m6h11hk
Producind argumente foarte puternice, imprejurari istorice si culturale au constrins treptat Academia sa opteze pentru scrierea fonetica, in detrimentul celei etimologice. Acest lucru incepe sa se contureze pe la inceputul secolului nostru. Intr­o scrisoare (datata 1904) catre Ioan Bianu, Sextil Puscariu noteaza transant, glo-sind pe marginea discutiilor academice din acelasi an : „Ca s­o spun de la inceput, numai fonetismul poate fi luat in considerare”.
Principiul fonetic urmeaza o regula clara si simpla : scriem asa cum pronuntam, ceea ce induce generali-zarea : pentru fiecare sunet o singura litera ! Ca orice principiu, nici acesta nu poate fi aplicat pretutindeni si nici urmat ad litteram. Iata citeva exceptii : c din care nu e totuna cu c din chiar sau c din cer, dupa cum nici g din gata nu e identic cu g din ghem si nici acelasi cu g din ger. E usor de inchipuit la ce complicatii inutile ar duce marcarea speciala a tuturor acestor diferente fonetice. Am avea nevoie de trei semne diferite pentru fiecare din cele trei sunete. Concluzia : le lasam asa cum ne­am deprins cu ele, fiindca toata lumea de buna cre-dinta intelege conventia. Si tocmai pentru ca realitatea ne pune fata in fata cu destule exceptii, cred ca ar fi bine sa nu introducem noi insine altele acolo unde ele pot fi foarte bine evitate, cum se intimpla in cazul lui i si i.
Eliminarea ambiguitatilor, simplificarea si unificarea criteriilor duc la coerenta, la ordine si claritate, la dis-ciplina intelectuala, la solidaritate intre oameni in cele din urma. Dupa marile convulsii sociale, care produc dezordine in toate aspectele vietii umane, vine o vreme a limpezirilor, cind fortele centrifugale devin centripetale. Asa s­a intimplat dupa intiiul razboi mondial, cind s­a infaptuit unirea din 1918. Reforma ortografica al carei mentor principal a fost Sextil Puscariu a introdus buna rinduiala in scriere, apropiindu­i spiritual pe romanii de pretutindeni.

In ciuda dezordinii care s­a generalizat la noi in anii din urma, ortografia parea a fi singurul sector ce ne mai lega laolalta. Polemizam, ne certam, ne acuzam, ne aparam, dar ceva totusi ne mai unea : scriam toti la fel ! Rezistenta ortografiei fata in fata cu flagelul omnipre-zent al dezordinii a fost insa de scurta durata, pentru ca reintroducerea lui i in interiorul cuvintelor a produs un haos… legiferat, care s­a acordat perfect cu cel din mintea oamenilor. Fiindca o minima incoerenta provoaca un sir de neintelegeri. Intre i (din piine) si i (din dobori) nu e nici o deosebire acustica semnificativa. De ce sa­i scriem atunci diferit, impotriva principiului fonetic ? Pe de alta parte, chiar daca recurgem la crite-riul etimologic, generalizarea lui i in interiorul unitatilor lexicale nu se justifica pe deplin, cita vreme i nu provine intotdeauna din a latin. Iata, in vint (ventus), i provine din e, in riu (rivus), din i, in linga (longum ad), din o, in adinc (aduncus) din u. Mai exista apoi situatii curioase cind i, apare de doua ori in acelasi cuvint : fintina (fontana) sau rizind (ridendo) ; cum se vede din etimoane, i este in romaneste, de fiecare data, reflexul a doua vocale latinesti diferite : o si a, respectiv i si e. Mai mult, i initial provine din a latin in inger si intii (angelus, respectiv *antaneus) si totusi Academia il impune, aici, pe i, impotriva principiului etimologic !
Nimic nu mai e de inteles, dupa cum multe, prea multe lucruri au ramas neintelese dupa 1989. Iata ca pina si ortografia ne arata cit de departe e inca vremea limpezirilor.