un poem filozofic, in care tema conditiei omului de geniu capata o stralucire desavarsita. Eminescu insusi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiratie a „Luceafarului”: „In descrierea unui voiaj in tarile romane, scrie Eminescu, germanul K. povesteste legenda Luceafarului. Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de simpla uitare, pe de alta parte insa, pe pamant, nu e capabil a ferice pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Insemnarea lui Eminescu contine si indicatia -; ce-i drept mai misterioasa - a izvorului literar pe care l-a folosit. Germanul K. nu este altul decat R. Kunish, care intr-o carte din 1861 reproduce doua basme auzite in tarile romane si dintre care „Frumoasa fara corp” revine in patrimoniul nostru literar intr-o versificare ramasa nedesavarsita de Eminescu, in timp ce in „Fata di gradina de aur” devine, dupa numeroase variante, „Luceafarul”.
Problema geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului superior, singurul capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obisnuit nu se poate inalta deasupra complexitatii vietii, nu-si poate depasi conditia subiectiva.
Ideea apartenentei geniului la nemurire este exprimata sugestiv, cu claritate in strofa urmatoare:
„- Dar cum ai vrea sa ma cobor?
Au nu-ntelegi, tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare?”
Fata insa nu poate accede la lumea lui si nu nici nu-l poate intelege („Desi vorbesti pe inteles / Eu nu te pot pricepe”), asa ca ii cere sa devina el muritor, sa vina el in lumea ei:
„Dar daca vrei cu crezamant
Sa te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pamant,
Fii muritor ca mine.”
Puterea de sacrificiu a omului de geniu in numele implinirii idealului absolut este ilustrata de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renuntarea la nemurire:

„-Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi sa stii asemenea
Cat te iubesc de tare;
Da, ma voi naste din pacat
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sa ma dezlege.”
Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire („S-a rupt dinlocul lui de sus / Pierind mai multe zile.”). Dar Demiurg nu il lasa, deoarece stie ca locul Luceafarului nu este cu o fiinta inferioara, ci pe bolta cereasca.
Superioritatea Luceafarului este constientizata inclusiv de Catalina, prin exprimarea propriei neputinte de a patrunde in lumea ideilor inalte a astrului: „In veci il voi iubi si-n veci / Va ramanea departe…”. Calatoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizeaza drumul cunoasterii si totodata motivatia meditatiei pe care Eminescu o face asupra conditiei omului de geniu in raport cu oamenii obisnuiti, dar si cu idealul spre care aspira acesta. Setea de cunoastere a omului de geniu face ca Hyperion sa mearga la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de orice sacrificiu:
„Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire…”
Demiurg ii refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este muritor, nu-si poate determina propriul destin si se bazeaza numai pe noroc, in antiteza cu omul de geniu, capabil de a implini idealuri inalte, care-l fac nemuritor, dar si neinteles de societate:
„Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.”
Ideea dualitatii existentiale, aceea ca existenta umana este alcatuita din viata si moarte, este unul di argumentele Demiurgului in a-l convinge pe Hyperion sa renunte la ideea de a deveni muritor:
„Caci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.”
Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui Hyperion, „moartea nu se poate…”, exprimandu-si profundul dispret pentru aceasta lume superficiala, meschina, care nu merita sacrificiul omului de geniu:
„Si pentru cine vrei sa mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pamant ratacitor
Si vezi ce te asteapta.”
Si pe buna dreptate Hyperion este dezamagit de privelistea care o are cand se intoarce pe pamant. Astfel el se lecuieste de iubirea pentru Catalina si se hotaraste sa ramana printre ai lui, pe bolta cereasca.
Poezia “Glosa” a aparut in volumul de “Poezii” in decembrie 1883.
Potrivit precizarilor lui Perpessicius, poezia “Glosa” dateaza din timpul studiilor berlineze(1873-1874) si numara 9 strofe in loc de 10 strofe, ale textului definitive. Poezia cunoaste 11 versiuni, care se situeaza intre Iasi(1876) si Bucuresti(1882).Ultimele doua versiuni se plaseaza in urma “Luceafarului” si capata influentele poemului..
Tema poeziei este un cod etic al omului superior, care ofera invataminte oamenilor, pe baza autocunoasterii si experientei sale filozofice. Poezia este, de asemenea, o cugetare filozofica pe un ton sententios, continand adevaruri universal-valabile, deci incontestabile. Maximele, sentintele sunt scurte si lapidare, concise si exprimate de un singur vers. Poezia este de factura clasica prin obiectivarea superioara, prin detasare fata de framantarile existentei umane pline de orgolii, ambitii, prefacatorii, etc.
“Glosa” este poezia care graviteaza in jurul conditiei geniului care datorita conceptiilor sale superioare este nevoit sa se sustraga lumii inguste in care traieste omul comun.
Ca si in finalul “Luceafarului”, in “Glosa” lumea este vazuta ca o imensa scena de teatru, spre care inteleptul priveste ca spectator.
Cu accente satirice, dar si cu scepticism, Eminescu exprima cateva reguli de conduita, prin care omul poate depasi neimplinirile inerente, provocate de mediocritatea societatii: „Nu spera cand vezi miseii / La izbanda facand punte, / te-or intrece nataraii, / De ai fi cu stea in frunte;”. Sfatul omului de geniu este acela de a „nu te prinde lor tovaras”, pentru ca ei vor disparea definitiv odata cu scurgerea timpului, deoarece „ce e val, ca valul trece”.