ION CREANGA r3t5tm
Din intaia promotie a ruralilor, Ion Creanga (1837 1889) este figura cea mai proeminenta. In chip curent se admira in opera acestui humulestean farmecul dialectal, limba privita ca un adaos de frumusete. Lucrul este exagerat, desi nu se poate contesta placerea rezultata din folosirea unui limbaj plin de moliciune, de altminteri cu o desavarsita moderatie, indiciu de tact artistic. Ca si Caragiale, Creanga e un dramaturg deghizat in prozator, un monologist, si limba sa e de fapt limba eroilor.
Si obiceiul de a admira la povestitor puterea de a crea tipuri vii este nejustificat. Intrucat priveste Amintirile si Mos Nichifor
Cotcariul, se mai poate vorbi de tipuri vii in sensul autenticitatii.
Caci altfel ce observatie patrunzatoare gasim in Amintiri? O mama de la tara isi cearta copiii, un tata se intreaba cu ce sa si tina baietii in scoli, copiii fac nebunii, un popa joaca cu poalele anteriului prinse in brau, toate aceste spuse anecdotic pe putine pagini. Intamplarile sunt adevarate dar tipice, fara adancime. Insa intr-un basm de ce observatie poate fi vorba?
Acolo totul e simbolic si universal. In poveste si nuvela nu se observa, ci se demonstreaza observatiuni morale milenare. In
Soacra cu trei nurori dam de eternul conflict dintre nora si soacra; Capra cu trei iezi este ilustrarea iubirii de mama; Danila
Prepeleac dovedeste ca prostul are noroc; Punguta cu doi bani da satisfactie mosilor care traiesc rau cu babele lor; Povestea porcului verifica adevarul ca pentru o mama si cel mai pocit prunc e un Fat-Frumos etc. Amintirile nu ies nici ele din aceasta formula. In ele se simbolizeaza destinul oricarui copil: de a face bucuria si supararea parintilor si de a o lua si el pe incetul pe acelasi drum pe care l-au luat si-l vor mai lua toti. Aci nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal, caci Creanga povesteste copilaria copilului universal.
Asadar tehnica ramane in ultima analiza totul. Analizand
Capra cu trei iezi, descoperim procedeele lui La Fontaine.
Animalele sunt vazute omeneste, constituind niste simboluri caricaturi, niste maschere . Capra cea cu multe ugere si cu glas behaitor este o caricatura oferita chiar de natura a mamei, in vreme ce lupul cu ochi turburi si dinti ascutiti este simbolizarea omului fara scrupul. Ca simpla transcriere a limbajului unei taranci suparate, vaietaturile caprei sunt de oarecare coloare, ca manifestare a unui animal, ele sunt bufone. Behaitura caprei rasuna laolalta cu jelania tarancii, dand un spectacol caricat. Soacra cu trei nurori e si ea o comedie, in care n-a mai fost nevoie de trasaturile unui ani mal, deoarece soacra a capatat in popor renumele unei caricaturi. Toata seva sta in limba. Soacra infaptuieste in vorbirea ei perfectiunea malignitatii socerale. Povestea lui Stan
Patitul arata o maniera originala de a trata fabulosul, realis tic, asa cum va proceda si Caragiale in Kir Ianulea. Intre dracul prefacut in copil si Stan se incinge in poarta un dialog rupt din viata zilnica: Tiba! Hormuz, na! Balan; nea! Zurzan; dati-va-n laturi (cotarle)... Da de unde esti tu, mai tica? si ce cauti pe aici, spaima canilor? De unde sa fiu, badica? Ia sunt si eu un baiat sarman, din toata lumea, fara tata si mama si vreau sa intru la stapan. Tot ce in genere e transcendent in poveste, la Creanga e readus pe pamant si micsorat, si
Dumnezeu si Sfantul Petre par de prin Humulesti. In Povestea porcului strajerii imparatesti vorbesc ca niste pandari de vie si imparatul se manie ca cel mai de ulita dintre oameni. Tabloul etnografic corespunzator ar rezulta si mai bine daca am compara Fata babei si fata mosneagului cu Cendrillon de Ch.
Perrault. In locul mediului luxos din basmul francez, aci mecanica vietii unui sat de munte. Fata babei e sluta , tafnoasa si s-alinta ca cioara-n lat . Ea e sora cea de scoarta . Fata mosului munceste de nu-si mai strange picioarele . E piatra de moara in casa , iar sora-sa busuioc de pus la icoane . Fata babei iese gatita dumineca de parc-a lins-o viteii . Gura babei umbla cum umbla melita . In casa lui a apucat a canta gaina , fiindca daca indrazneste sa se intreaca cu dedeochiul , baba si fata ei il umple de bogdaprosti . In incheiere, fata mosului se marita cu un bun om si harnic , nescapand dar nici acum de trebi. In plin fabulos dam de scene de un realism poznas. Gerila, Ochila si celelalte monstruozitati ale basmului se cearta in casa de fier inrosita a imparatului Ros ca dascalii in gazda la ciobotarul din
Falticeni. Vorbirea imparatului Ros e de o grasa vulgaritate.
Piscat de pureci, maria-sa dracuie. Pana si intre obiecte se incinge o comica sfada: Masoara-ti vorbele, baiete! Auzi, sora nicovala, cum ne rade acusorul? Aud, dar n-am gura sa-i raspund; si vad, dar trebuie sa rabd. Vorba ceea, soro:
«Sede harbu-n cale si rade de oale». Mai puschiule! ia sa vedem ce-ai facut tu mai mult decat noi?
Insusirea de a dramatiza realistic basmul a facut sa-i iasa lui Creanga numele de scriitor poporal , cu toate ca taranii n-au astfel de daruri si ca ei prefera idealizarea. Mos Nichifor
Cotcariul e intaia mare nuvela romaneasca cu erou stereotip.
Mos Nichifor fiind harabagiu, Creanga a ales unul din drumurile lui cu harabaua. Carutasul face toate miscarile masinii lui sufletesti, isi spune tot monologul si nuvela s-a incheiat prin epuizarea figurii. Umorul bucatii sta in a incetini gesturile tipice ale individului, in a-l lasa sa-si debiteze expresiile rezumand firea si experienta lui. Ideea de progres fiind exclusa din for mula nuvelei, caruta lui Mos Nichifor este oricand legata cu teie, cu curmeie . Harabagiul a fost totdeauna mos . Cand caruta merge, felesteocul si posteuca fac mereu tranca, tranca! tranca, tranca! Iepele lui Mos Nichifor sunt albe ca zapada , fiindca si cand le schimba, harabagiul le inlocuieste cu iepe de acelasi fel. Cand caruta urca la deal, Nichifor, ca sa nu-si speteasca iepele, invita obisnuit pe calatori sa se dea jos, cand intalneste un drumet, zice:
Alba nainte, alba la roate,
Oistea goala pe de-o parte.
Hii! opt-un cal, ca nu-s departe Galatii, hiii!
De-i ies femei in cale, el canta:
Cand cu baba m-am luat,
Opt ibovnice-au oftat;
Trei neveste cu barbat
Si cinci fete dintr-un sat.
De buna seama, mergerea la Piatra cu evreica Malca nu-i un fapt istoric unic. Se banuieste usor ca Nichifor se poarta la fel in toate expeditiile, dupa un program imemorial, tocmindu se din placerea de a vorbi, repetand acelasi monolog, facand gluma tipica cu lupul in dreptul Grumazestilor, vaietandu-se de baba sa. Chiar comentarea pierderii franghiei pare a fi facuta dupa un program de vorbire in cazuri de accident.
Ca si Anton Pann, insa cu mai multa spontaneitate, Creanga aduce in scrierile lui mult lexic taranesc, dar mai cu seama proverbe, zicatori, ce alcatuiesc asa-zisele lui taranii . Placerea starnita de auditia scrierilor lui Creanga e de rafinament erudit si nicidecum de ordin folcloristic, si compararea cu Rabelais,
Sterne si Anatole France, oricat ar parea de paradoxala, apare legitima. Eruditia unui Rabelais incanta prin veselia care o intretine, prin joyeuseté , iar mecanismul e paralela continua intre actualitate si experienta acumulata. Prejudecata ca autorul livresc trebuie sa fie neaparat un umanist face ca Creanga sa fie admis cu greu ca erudit, uitandu-se ca exista o stiinta orala, care poate oferi tot atatea citate ca si cartile. Umanist al stiintei satesti, Creanga scoate din eruditia lui un ras nestins, citand neostenit si cu o viteza ametitoare:
Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cantecul cela:
Voinic tanar, cal batran
Greu se-ngaduie la drum...
Ei apoi, zi ca nu-i lumea de-apoi. Sa te fereasca
Dumnezeu, cand prinde mamaliga coaja. Vorba ceea:
Da-mi, Doamne, ce n-am avut,
Sa ma mir ce m-a gasit.
O data priceput mecanismul povestitorului, suntem luati de veselia lui si enuntarea goalei formule: vorba ceea trezeste rasul.
Mai este si o eruditie strict lexicala de cuvinte cu sonuri nastrusnice, mai degraba cacofonice, precum una de cimilituri si zicatori, produse, ca la Anton Pann, pentru aspectul lor bufon:
Lata peste lata, peste lata imbujorata, peste imbujorata cracanata, peste cracanata maciulie, peste maciulie limpezeala, peste limpezeala galbeneala si peste galbeneala hudulet . Scriitori ca Creanga presupun o civilizatie de varsta asiatica, in care cuvantul e batran si experienta s-a condensat in formule nemiscatoare.
I. L. CARAGIALE
I. L. Caragiale (1852 1912) este dupa Delavrancea scriitorul cel mai zolist, desi lucrul n-a fost luat in seama, toti fiind izbiti de aspectul umoristic al operei. Naturalismul lui
Caragiale e radical, cu preferinta pentru patologie si sociologie, cu preocuparea de explicatie si metode exacte. O faclie de Pasti, nuvela pretins psihologica, e mai mult fiziologica, etnologica, dintr-un camp de relatii depasind cu mult constiinta. Cum e cu putinta ca slabul Leiba sa faca teribila fapta a arderii mainii lui Gheorghe? Explicatia de ordin psihologic e frica, stiindu-se ca spaima are adesea efectele curajului. Dar isprava lui Zibal e asa de teribila, incat e nevoie de o frica deliranta, imaginativa, care se si lamureste prin aceea ca Zibal este evreu. Dar evreii normali au frica defensiva, lamentoasa, Zibal e sinistru. Aflam atunci ca eroul sufera de teroarea cronica de origine traumatica, adaugata la spaima atavica, si pe deasupra de paludism, care da elementul delirant. Motivul fricei il reia Cagariale in monologul 1 aprilie, si acolo cu o explicatie de ordin patologic.
Comicul aparent al bucatii acopera o problema serioasa de psihopatie. In alte nuvele, Caragiale a studiat procesul incordarii si nebunia de origine paroxistica. Dl Stavrache din I n v reme d e razboi, dupa o lunga perioada de indoiala asupra putintii reintoarcerii fratelui sau, caruia i-a luat averea, innebuneste cand acesta apare. Compozitia atat de inveselitoare pentru multi
Doua loturi e de fapt o serioasa drama. Dl Lefter Popescu, umil impiegat strivit de mediocritatea existentei, a castigat loturile cele mari la doua loterii. Insa a ratacit biletele. Cercetarile pentru descoperirea loturilor, fagaduielile si umilintele dlui
Lefter sunt etape savante ale disperarii. Surescitarea atinge faza maniei teatrale cand eroul afla ca vesta in care se banuia a fi biletele fusese schimbata la o chivuta pe farfurii. Platitudinea obisnuita a lui Lefter, exasperata, da un patos burlesc. Dupa atata zbucium, Lefter sufera alt soc: gaseste biletele. Acum devine euforic, si intr-o petitie tantosa isi da demisia din slujba.
Il astepta o lovitura si mai grozava. Biletele castigase dar... viceversa. Aruncat pe rand de la supliciul disperarii la cel al sperantei si inapoi, sufletul mediocru al lui Lefter nu mai poate suporta socul si cade intr-o incoerenta violenta si dementiala, plina (efect tragicomic) de toate locurile comune ale indignarii burgheze. Tema asteptarii anxioase, innoita prin amanuntul sinuciderii, se regaseste in Inspectiune. Anghelache, casier impecabil, se omoara in preajma unei inspectii din frica ab surda de a nu fi gasit cu lipsuri pe care nu le are. El e holtei, traind cu sora si cu mama lui, un scindat prin urmare cu teama raspunderilor sociale. In Pacat, studiul ereditatii e dus pana la o impresie neplacuta de monstruozitate umana. Mitu, copilul cu porniri incestuoase al unui preot, Ileana, fata cu instincte sangvinare a aceluiasi, sora vitrega a lui Mitu, strident caz patologic cu forme isterice, acestea sunt cazuri de clinica. In
Napasta, bolnavul declarat e Ion ocnasul, nebun mistic. Insa nici Anca, femeia in stare de zece ani de ura nestinsa, nu pare o fiinta normala. E probabil ca interesul naturalistic pentru cauzele obscure a impins pe Caragiale spre zona misteriosului. Tar di v pune chestiunea telepatiei. Canuta om sucit e un caz de orientare providentiala. Caragiale se si temea de piaza-rea, de ghinion.
Miraculosul formeaza samburele din La Hanul lui Manjoala, nuvela remarcabila prin clarobscurul misterios. La conac repeta tema, cu deosebire ca acum diabolicul nu se mai arata sub forma ispitei erotice ci sub aceea a jocului de noroc.
Dupa Anton Pann si N. Filimon, Caragiale este un mare promotor al balcanismului, adica al unui spirit la punctul lon gitudinal real ocupat pe continent. Eroul reprezentativ e Mitica, exponent al specificului muntean si, mai exact, bucurestean.
Mitica e un cetatean volubil, avand in cel mai inalt grad pe suflet interesele tarii, pe care le vede totdeauna in negru ( Stam rau, foarte rau, domnule! ), avand solutii pentru toate problemele la ordinea zilei. El are furia peroratiei in public si cu greu poate fi smuls din inclestarea discutiei. Spiritul critic miticist este excesiv: nimic nu-i bun, totu-i moft . Iritat in asteptarea usurarii nevesti-si, Nae reduce civilizatia romana la zero. Mitica nu sufera rezerva, acosteaza familiar pe omul din strada (aspect meridional) si-i pretinde sa ia numaidecat o atitudine. Eroul caragialian e la antipodul romantismului.
Solitarii, apasati de mutenie melancolica, ai prozatorilor de mai tarziu (Bratescu-Voinesti, Sadoveanu), traiesc la munte si in provincie. Mitica traieste in Bucuresti, oras de invalmaseala unde meditatia gotica nu infloreste. Mitica e barfitor, lichea, intrigant, mai mult din limbutie, si mistificator generos si zapacit, acceptand sa faca servicii fara a avea taria sa le duca la bun sfarsit, ceea ce il autorizeaza sa ceara si el servicii oricui
( Sa nu zici ca nu poti! Stiu ca poti! trebuie sa poti! ). El e comod, cu oroare de suferinta si e mai ales un om manierat.
Impresia ca eroii lui Caragiale sunt vulgari e falsa si vine mai ales de acolo ca, voind sa para distinsi, ei nu si-au educat inca limbajul si gesticulatia. Largind sfera balcanismului, Caragiale incearca o nuvela de limbaj si atmosfera. Pastrama trufanda e o prelucrare a unei bucati nastratinesti (o cita si Poggio
Bracciolini in Liber facetiarum), Kir Ianulea, o versiune larga dupa Belfagor al lui Machiavel, Abu-Hasan, un basm din
Halima. Toata savoarea din Pastrama trufanda, povestea lui
Iusuf care a mancat pastrama de ovrei, sta in dulcea duhoare de bacalie pe care o emana anecdota. Creatia in Kir Ianulea st a in ideea de a transporta pe Belfagor la Bucuresti in mediu negustoresc in epoca Mavrogheni. Vocabularul epocii fanariote este adus nu numai in scopul coloarei, ci pentru a denota nuante sufletesti locale, naratiunea invartindu-se in jurul istericalelor.
Dracii sunt afurisiti , zevzeci , procleti , mucaliti , fac lafuri si giumbusuri . Aghiuta se preface in negustor chiabur , nici matuf , nici prea tangau , isi face case deretecate , cu dichis . El e levent si galantom, patruns de filotimie si de hristoitie . Fiind de patima fuduliei , ia de nevasta pe
Acrivita, fata lui Hagi Canuta, om de seama dar cam ififliu .
Acrivita are ifose , e zuliara , da barbatului cu tifla , pe frate il face haple , pe sot budala si capsoman . Ianulea, fiind negustor, incheie daraveri , aduce marfuri de la tacsid si din pricina cheltuielilor nebune e scos la selemet ca mufluzii . Acrivita, apilpisita , joaca otusbir , ghiordum , e agiamie la joc, casa ii e plina de musafiri carora le da zumaricale , vutci. Gratiile ei verbale sunt fanariote: Cum poftesti dumneata, fos-mu, parighoria tu kosmu! Negoita merge la Craiova haidea-haidea , e dus la domnie la Bucuresti techer mecher in fata domnitei cu pandalii care nu-l poate honipsi .
Opera lui Caragiale e subestimata de catre unii sub motiv ca ea zugraveste moravurile si ca acestea sunt efemere. N-ar mai exista bunaoara deputati agramati si comisari escroci. Cu toate acestea exista tipuri sociologice, precum exista categorii idividuale, si piesa de moravuri nu sta mai prejos decat piesa de caracter. In virtutea inegalitatii eterne intre indivizi vor fi totdeauna parveniti care sa foloseasca paiatereste formele in care au intrat de curand. Din observatiile de moravuri vin mai ales bufoneria, farsa grasa, iar studiul atitudinilor sociale vesnice s-a concentrat in cateva formule fara gres, constituind un comic aproape pur. Un procedeu este vararea limbajului fara retentie al indignatului in uniforma rigida a telegramei sau notei oficiale: Directoru prefecturi locale Raul Grigorascu insultat grav de dumnezeu mami si palme cafinè central. Amenintat moarte. Viata onorul nesigure. Rugam anchetat urgent faptu.
O metoda adiacenta este stenografierea dialogului de judecatorie
(metoda Courteline dupa H. Monnier si Les Tribunaux Comiques de Jules Moinaux):
Leanca: Eu, dom judecator, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, si clondirul cu trei chile mastica prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la dom Marinescu Bragadiru din Piata, inca chiar dom Tomita zicea sa-l iau in birje...
Jud.: Pe cine sa iei in birje?
Leanca: Clondirul... ca zicea...
Jud.: Cine zicea?
Leanca: Dom Toma... se sparge...
Jud.: Cine se sparge?
Leanca: Clondirul, dom judecator!
Leanca este femeia de cartier, comica prin petulanta si intemperanta plebee, pariziana commère , tata romana.
Caragiale gaseste eufonii pline de delicii (diversificate uneori prin dialectalism) in impiedicarea la limba a betivilor:
Es du ce ne Iancule! San tu ta, Co tica! Tu ta du ce, ne Iancule!...
Structura tipologica exista in opera lui Caragiale ca un schelet sustinator, fara sa fie esentiala. Caracterele sunt minimale. Jupan Dumitrache e un mahalagiu fioros de moral, tinand la onoarea lui de familist, propriu-zis credul, mai mult brutal decat vigilent si deci inevitabil cocu . Nae Ipingescu, epistatul, e un devotat redus la minte, intunecat de o onesta stupiditate. Trahanache e o varianta bonoma a lui Dumitrache.
Farfuridi, Branzovenescu, Cetateanul turmentat sunt mai mult niste intrari grase in scena, Catavencu e zgomotos, schelalaitor, escroc, galant, sentimental, patriot, adica un Mitica, Pristanda un Polonius pentru aceasta lume bombastica, functionand ca un ecou docil. Femeile sunt fara interes, mai degraba vulgare.
Indeobste comicul rezulta din combinarea mijloacelor si ramane in sfera indemonstrabilului, constituind caragialismul . Teatrul lui Caragiale e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului, care le anticipeaza, efectul delirant al melodiei in opera italiana. Tot ce se poate taia din Caragiale se stie dinainte pe dinafara:
Stiti! Cum sa nu stiti, coane Fanica, sa traiti! tocma dumneavoastra sa nu stiti!
*
Ai putintica rabdare...
*
Branzovenescu, mi-e frica de tradare...
*
Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici, pe colo, si anume in punctele... esentiale... Din aceasta dilema nu puteti iesi...
*
In sanatatea coanii Joitichii! ca e... dama buna!
IOAN SLAVICI
Ioan Slavici (1848 1925) omul era un sucit, ca sa nu zicem altfel, dar opera este remarcabila. Cu perceptia justa numai cand se aplica la viata taraneasca, el nu idealizeaza si nu trateaza cazuri de izolare. Oamenii sai sunt darzi, lacomi, intreprinzatori, intriganti, cu parti bune si parti rele, ca orice lume comuna. Limba, de obicei impiedicata in pagina de idei, e un instrument de observatie excelent in mediul taranesc. Cu toate ca scriitorul deschide nuvelele printr-un fel de acord stilistic, e severa, fara excese artistice. Popa Tanda e un fel de
Robinson Crusoe, cu o intentie de economie politica absorbita in fictiune. Parintele Trandafir, picat intr-un sat de lenesi, dupa ce incearca zadarnic sa-i indrepte prin predici, isi vede de treburile lui si izbuteste prin bunul exemplu mai mult decat prin ocara. Intrupare a spiritului de colonizare, Popa Tanda e o figura de neuitat. In Budulea taichii se trateaza misterul psihologic al unor fiinte cu infatisare neinsemnata in copilarie si un caz de ambitie in clasa de jos. Pe Hutu, care tinea cimpoaiele tatalui sau, invatatorul il indeamna sa mearga la scoala si copilul prinde asa gust, incat fiecare treapta ii da ambitia sa mearga si mai sus si ar fi ajuns mitropolit, de n-ar fi intervenit autorul cu o consideratie de ordin etic. Mai putin compusa si de aceea trecuta cu vederea, Moara cu noroc e o nuvela solida, cu subiect de roman. Marile crescatorii de porci in pusta aradana si moravurile salbatice ale porcarilor au ceva din grandoarea istoriilor americane cu imense prerii si cete de bizoni. Eroii principali sunt samadaul Lica, comisar privat de porci, un hot si un ucigas, acoperit de cei interesati, si carciumarul Ghita, care crede ca poate juca dublu in interes propriu intre autoritatile de stat si cele hotesti. Alte nuvele alcatuiesc un tablou etnografic al satului, observat in clipele rituale, logodna, praznic, claca, cea mai buna compozitie de acest fel fiind Gura satului, in care scena meticuloasa a petirii, cu intarzieri calculate si ocoliri sirete, constituie un document eminent de arhiva etnografica si o mare pagina literara.
Mara a trecut neobservat, ba multi au socotit romanul neizbutit. In realitate e aproape o capodopera. El nareaza tribulatiile sentimentale ale Persidei, fata Marei, casatorita cu un neamt Natl, spre supararea parintilor din ambele tabere.
Drama este etnica. Oamenii sunt tacuti, greu de urnit, incapatanati in prejudecatile si obiceiurile lor, mai dezghetati in gandirea colectiva decat in cea individuala. Arhaitatea miscarilor mai este ingreuiata de factorul rasial, caci de o parte stau nemtii iar de alta romanii, blanzi in raporturile personale, ironici intr-ascuns si neclintiti in egoismul de natie. Mara admite greseala Persidei, dar se indigneaza la ideea casatoriei cu Natl:
Lasa, draga mamii, ca toate au sa iasa bine. Are fiecare norocul lui. Au patit-o altele si mai rau decat tine si tot au ajuns femei cu casa buna. Pe de alta parte, Hubar, tatal mirelui, chiar dupa impacare nu poate suferi gandul ca copilul ar putea ramane al ortodocsilor. Dintre toate personagiile, zugravite pozitiv, Mara este cea mai vie. Ea infatiseaza tipul comun al femeii de peste munti si in genere al vaduvei, intreprinzatoare si aprige. E lacoma, avara, mandra de copii, de o conceptie a vietii aproape cinica. Slavici a intuit bine si rotatia caracterului intr-o familie, fenomen mai evident intr-o societate rudimentara, unde individul se diferentiaza putin. Cu toate ca s-ar parea ca stau fata in fata tinerii cu noua mentalitate si batrani intepeniti in prejudecati, nu e vorba de fapt decat de o scurta criza de transmitere a deprinderilor ereditare. Vitiile parintilor rasar reimprospatate la copii. Natl e posac, lenes, chinuit de cazuri de constiinta, brutal si delicat ca si tatal sau, iar Persida, asezata in fruntea unei carciume, devine prin instinct avara, autoritara si plina de orgoliu familial.
Cata vreme Slavici se margineste a observa lumea lui taraneasca, rezultatul e cel putin onorabil. Cand se amesteca in viata oraseneasca de dincoace, fata de care manifesta o ura iesita din neintelegere, productia e lamentabila. Cel din urma
Armas, incercare de a studia putrefactia morala a clasei boieresti din Romania, e o trista trivialitate in stil impiedicat.
Alte incercari de roman cu subiect istoric, medieval (Din batrani: Luca, Manea), unionist (Din pacat in pacat), politic ardelenesc (Vasile Corbeiu) sunt neglijabile.
