In peisajul literar romanesc, noutatea absoluta a poeziei eminesciene consta in bogatia si adancimea cugetarii, in indrazneala de a cuprinde necuprinsul in versuri adeseori simple, dar atat de tulburatoare prin incantatie orfica, prin percutanta ideatica, prin adevarul omenesc si intensitatea trairilor. Multi cititori avizati, chiar straini, precum francezul Alain Guillermou, au fost impresionati de modul in care un continut filozofic a capatat relief artistic prin intermediul versului de factura populara. Aceste indrazneli ale gandirii poetice eminesciene se regasesc in toata opera sa in manifestari dintre cele mai neasteptate, indiciu al unitatii personalitatii scriitoricesti. In poemul Luceafarul aspectul reflexiv este mai pronuntat si dispune de o figuratie lirica spectaculoasa, in care fuzioneaza felurite modalitati estetice si nuclee ideatice, intr-o orchestratie cu numeroase voci, toate adunandu-se impresionant in acel “tipat” coral de la sfarsit (G. Calinescu). Impulsul filozofic fundamental al poemului il reprezinta intelegerea fiintei, a existentului ca un univers deschis, insuficient siesi, cautandu-si compatimirea, partea ce-i lipseste din acel intreg armonic la care aspira. Mai simplu spus, fiinta umana este imperfecta prin nastere, prin inconsistenta si micimea ei ordinara (Scrisoarea I) si cauta o fiinta opusa ca principiu, cu care sa se insoteasca, intregindu-se. Aceasta cautare se datoreaza dorului nemarginit (Kama, erosul), unei programari initiale incognoscibile. Nostalgia contrariilor se manifesta pe scara intregii existente subdivine, difera doar forma si intensitatea ei. Pentru a-si dezvalui gandirea sa despre existenta, Eminescu inventeaza o poveste cu trei personaje prototipice — Catalin(a), Hyperion si Demiurg —, imagineaza o dragoste dintre o pamanteana si o fiinta celesta (motiv cunoscut in antichitate, in poezia romantica europeana, dar si in folclorul romanesc). Detaliile, succesiunea “intamplarilor”, interferenta planurilor uranice si terestre trimit mereu la un alt sens, la acel nivel al filozofarii invesmantate in miraculoasa atmosfera de basm. Astfel, fiinta terestra, iesita din “umbra” castelului, se indreapta spre lumina. Este un proces firesc, un dat, ca si nostalgia inaltului, a departelui (Edgar Papu), resimtita de tanara deosebita fata contempland imensitatea marii si a boltii ceresti. O nostalgie, cu sens contrar, coborator, va simti Luceafarul. Eminescu va gasi o simbolica si plastica expresie colocviala, pentru a sugera tipul de experienta in care se va lasa antrenat: “Ii cade draga fata”. Luceafarul o invaluie cuceritor cu lumina sa (= spiritul), pana ce fata, invrednicita, il va chema pe dulcele Domn al noptii, pe “al valurilor Domn” sa-i lumineze viata. Aceasta intalnire dintre o pamanteanca si o fiinta eterna (caci Hyperion este forma cea dintai a logosului, este o “vesnica minune”) presupune o asemanare intre sufletul individual si cel universal. Mai mult, luceafarul marilor, asa cum apare in poezia postuma Tat twan asi, are rolul de a-i mantui pe oameni, de a-i inalta din agitata existenta, “din valul ce ne bantuie”. g7r15ri
Pentru ca, in visul fetei, sa fie posibila comunicarea, Luceafarul trebuie sa coboare treptele existentei, sa ia chip de tanar frumos. Luceafarul, traitor in sfera, simbol al nemarginirii, al inaltului, are insusirea de a iesi din propria conditie si de a-si schimba chipul, pastrandu-si existenta. Cele doua ipostaze, de inger si de demon — ordinea metamorfozelor este inversa in basmul versificat Fata din gradina de aur — o nelinistesc pe Catalina. Luceafarul ii pare strain, lipsit de viata si ii provoaca, alternativ, o senzatie de inghet, respectiv de combustie. Sunt senzatii ale unei fiinte comune, incapabile de a-si transcende limita si de a percepe esenta celuilalt. Hyperion accepta anularea conditiei sale in schimbul unei intense ore de iubire. Ascensiunea lui, mergand pana la originile universului, pentru a obtine dezlegarea de la Demiurg, se realizeaza in cateva (sase) strofe magistrale, in care se observa o moderna percepere a relativitatii timpului si spatiului: “Si cai de mii de ani treceau / In tot atatea clipe”. Universul e infinit, paralel conceput, iar Luceafarul il strabate cu o amenintatoare viteza (“Parea un fulger neintrerupt”), ca printr-un tunel al timpului, in sens invers, spre punctul spatial si temporal initial. Viziunea poetica e grandioasa, desi poetul procedeaza concis. Daca zborul e zugravit hiperbolic (“Cresteau in cer a lui aripe”, imagine structural inrudita cu aceea din versurile “In aer rumene vapai / Se-ntind pe lumea-ntreaga”), in schimb imaginea universului e surprinsa cat se poate de laconic. Trei niveluri cosmologice se pot distinge: primul, al lumilor stelare (= galaxii): “Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele”; celalalt, al luminilor generatoare de lumi, ultimul fiind nivelul nefiintei, al Principiului care contine infinite virtualitati, al vesnicului repaos, al absentei determinarilor (“nu-i hotar”). Discursul Demiurgului, in versuri silentioase, intr-o tonalitate grava, se refera la conditia omului (acesta e insignifiant, nestatornic, infidel, nefericit, prigonit de soarta, e traitor in zodia intamplatorului, a norocului) si la lipsa de temei a intentiei Luceafarului, la imposibilitatea de mortii acestuia, intrucat legea nu ingaduie arbitrarul. In versiunea din Almanahul societatii literare “Romania Juna”, unde a aparut prima data (1883), Demiurgul ii ofera orice (intelepciune, calitati orifice, etc.), cu exceptia mortii, ce ar echivala cu un dezechilibru cosmic.
Compozitional, partea a treia a poemului reprezinta corespondentul simbolic al intalnirii si precipitatei intelegeri amoroase dintre Catalin si Catalina, episod plastic al complacerii in dulce inertie si comuna instinctualitate. Eminescu da o memorabila expresie frivolitatii, superficialitatii legate de simturi, dar, intr-o maniera geniala, lumineaza si adancurile divine din fiinta umana, indeobste ignorate, nebulos dezvaluite in momentele de gratie ale gandirii.
Contradictiile, poate si tragismul conditiei umane, sunt surprinse de Eminescu in doua strofe alaturate, dar atat de diferite prin vocabular, tonalitate ori ritm: “Si-i zise incet: — Inca de mic, / Te cunosteam pe tine, / Si guraliv si de nimic, / Te-ai potrivi cu mine… // Dar un luceafar, rasarit / Din linistea uitarii, / Da orizon nemarginit / Singuratatii marii”.
Luceafarul este si un poem al visului de inaltare, de innobilare spirituala a omului. Din ratiuni obscure, omul isi reneaga predispozitia spiritualizatoare, melancolica. Dar uneori ea apare acolo unde nu te astepti. De un asemenea vis ori imbold este cuprins, in ultima parte a poemului, chiar vulgarul Catalin, care se adreseaza iubitei in aceste fel “hyperionic”: “Cu farmecul luminii reci / Gandirile strabate-mi, / Revarsa liniste de veci / Pe noaptea mea de patemi”. Asadar, prin intermediul iubirii, Catalin reuseste sa inteleaga dualitatea fiintei sale si, mai mult, sa presimta fiorul cosmic ascuns in sine. E ceea ce afirma N. Steinhardt in Jurnalul fericirii: “Omul insusi e mister pentru ca il locuieste divinitatea”.
Catalina, “imbatata de amor”, il zareste pe luceafar pe cer si resimte acelasi impuls al transcenderii, acum degradat, reflex al dorintei sale de a i se lumina norocul — nu viata, ca altadata —, pe orbita caruia graviteaza asemenea tuturor oamenilor.
A treia provocare a fetei are insa un efect tulburator asupra Luceafarului, simbol al spiritului pur, al obiectivitatii contemplative. Hyperion isi va pastra esenta si raceala, specifica spiritului, nemaicoborand din sfera sa in cercul limitat, stramt al omului, condamnat sa traiasca intr-o existenta comoda, ghidata de noroc. Prin esenta sa, Hyperion nu se poate transfera in alta lume, fiind identic cu sine (“Caci tu Hyperion ramai / Oriunde ai apune”), “consubstantial” cu Dumnezeu (Petru Cretia).
Luceafarul e simbolul geniului, al omului astral menit sa constituie un reper luminos, o transcendere ipotetica, o sanctificare provizorie pentru omul obisnuit. El isi asuma tragismul existentei si are mandria acestei asumari, constiinta superioritatii, dar pastreaza si amintirea unei rataciri. Rana abia vindecata justifica reprosul adresat femeii, chip de lut, care i-a inselat asteptarile. Dar dezamagirea nu ia forma lamentarii, ci a intelegerii diferentei dintre cele doua lumi: lumea ideii si lumea pasionalului, a accidentalului.
La Eminescu, tensiunea dintre aceste lumi se sublimeaza intr-o dumnezeiasca muzica a sferelor insotind eteratele reprezentari despre noi insine, cu toata micimea, neputinta, dramele si nazuintele noastre, adeseori mantuitoare.