t2d18ds
Alaturi de individualisti ca Miron Costin si Constantin Cantacu zino, scriitori mai modesti ca pregatire, dar plini de amintirea lucrurilor traite si incalziti de patima luptelor politice la care participasera, dau o alta povestire, aceea a simplilor luptatori si alcatuitori de memorii. La dansii e numai ecoul din a doua jumatate a secolului al XVII-lea al evenimentelor mai vechi din Muntenia.
In fata lor un povestitor moldovean cu privire la care, fara a parasi cu totul parerea cea veche pe care am exprimat-o eu in ceea ce priveste stilul lui, si care ramane adevarata, se impun noi comple tari: este vorba de Neculce.
Sa luam intai povestitorii munteni. In Tara Romaneasca pana la 1680, nu se simtea nevoie sa se prezinte dezvoltarea domniilor
— caci nici nu putea fi vorba decat de o dezvoltare a domniilor, istoria in sensul nostru fiind un lucru care trecea cu mult peste nivelul conceptiei oamenilor de atunci. O istorie a secolului al
XV-lea, cu dramele lui, cu atat mai putin a secolului al XIV-lea, cu inceputurile, nu era posibila. In secolul al XVI-lea, chiar, in care am vazut ca a fost foarte multa cultura, istoria tarii insasi, nu a domnului din scaun, a boierilor luptatori, pornind de la cele mai vechi timpuri, tratand problema fondarii statului, dezvoltarea lui pana la vremea lui Mihai, nu intra in mintea nimanui. In Moldova era altceva. Nu trebuie sa uitam pentru Moldova urmatorul lucru: influenta vechii culturi slavone s-a exercitat aici pe doua cai, in
Muntenia pe una singura: prin Peninsula Balcanica, de la sarbi, mai putin de la bulgari, desi a fost scoala lui Eftimie de la Tarnova care a avut influenta asupra culturii muntene; la moldoveni, si din sud, prin Muntenia, si din nord si nord-est, prin cultura ruteana, a statului lituano-rus care s-a confundat pe urma in regatul polon.
In Muntenia nu exista deci cronica la 1688; doar pe vremea lui Matei Basarab, oarecare urme de povestire, contopite apoi in corpul cronicilor muntene de mai tarziu. Cand a fost sa se faca aceasta istorie a principatului muntean, s-a recurs la povestiri in versuri si in greceste, la paginile unui Stavrinos, unui Matei al
Mirelor, din Asia Mica, care a facut si el un fel de cronica in versuri cu sfaturi pentru contemporani. Au fost siliti compilatorii dintre
1670 si 1680, in lipsa unor insemnari indigene, sa recurga la aceste poeme ale strainilor. Cand apare atunci cronica lui Stoica
Logofatul Ludescu, ori cronica aceea pe care continuu sa o cred in legatura cu Constantin Capitanul Filipescu, impotriva parerii lui C. Giurescu, care credea ca si aici este vorba de Radu Popescu, cronicar din aceeasi epoca, avem desigur a face si cu evenimente infatisate in graiul de toate zilele, in graiul scrisorilor, insemnarilor si povestirilor oarecare. Mai ales in ce priveste pe Logofatul
Cantacuzinilor, Stoica Ludescu, un om care nici nu iscaleste compilatia sa. Aceasta inseamna ca tendinta noua individualista la dansul nu se manifesta puternic; el este doar omul unei familii si el scrie nu pentru oricine, ci pentru acea familie, asa incat, daca nu e vechiul tipism anonim, este caracterul de partid.
Dar cronica de partid nu intra in traditia tarii; insasi alcatuirea partidelor este datorita unei influente absolut occidentale care vine din Ardeal si mai ales din Polonia, caci in Ardeal n-au fost niciodata partide asa de neted determinate ca in Polonia.
In ce priveste pe Constantin Capitanul, el este un om purtat prin lume. A fost in Ardeal, cunoaste societatea aceasta de limba latina, caci acolo, pana foarte tarziu, limba latina era limba secundara, de intrebuintare curenta. Este o deosebire de facut intre

unul si altul, si caracterul occidental este mult mai neted la
Constantin Capitanul, care vorbea impotriva Cantacuzinilor, decat la Stoica Ludescu, care apara cauza lor.
Cronicile acestea sunt foarte modeste, dar cu tot acest caracter smerit al lor, mergand pana la anonimat, este totusi, venind din
Apus, pe calea aratata, o caldura pasionala. Este si vederea evenimentelor, nu sub raspunderea Celui de sus, nu sub actiunea
„vremilor“, ca la Miron Costin, ci sub a oamenilor, care se amesteca in viata politica. E o deosebire foarte neteda intre conceptia de aici si cealalta. Cronica veche considera pe om ca o unealta dumnezeiasca — dupa cum spunea Bossuet: „omul se misca,
Dumnezeu il mana“. Ceea ce se intampla e pentru ca asa vrea
Dumnezeu. Cutare a fost bun, cutare a fost rau, pentru ca Dumnezeu a vrut asa. Cutare fapta ticaloasa s-a indepartat pentru ca Dumnezeu a vrut sa ajute pe cineva, iar, daca fapta ticaloasa s-a intamplat,
Dumnezeu a vrut sa pedepseasca pe cineva, care deci nu merita sa fie infatisat ca vinovat inaintea tuturora. Pe cand cronica mai noua, cum este a lui Stoica Ludescu sau a lui Constantin Capitanul, ii face, cum am spus, pe oamenii insisi raspunzatori pentru actiunile lor. De o parte simpatie, de alta parte antipatie; de o parte lumina, de alta umbra; este o judecata vesnica pe care o face cronicarul stand in scaunul de pretuire. Acesta este fara indoiala un lucru nou.
La Ureche motivele umane sunt foarte rar infatisate si niciodata nu se infatiseaza omul lucrand pentru dansul. E un fel de amestec al unui sentiment crestin, care ne spune ca Dumnezeu traieste in toate, si de sentiment al Renasterii, ca lucrurile trebuie sa se intample fiindca asa urma sa se intample. E o conceptie antica; rareori intampina cineva in antichitate pamfletul, atat de raspandit in timpul nostru.
La moldoveanul Ion Neculce, ni se infatiseaza, la prima vedere, un boier de tara, un fel de razes, fara cultura si fara orizont, dar avand cu toate acestea un temperament foarte puternic si o inima in legatura cu inima — daca am putea intrebuinta cuvantul acesta
— cu inima obsteasca a poporului roman asa cum se infatiseaza el in Moldova; deci un moldovean de treaba si sfatos, un mare povestas. E greu sa se povesteasca mai pe intelesul poporului nostru si intr-o forma mai corespunzatoare cu ideile si sentimen tele lui obisnuite.
Nu afli nimic individual, nimic pretentios in tot cuprinsul acestei cronici.
Si cu toate acestea mai e ceva: stilul inseala foarte adeseori; poti imbraca intr-un stil foarte traditional un fel de a fi revolu tionar, dupa cum poti imbraca intr-un stil foarte revolutionar ceva care apartine traditiei celei mai autentice.
Ce spune Neculce? Spune, din istoria Moldovei, ce a vazut el, ce este in legatura cu dansul. El nu uita a insemna ce a facut boierul Neculce, adica el insusi. Ca si in cazul lui Miron Costin, avem, deci, a face cu o cronica individualista, cu acelasi indivi dualism care vine de aiurea. Dar el nu era un ucenic al scolilor polone, familia nu-i trecuse in regatul vecin, nu avuse legaturi cu tineretea de dincolo de Nistru. Foarte adevarat. Insa Ion Neculce, cu tot numele lui dublu, atat de romanesc, avea mult sange grecesc in el. El se cobora prin tatal sau dintr-o familie greceasca; era ruda cu Cantacuzinii.
Alaturi de influenta ancestrala venita pe alta cale, nu se putea, apoi, sa nu aiba influenta si asupra lui curentul carturaresc din
Polonia.
Cronicile nu se tipareau, nu-i trecea nimanui prin minte sa le tipareasca. Se publicau numai carti bisericesti, nu si insemnarile istorice, care cuprindeau aprecieri ce puteau sa supere. Ar fi fost sa se semnaleze cineva razbunarii posibile a unui domn, daca ar fi dat la lumina un capitol de cronica, si domnii se schimbau asa de des! Dar, intre boieri, cronica se citea. Ea trecea, in manuscript,

de la unul la altul. Si, prin urmare, Ion Neculce a avut in mana cronica lui Miron Costin. Caci toate cronicile acestea se leaga una de alta. Odata ce Ureche a facut cronica lui, Miron Costin si toti ceilalti cari se vor perinda vor sta sub influenta acestei cronici, si, la randul lui, Neculce a suferit-o.
Dar la Neculce sunt de observat inca doua lucruri. El s-a intalnit cu rusii si a trebuit sa treaca in Rusia, sa se gaseasca in mijlocul societatii rusesti, care — tin sa observ acest lucru, mai ales fata de anumite pareri exprimate de scriitori mai tineri, care in aceasta privinta hotarat ca gresesc — nu-i placea fiindca era prea mult stransa intr-un fel de disciplina de cazarma, greoaie, care pentru dansul, moldovean deprins a trai si a vorbi oarecum liber, era o suferinta de fiecare moment. Si aceeasi judecata o intalnim, de altfel, si intr-un raport al unui saxon venit in Muntenia pe la 1690: dorinta lui Petru cel Mare de a castiga pe munteni nu poate avea sfarsit rodnic, crede el, pentru ca Petru era „ein Herr allzu strenger
Disziplin“, „un om de o disciplina prea stransa“. Dar Neculce mai spune si altceva: lui nu-i place Rusia pentru ca nu sunt carturari, pentru ca, am zice azi, oamenii de acolo nu au preocupatii intelectuale. Petru credea ca face o revolutie atunci cand silea pe orisice rus sa umble proaspat barbierit, ori ca fiecare sa citeasca aritmetica lui. Dar, cand, prin masuri oficiale, cu jandarmul si soldatii silesti o natie sa invete ce este aritmetica, isi poate inchipui oricine ca acolo nu este prea multa intelectualitate.
In societatea aceasta, daca nu a gasit intelectualitate, Neculce a gasit totusi altceva: a gasit un orizont politic care nu era in
Moldova. Rusia avea ambitii in toate partile, ambitii de putere mare, si la Ion Neculce, intr-o anumita faza a lui, se vede o necontenita privire asupra imprejurarilor de aiurea, care constituiau deci pentru el un nou izvor de informatie pe care desigur nu l-ar fi avut altfel.
La o parte de povestirea insasi, prinsa in anumite limite cronologice, fara nici un fel de pretentie cronicarul adauga un capitol de istoria romanilor in ceea ce numeste O sama de cuvinte.
Originea acestor delicioase scene o cunoastem; sunt legende pe care le culege Neculce. Simtul poeziei populare a putut fi pierdut in vremea in care scria el si poezia sa fi trecut in proza. Se poate pune astfel, la noi, cu prilejul lui Neculce, intreaga discutie care s-a pus cu privire la povestirile despre regii franci din cronica lui
Grégoire de Tours, singura prin care cunoastem pe Merovingieni: cuprinde ea legende care fusesera candva cantece populare, ceea ce dupa parerea germanistilor ar duce la concluzia ca trebuie sa vedem o origine germanica a cantecului popular insusi, ori au fost de la inceput numai simple legende?
Dar Neculce, indiferent la caracterul plin de ispite literare al acestor povestiri, nu le amesteca niciodata cu realitatea; el le pune de o parte si face o deosebire intre legenda si istorie, ceea ce nu s-ar fi intamplat la un om care ar fi avut mai putin simt critic. El vede ca aici nu este adevarul istoric, dar cu toate acestea le cuprinde langa cronica intocmai ca si Stolnicul Cantacuzino, care spune ca istoria trebuie sa intrebuinteze si cantecele batranesti si legendele din popor. E aceeasi stare de spirit si la unul si la celalt, numai cat unul prelucreaza acest material istoric, celalt nu se ocupa de aceasta, ci, pur si simplu, pare a spune: iata, cand veti scrie istoria tarii, va pun la dispozitie un material care nu trebuie sa se piarda.
Acelasi orizont occidental, cu un amestec care la Neculce nu se intalneste, caci el intelege sa scrie numai moldoveneste, fara a introduce cuvinte straine, fara a latiniza, se intalneste si in opera istorica a lui Radu Popescu, din Ilfov, marele dusman in scris al lui Serban Cantacuzino. E un cronicar politic deosebit de intere sant, fiindca, de o parte, in felul cum povesteste el in memoriile lui, se apropie de Miron Costin si de Neculce, dar, in acelasi timp,

sau, mai bine zis, intr-un anume moment din dezvoltarea scrisului sau, el este si un martor al vremurilor sale, spuind lucruri pe care le-a savarsit si el insusi.1
Va sa zica e un autor de memorii, un individualist ca si cei doi moldoveni de care am vorbit. Dar Radu Popescu, in afara de aceasta, a fost indemnat a scrie o cronica. In aceasta cronica este un amestec de acuzari contra domnului cu aprecieri oarecum obiective.
Dar la dansul, care a fost trimis deseori in solii si care a avut legaturi cu Ardealul, se simte si acea influenta noua care ar merita sa fie studiata deosebit. Inca din timpul urmasilor lui Matei
Basarab si ai lui Mihnea Radu, care imita pe Mihai Viteazul, dand lupte dupa pilda Calugarenilor, si care a murit in pribegie, se introduc neologisme latine in romaneste. Scrisorile lui Mihnea
Radu catre sibieni cuprind cateva caracteristice, si un studiu ar fi de facut si in ce priveste instrumentul sintactic, ca sa se vada intru cat sintaxa veche, laxa, nedisciplinata este supusa aici influentei celei occidentale. Iarasi o patrundere a Occidentului in scrisul nostru.

Dar acela care a reusit in luptele de partid, suprimandu-le cu cea mai mare asprime si intinzand aripile sale ocrotitoare asupra vietii romanesti nu numai in Muntenia, dar de pretutindeni, pana in Ardeal, a fost Constantin Brancoveanu, de fapt un domn al tuturor romanilor. Moldova a fost carmuita de dansul, caci fata lui Maria a fost sotia tanarului Duca, iar in Ardeal ar fi vrut sa-si aseze alt ginere, strain, ori sa treaca el insusi. Constanbtin
Brancoveanu este, cum am spus si alta data, fara indoiala o imitatie, as zice: o contrafacere orientala, foarte modesta, a lui
Ludovic al XIV-lea. Domnii cei vechi aveau o casuta de boier, o gospodarie ca oricare alta, curte domneasca, in jurul vreunei biserici. Cu totul altfel la acest jumatate de Cantacuzin care era
Brancoveanu. Unuia ca acesta ii trebuia o curte domneasca;
Brancoveanu a vrut deci sa aiba resedinti la care inaintasii sai nici nu se gandisera, si si-a facut castelele pretutindeni; ca acelea de la Potlogi ori de la Mogosoaia, cea mai frumoasa cladire de lo cuinta in vechiul stil romanesc. Castelele acestea sunt „Versailles“-urile lui; numai ca, in loc sa-si faca o singura casa, si-a facut mai multe, case mari boieresti in mijlocul gradinilor de stil apusean. Nu-si inchipuie cineva cat era de adanc, in Constantin Brancoveanu, amestecul de Constantinopol si de Venetia. Moda era constan tinopolitana: papuci, haine largi, manta prinsa cu copca la gat, parul ras, numai cu o suvita la spate, aceea despre care se spune, cu privire la turci, ca le trebuia ca sa-i prinda de dansa ingerul mortii pe campia de lupta. Dar atatea lucruri, mai ales prin
Constantin Stolnicul, veneau prin Venetia, in care sub acele raporturi se concentra Occidentul.
Cand i-a trebuit lui Brancoveanu si o cronica oficiala, el a pus pe Radu Greceanu, expert in domeniul traducerilor teologice, sa faca si o cronica de curte, solemna, maiestoasa, avand pe ici, pe colo si cate o intepatura impotriva adversarilor lui voda. Daca se intampla ca acesta sa se certe cu cineva, Radu Greceanu trebuia sa reieie capitolul si sa infatiseze rau pe acela care la inceput iesise bine, si invers. Din care cauza Radu Greceanu ne este pastrat pentru unele parti in doua forme cu desavarsire opuse.
Peste toti acestia, care nu traiesc, deci, numai in modul ingust pe care l-am putea presupune, se intinde, intr-un anume moment, o influenta a eruditiei apusene. Cel mai caracteristic reprezentant

al acestei eruditii apusene, amestecat si cu alte elemente, este
Dimitrie Cantemir.
In Apus, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, pasiunea individualismului, care, acolo, imbatraneste mai repede, fiind si mai veche in acele parti, inceteaza sub obladuirea lui Ludovic al
XIV-lea, cand nu se ingaduia nici un partid, nici o pasiune de ordin politic si social. Nobilimea era luata din castelele ei si dusa la
Versailles. Nu mai sunt paginile admirabile de ura din timpurile razboaielor religioase in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, care fac mai mult decat literatura cuprinsa in manualele de istorie literara.
Ludovic al XIV-lea cu pompa lui apasa pestetot, si ceea ce regele doreste mai mult si izbuteste a impune este o infatisare obiectiva, eleganta a scrisului, supus si el la tirania manierelor. Sa faca cineva algebra, geometrie cat o putea mai mult, sa studieze pe cei vechi, pe antici, e foarte recomandabil: cu cat va gandi lumea mai mult la literatura romana, cu atat va critica mai putin vremea curenta.
Lupta dintre cei vechi si dintre cei noi, „la querelle des anciens et des modernes“, prezinta o polemica intr-o forma care nu mai este a lui Pascal: peste vechile Provinciale ale acestuia, peste chinul tragicei lui cugetari, eruditia dnei Dacier. Boileau insusi, intr-un moment, s-a ocupat de un autor sirian care scria greceste si a dat o cercetare foarte erudita asupra acestui Longin. Unii filozofi, cum era Leibniz, se ocupau si de lucrari care nu erau in legatura cu filosofia, cu un fel de istorie fara nici un fel de caracter si nici un fel de tendinta. Ceea ce stapaneste epoca este deci eruditia pura, care va domina si secolul al XVIII-lea, cu benedictinii de la Saint Maur, cu Gallia Christiana, cu Dom Bouquet si Scriptoras al lui, care vadesc aceeasi tendinta.
Tendinta se intalneste imediat si la noi. Acel care reprezinta in mod foarte complicat aceasta tendinta de eruditie este, am spus-o,
Dimitrie Cantemir. Un portret de tinerete prezinta complexitatea, cu elemente de Orient si de Occident, a acestui spirit remarcabil, unic. In cap un turban, dar nu capul ras cu suvita, ci plete mari de peruca, ce i se coboara pe umeri, dupa moda lui Ludovic al
XIV-lea; mustati scurte, barba rasa, pe cand turcii, pe vremea aceea, o purtau plina. Cantemir face deci unele concesii portului turcesc, dar incolo tot felul lui de a se purta este al apusenilor. La gat o cravata innodata ca la Paris, pe cand trupul, cuprins intr-o haina de brocart pe talie, se prezinta sub un aspect veneto constantinopolitan; la brau o sabie turceasca, indoita, un hanger.

Intai el si-a facut invatatura la Iasi, cu italo-grecul Cacavela, pe vremea cand acolo era si o scoala superioara iezuita.1 Fii de boieri mergeau acolo, si intre altii fiul cel mai mare al lui Miron
Costin, Nicolae, care imi face si azi aceeasi impresie ca si acum treizeci de ani, de pedant exact, incapabil de orice initiativa, plin de pretentie, socotindu-se superior tuturor celor care au invatat mai putin decat dansul.
In Nicolae Costin vedem scolarul, in fiecare moment. Din dreapta, din stanga, de oriunde, el se sileste sa culeaga cat mai multi scriitori, pentru ca sa poata spune: se stia atata, dar eu stiu ceva pe langa acestea toate. Cronica pe care a scris-o astfel este intr-un stil deosebit de slab, iar valoarea de informatie, redusa.
Candva am crezut ca asa-numitul Ceasornicul domnilor, care se stia ca este o adaptare dupa o carte spaniola Horologium principum de Guevara, cuprinde totusi o parte privitoare la viata Moldovei: mi se parea ca pleaca, pentru anume parti, din imprejurarile moldovenesti de la inceputul secolului al XVIII-lea. Controlul facut la Scoala noastra din Franta arata ca nu exista un cuvant care sa nu fie tradus. Ceasornicul domnilor poate fi interesant in ce priveste forma, poate fi intrebuintat ca documentare filologica, este chiar o lectura placuta, dar originalitate nu cuprinde nici o picatura.

Cu totul altfel este Dimitrie Cantemir, care nu a invatat la iezuiti. Tatal sau era un necarturar, care se iscalea cu un bloc de lemn in care erau sapate cuvintele solemne: „Io Constantin
Voievod“ si tragea cu pamatuful pe deasupra. Mama lui fusese insa o femeie romantica si a dat fratelui lui Dimitrie numele de
Antioh, in legatura cu povestea lui Alexandru cel Mare. Dimitrie, si in felul sau de a gandi, avea asemanari cu tatal sau, dar in dorinta aceasta de a strabate in toate domeniile cunostintei umane e fiul mamei, moarta in tinerete. Tatal dorea sa invete pe copii cu pasiune, poate tocmai din pricina ignorantei lui. Antioh nu era un om deosebit, si in acest domeniu nu s-a ales nimic de dansul.
Dimitrie, in schimb, era un spirit deosebit de sprinten si s-a dat imediat, cu patima, la invatatura. Calugarul acela Ieremia Caca vela, cretan de origine italiana, un simplu „iatro-filosof“, ca si
Alexandru Mavrocordat Exaporitul, a format dupa asemanarea sa pe domnescul scolar. Creta insa insemna o regiune in care
Orientul cu Occidentul se amestecau de o multime de vreme.
Insula greceasca, ocupata de venetieni inca din secolul al XIII-lea, traind apoi patru sute de ani sub stapanire latina, adapostea o populatie greceasca foarte inteligenta. Cu inteligenta aceasta nativa a lor, ei au reusit sa realizeze sinteza de care vorbeam si pe care o vedem la acel filosof si doctor de la care Dimitrie
Cantemir a invatat o filosofie de acest fel. Mai tarziu a studiat si opera unui filosof german. Dar mai ales la Constantinopol, trimis acolo ca ostatec, el a fost initiat in trei civilizatii deodata. Greceste stia bine: a fost in legatura cu toti invatatii greci de pe vremea lui. Nu era un elenist, in sensul filologic al cuvantului, insa putea sa citeasca izvoarele vechi, fara nici un fel de dificultate, si sa le inteleaga deplin. Stia turceste; singurul dintre crestinii eruditi ai secolului al XVIII-lea care a fost adanc cunoscator al limbilor orientate vorbite. Nu e izvor turcesc pe care el sa nu-l fi putut intrebuinta pentru Istoria imperiului otoman , care nu numai ca a fost cea mai bine informata din istoriile similare de pe vremea aceea, dar mai avea originalitatea de a reda lucrurile turcesti in spirit rasaritean. Pe langa aceasta era un scriitor de limba latina, si, cum toata partea aceasta era un vechi tinut de limba italiana si unul nou de limba franceza, desigur ca Dimitrie Cantemir nu poate sa nu fi stiut si italieneste. Era primit la ambasadorul francez
Désalleurs si, intr-un moment de mare necaz pentru el, a gasit candva refugiu la ambasada. Lungii lui ani de refugiu in Rusia, unde s-a insurat si si-a crescut copiii, l-au facut sa stie si ruseste.
Astfel fiul de domn moldovean a trait intr-un mediu care i-a ingaduit lui, si numai lui in toata aceasta epoca, in Rasarit si Apus, sa aiba cunostinta tuturor literaturilor si tuturor formelor de cultura, de la antichitatea greceasca si latina pana la cultura orientala, turceasca, araba, persana.
Si, totusi, de aceasta bogata infosrmatie spiritul sau nu se lasa strivit; el a putut-o purta pe umeri: soldat impovarat cu arme grele, era capabil insa de a merge la asalt, pentru orisice tinta, si atunci din spiritul lui moldovenesc plin de originalitate, din vigoarea aceasta pe care nimic nu o putea inabusi a rezultat increderea cu care el a atacat, si puterea cu care a biruit toate subiectele, precum acela al „Istoriei imperiului otoman“ sau acela despre religia mahomedanilor, opera admirabila care nu este indeajuns de cunoscuta.1

S-a amestecat si in discutiile teologice din Rusia si teologii contemporani, un Teofan Procopovici, de pilda, au fost biruiti de catre dansul cand a fost sa se interpreteze teologic Sfanta Scriptura.

In afara de aceasta, cum literatura, pentru orientali, inseamna fabula, de la vechile fabule ale lui Bidpai si de la vechile povesti indiene, Cantemir a luat un subiect de istorie contemporana si l-a turnat in formele acestea stravechi, dandu-ne Istoria ieroglifica, inspirata in parte si de la vechi romane, ca Etiopicele lui Heliodor, de care s-a desfatat antichitatea greceasca tarzie. E vorba de intrigile si luptele romanesti la Constantinopol, tratate cu ceva pasiune si cu mult humor.
In acelasi timp Dimitrie Cantemir a pus pe alte baze istoria poporului sau, si acesta este fara indoiala cel mai mare merit al lui: el a considerat poporul sau ca un singur intreg, intocmai ca acel muntean contemporan, Constantin Cantacuzino Stolnicul.
Cand intr-un popor apare un singur om cu o idee, este mare meritul omului aceluia nepotrivit cu timpul sau, dar, cand nu numai un singur om, ci mai multi rasar cu aceeasi idee, aceasta inseamna ca ideea este a poporului intreg, si are o valoare si mai mare. Prin urmare, in societatea romaneasca de atunci, ideea unitatii nationale se impusese; dupa ce bajbaisera putin Miron
Costin si Nicolae Costin in jurul acestei idei, ea ajunsese a se afirma deplin si in Muntenia si in Moldova. Dar Dimitrie Cantemir aducea un element nou in ordinea aceasta, in care ajunsese, inaintea lui, unul pe calea influentei polone, celalt mai mult pe a influentei italiene, dar la care el ajunge printr-o conceptie mai moderna si mai aproape totusi de mintea fiecaruia, si anume ideea dreptului de proprietate ancestrala a romanilor asupra intreg teritoriului lor. Astfel doua legaturi sunt stabilite de Cantemir: legatura intre romanii de pretutindeni si legatura romanilor de pretutindeni cu pamantul romanesc. Fara indoiala aceasta este una dintre cele mai mari idei ale trecutului nostru.
Pestetot, ceea ce armonizeaza si leaga launloc materialul de fapte pe care il manuia, era lumina cu totul noua pe care el o arunca uneori si spre viitor. In doua domenii mai ales ea se manifesta.
Pana la el geografia era o insirare de nume, caci nu este o singura opera in Europa in care sa vedem viata intreaga a unui popor asa cum este cazul cu Descrierea Moldovei a lui Cantemir. Aici se gaseste o prezentare a pamantului, a organizatiei administrative, a superstitiilor populare, pe langa scene, atinse oarecum in treacat, de istorie. Acele superstitii populare pe care Stolnicul Cantacuzino le credea necesare pentru istorie sunt pe larg tratate aici; acele legende pe care Neculce le punea in fruntea cronicii sale sunt intercalate aici. Dar si in tehnica geografiei, dl G. Valsan a gasit, acum in urma, contributii neasteptate ale lui Cantemir, desco perind si admirabila lui harta a tarii moldovenesti. Pana acuma se credea ca harta Moldovei a lui Dimitrie Cantemir este alta; d-sa a gasit-o insa pe cea adevarata, care este mult superioara celor atribuite lui. E interesant pentru paralelismul nostru ca si Stolnicul
Cantacuzino a facut o harta a Tarii Romanesti, pe care o cunoas tem numai din scrierea unui italian Del Chiaro, autorul Istoriei revolutiilor din Muntenia; in timpul din urma se incepuse a se spune ca nu este harta lui Cantacuzino, ci a lui Ioan sau Ierotei
Comnenul, episcop de Silistra, dar acum cateva luni de zile dl
Dimancescu, consulul nostru din Statele Unite, a infatisat Acade miei harta lui Cantacuzino pe care a gasit-o: e vrednica de toata atentia. Dar ceea ce nu ar fi putut face Constantin Cantacuzino
Stolnicul a facut-o Dimitrie Cantemir, cand, ca tovaras chemat in
Crimeia de tarul Petru, a schitat profiluri de munti asa cum le schiteaza geografii in timpurile noastre.
In ce priveste al doilea domeniu, al istoriei, trebuie sa intelegem un lucru: Istoria imperiului otoman nu este o simpla descriere de fapte, ci o drama, o adevarata tragedie antica. In Apus niciodata istoria nu fusese tratata astfel ca drama, infatisandu-se ridicarea unui popor, punctul culminant si coborarea lui. Ceea ce mai tarziu a facut Gibbon asupra imperiului roman si ceea ce, inainte de
Gibbon, facuse Montesquieu in Consideratiuni asupra maririi si

decaderii romane, a incercat-o inainte de dansii Dimitrie Cantemir:
Este cea dintai istorie filosofica a unei imparatii.1
Din Moldova aceasta pe care noi o concepem patriarhala, pleaca uneori forme si se desfac linii de viitor care intrec conceptia apuseana.