In contextul istoric creat de Alexandru Ioan Cuza si Mihail Kogalniceanu dupa unirea romanilor din 1859, “Junimea” reprezinta una dintre marile izbanzi ale spiritului creator national, care a impus o noua directie in cultura romana, caracterizata prin luciditate critica si printr-un sentiment puternic al valorii. m3v2ve
Pentru intelegerea “Junimii” si a junimismului, ca manifestare particulara a spiritului creator national, cheia cea mai potrivita a dat-o insusi Titu Maiorescu in prefata primului sau volum de “Critice”, publicat in 1874: el spunea ca orice act creator trebuie indreptat spre valoare; pentru a atinge insa valoarea trebuie resurse, pregatire, cunoastere, dar si stabilirea unor idealuri corespunzatoare, pe masura fortelor creatoare ale unui popor.
In lumina acstei conceptii, “Junimea” s-a stabilit sa concentreze si sa directioneze fortele tinere formate si lansate in cultura si, mai ales, in literatura romana dupa 1860.
“Momentul junimist” din cultura romana s-a constituit in ultimele patru decenii ale secolului al XIX-lea, dupa intemeierea la Iasi a asociatiei “Junimea” in 1863 si aparitia revistei “Convorbiri literare” la 1 martie 1867. Initiativa acestor actiuni a apartinut unor tineri intelectuali cu studii serioase savarsite in strainatate: Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu, cel din urma impunandu-se ca adevaratul conducator al gruparii. Asociatia este bine organizata, avand o tipografie proprie, o librarie si o revista, ceea ce explica in buna parte atractia exercitata asupra tinerilor. Multi, printre care Mihai Eminescu si Ioan Slavici, primesc burse de studii in strainatate.
In evolutia “Junimii” se disting cateva etape cu trasaturi proprii.
Prima (1864-1874), cu desfasurare la Iasi, are un pronuntat caracter polemic, cu accente de critica violenta, si se manifesta in trei directii: limba, literatura si cultura. Acum se elaboreaza principiile sociale, lingvistice si estetice ale junimismului.
A doua etapa (1874-1885), cu desfasurare dubla: la Iasi si Bucuresti, este de consolidare a unei “directii noi”, caracterizata printr-o diminuare a criticismului junimist si prin aparitia in paginile revistei a operelor de maturitate ale lui Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici etc.
Etapa a treia incepe dupa 1885, cand este mutata la Bucuresti si revista “Convorbiri literare”, dupa ce venisera pe rand aici Titu Maiorescu, apoi cei mai multi junimisti, ultimul fiind Iacob Negruzzi, directorul revistei. Activitatea, mai ales cea de cenaclu, se diminueaza, spiritul de asociere se destrama din motivatii diferite, revista capata un caracter universitar, publicand studii istorice, filosofice, filologice, de geografie.
La conducerea “Convorbirilor” vin pe rand oameni importanti de cultura, dar in lunga-i viata, pana in 1944, nu va mai cunoaste nici un moment valoarea si popularitatea primilor 25 de ani.
Activitatea “Junimii”, orientata de la inceput spre problemele limbii, literaturii si culturii romane, si-a delimitat cu claritate principalele obiective: raspandirea spiritului critic, incurajarea progresului literaturii nationale, crearea si impunerea valorilor, sustinerea originalitatii culturii si literaturii romane, lupta pentru unificarea limbii literare, educarea publicului in spiritul intelegerii si receptarii culturii.
Preocuparile “Junimii” s-au concretizat in patru directii de activitate: 1. de educatie a publicului prin conferinte, 2. de promovare a unor principii lingvistice care sa duca la unificarea limbii romane literare, 3. de formare si publicare a unor scriitori de valoare si 4. de combatere a “formelor fara fond”, adica a acelor institutii create prin imitatia unor modele occidentale, pentru care noi nu avem fondul necesar. Ulterior, in sfera de interes a “Junimii” a intrat si politica, multi membrii ai societatii alcatuind aripa junimista a partidului conservator.
1. Educarea publicului. Prima actiune culturala junimista este aceea a conferintelor publice, a “prelectiunilor populare”. Organizate pe teme variate si tinute intr-o forma academica, ele au avut ca efect educarea unui public apt sa inteleaga cultura ca factor de progres si moralitate. Apoi, au contribuit in interiorul “Junimii” la constituirea modului ei de gandire, mai liber, mai putin dogmatic, precum si a spiritului oratoric, trasaturi ce se vor adanci prin exercitiul activitatii de cenaclu.
2. Lupta pentru unificarea limbii romane literare. Vizeaza aproape simultan doua domenii esentiale ale specificului national: limba si literatura.
Interesul pentru limba a pornit de la faptul ca in 1860, Ion Ghica, in calitate de ministru, luase masura inlocuirii alfabetului chiliric cu cel latin si junimistii vroiau sa-si formuleze un punct de vedere asupra scrierii limbii romane. Iacob Negruzii este insarcinat la inceput cu redactare unui proiect, dar lucrarea lui nu este bine gandita. Problema ii revine lui Maiorescu si acesta scoate brosura “Despre scrierea limbii romane” ale carei idei trec in conduita culturala a tuturor junimistilor: 1. ortografia limbii romane trebuie sa fie fonetica (literele latine corespunzatoare sunetelor limbii romane); 2. alfabetul chiliric trebuie respins, el fiind strain de natura limbii noastre; 3. scrierea etimologica (prin care se pastrau caracterele limbii latine) trebuie de asemenea respinsa, fiind greoaie si blocand accesul la insusirea rapida a limbii romane; 4. imbogatirea vocabularului sa se realizeze prin neologisme preluate din limbile romanice, dar acest lucru sa se intample numai in cazul introducerii unor notiuni noi (“Neologismele”); 5. calcurile lingvistice -; adica recompunerea cu material romanesc a expresiilor specifice dintr-o alta limba -; sunt contrare spiritului limbii romane si trebuie evitatate (“Limba romana in jurnalele din Austria”); 6. stricarea limbii prin agramatisme, inflatie verbala sau exprimare improprie trebuie urmarita, combatuta si ridiculizata (“Betia de cuvinte”, “Oratori, retori si limbuti”).
In 1880-1881, Academia Romana aproba, pentru intreaga tara, directivele ortografice preconizate de Titu Maiorescu. Aceasta demonstreaza ca activitatea si ideile “Junimii” in domeniul limbii reprezinta unul dintre cei mai importanti factori ai unificarii limbii roamne literare moderne.
3. Promovarea literaturii originale. Interesul pentru cultura a inceput din 1885, cand s-a avansat ideea alcatuirii unei antologii de poezie romaneasca pentru elevi. Aceasta i-a determinat pe junimisti sa citeasca in sedintele societatii pe autorii mai vechi. Pe textele acestora si-au exersat ei spiritul critic si gustul literar. Grupului ii lipsea insa instruirea de specialitate, membrii lui nu aveau criterii ferme, filosofice si estetice. De aceea Titu Maiorescu publica si articole cu caracter general , de introducere in problemele de estetica. Cele mai importante sunt studiile “O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867” si “Comediile d-lui Caragiale”-1885. In primul, Maiorescu delimiteaza obiectivele si instrumentele de lucru ale artei, facand deosebirea dintre forma si fond, aratand necesitatea caracterului concret al limbajului poetic si promavand ideea ca fondul poeziei trebuie inteles ca sentiment sau pasiune “si niciodata ca o cugatare exclusiv intelectuala”. In celalalt studiu, Maiorescu discuta problema moralitatii artei, aratand ca orice arta adevarata are o functie educativa, caci produce asupra omului un sentiment de inaltare si purificare, prin urmare ea este morala prin valoarea ei, nu prin ideile moralizatoare pe care le contine.
In afara de promovarea unor principii estetice, activitatea literara a “Junimii”s-a concretizat in depistarea si sustinerea unor tineri scriitori publicati in paginile revistei “Convorbiri literare”. Titu Maiorescu, in articolul “Directia noua in poezia si proza romana”, din 1872, aduce ca prime argumente doua nume: al foarte cunoscutului Vasile Alecsandri, “cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta”, elogiat pentru pastelurile lui, si al foarte putin cunoscutului Mihai Eminescu, “om al timpului modern, … poet in toata puterea cuvantului”.
Poezia este dominata de Mihai Eminescu, scriitorul care aduce cea mai de seama innoire a poeziei romanesti. Dar poeti junimisti sunt si altii, de o valoare mai modesta: a. Samson Bondarescu si Veronica Micle care scriu intr-un spirit eminescian; b. Anton Naum, D. C. Ollanescu-Ascanio, N. Beldiceanu, scriitori obiectivi clasici si exotici, in linia lui Vasile Alecsandri; c. Theodor Serbanescu, Matilda Culger-Poni, D. Petrino, reprezentand directia mai veche, a cantecului erotic si de lume.
Proza infatiseaza aceeasi inegalitate valorica. Exista cativa scriitori marunti: Leon Negruzzi, I. Pop-Florentin, Miron Pompiliu, autori de nuvele romantice si de culegeri de material folcloric; cativa de nivel mediu: Iacob Negruzzi, inzestrat memorialist, si Nicu Gane, creator de povestiri pasionale, care il anticipeaza pe Sadoveanu; si doi foarte mari: Ioan Slavici, promotor al realismului rural, si Ion Creanga, scriitor popular, cu o exceptionala inzestrare verbala.
Literatura dramatica este reprezentata de Ioan Ianov, autor de “canticele” in maniera lui Alecsandri, de D. C. Ollanescu-Ascanio, comediograf cuminte si didactic, sau de G. Bengescu-Dabija, imitator palid al lui Hasdeu si Alecsandri. Intre acestia si I. L. Caragiale, adevaratul exponent al literaturii dramatice junimiste, nu se pot stabili legaturi de nici un fel.
Pentru spiritul creator al “Junimii” trebuie amintiti si savantii ei: istoricul A. D. Xenopol, autor al unei “Istorii a romanilor” ai al unui tratat de “Teorie a istoriei”; istoricul si memorialistul Gh. Panu; lingvistul Al. Lambrior sau filosoful Vasile Conta.
Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, Titu Maiorescu, justifica singuri, prin valoare proprie si prin influenta exercitata aupra intregii miscari literare de mai tarziu, nu numai ratiunea de a fi a “Junimii”, ci si a intregii litaraturi romane.
4. Combaterea “formelor fara fond”. “Junimea” a aspirat spre o cuprindere totala a problemelor de cultura,adoptand o pozitie critica severa fata de orice tendinta, idee sau fapta care ar fi putut compromite procesul de realizare a civilizatiei romane moderne. Junimistii pun in dicutie nu numai limba si poezia, ci si dreptul, economia, justitia, statul, explicand motivul luptei lor prin abandonarea adevarului ca principiu de intemeiere a oricarei creatii.
Temeliile civilizatiei moderne fusesera puse prin actiunea generatiei de la 1848, dar junimistii considera ca tanara burghezie romana “s-a grabit” sa intemeieze institutii politice si culturale fara sa fi existat conditii pe masura. Tot ce s-a creat prin imitatie, prin imprumut, nu are un fond autohton, nu e cerut de o dezvoltare gradata. In situatia concreta a secolului al XIX-lea s-a produs o adevarata ruptura intre “forma” si “fond”, astfel incat formele au devenit realitati prost intocmite, lipsite de adevar, periculoase -; prin mediocritatea si superficialitatea lor -; pentru viitorul civilizatiei si culturii romane. In acest sens Titu Maiorescu publica studiul sau “In contra directiei de astazi in cultura romana”.
Teoria “formelor fara fond” poate fi considerata valabila in conjunctura epocii, in masura in care a fost folosita ca principiu de critica impotriva mediocritatii si imposturii. Atitudinea de respingere a formelor din afara nu aprtine numai junimistilor. Ea apare si la unii pasoptisti, ca Mihail Kogalniceanu, Alecu Russo. C. Negruzzi, dar si in secolul al XX-lea (G. Ibraileanu: “Spiritul critic in cultura romanesca”). In cadrul procesului care a determinat ivirea Romaniei moderne, junimistii n-au adoptat totusi o pozitie de respingere absoluta. Maiorescu, in special, dorea o dezvoltare in sens modern, european, dorea o ridicare a fondului autohton la inaltimea formelor imprumutate. O critica a “formelor fara fond” apare, cu aceeasi finalitate, si in articolele politice ale lui Eminescu, in comediile lui Caragiale, iar mai tarziu chiar la Arghezi, in “Tablete din Tara lui Kuty”, ca dovada de permanenta a unei stari de spirit in cultura romana.
Reperele esentiale ale spiritului junimist sunt: spiritul oratoric si filosofic, gustul clasic si academic, ironia si spiritul critic.
In istoria culturii si literaturii romane, “Junimea” a marcat: inceputul functionarii sigure si la obiect a spiritului critic, instaurarea unui inalt nivel de exigenta fata de intelectualul roman, victoria ideii de valoare estetica, dezvoltarea gustului artistic, activizarea instinctului creator national.
In ciuda numeroaselor contradictii intre momentul junimist si cel pasoptist, intre cele doua sunt cateva elemente comune. Exista si in junimism un sens al continuitatii. Obiectivul fundamental al “Junimii”, de realizare a unei civilizatii, a unei culturi si a unei literaturi cu specific romanesc, trebuie atins “prin pastrarea si chiar accentuarea elementului national”, nu prin imitatie. Lucrul acesta incercase sa-l realizeze si pasoptismul si, in principiu, l-a realizat prin programul “Daciei literare” si prin contributia unor scriitori pasoptisti, care au descoperit specificul national prin intermediul romantismului.
Diferenta dintre cele doua momente este de atitudine (exaltare, frenezie si avanturi pe de o parte; luciditate, cumpatare, spirit critic si simt al masurii, pe de alta); de varsta culturala (spiritual pasoptismul tine de adolescenta; junimismul -; de tinerete maturizata); si de configurare estetica (pasoptismul este fundamental romantic, fara sa respinga clasicismul; junimismul este fundamental clasic, fara sa respinga romantismul si cu deschidere spre realism). Totusi, aceste diferentieri nu reprezinta o prapastie, ci un proces normal si necesar de evolutie in interiorul unei culturi.