z5j17ju
Note elementare
Intre razoare de spanac, / Varza rosie si ardei... / Ascult un cantec de pitpalac, / Vad focul sub caldare la bordei. / Vad si santurile in lung si lat / In care argintul apei seaca, / Tot cerul e un argint viu picurat. / Luna sta intre cer si o creaca, / Un fluier se ingana cu pitpalacul / Si un greier se intrece intr una. /
Ce e mai frumos e spanacul / Si pe urma luna.
Se vede usor: in aceste strofe sunt o suma de idei nepermise.
Zarzavaturile si, mai intai, tocmai spanacul; apoi varza rosie, in sfarsit, ardei. In versuri, toate astea. Insa cantecul de pitpalac ce se ingana cu fluierul, pe-nserate, in peisaj potrivit, e fara nici o indoiala poetic. Asemenea argintul apei , cerul argint viu picurat . Si luna neaparat. Dar: Ce e mai frumos, e spanacul si pe urma luna asta ce e? Raspunde stiinta literaturii: aceasta e interventie ironica, farsa, atitudine antilirica.
Vezi bine.
Totusi, e permis a banui ca intentia ironica, atitudinea antilirica, farsa nu sunt, prin voia lui Dumnezeu, cusururi absolute si vesnice; nici macar in versuri. Sa fie morala versurilor mai definitiva decat celelalte morale? Cel putin poezia vremii noastre nu pare deloc respectuoasa de asemenea definitivat; si aceasta inca de la vechiul Heine. Numai severitatile stiintei literare sunt putintel mai definitive, poate. Aceasta nu le sporeste farmecul; nici macar prestigiul... Si daca Adrian Maniu a vrut sa faca un scurt poem didactic-satiric (vorbim astfel, pentru a incerca relatii bune cu stiinta lilerara), o epigrama cumva adresata unor sisteme de frumusete literara ajunse la batraneti putrede? Noi inlaturam bucuros aceasta presupunere. Simplu: artistul era dispus pe interventie ironica. Sau, in sfarsit, razoarele de spanac, varza rosie si ardei; argintul apei in santuri; argintul viu al cerului; luna s-au nimerit a fi impreuna, in o clipita a vesniciei. Atunci

ironic e, daca vrem, Atotputernicul; el a pastrat aceasta ironie pentru a o descoperi unui poet european din veacul XX de la
Hristos. Astfel ii place Creatorului sa opereze: pe rand numai ne arata el faptele lui neprevazute de mintea muritoare. Doar pe cel cu gandul prea mic il lasa a vedea lumea ispravita, tocmai buna de cenzurat si clasat definitiv.
Maniu are maiestria cochetului. Stie, cum putini au stiut, fermecatoria jocurilor de contrast, in idei, in imagini, in accente emotionale. Exemplu desavarsit imi par cele trei strofe copiate la inceput. Vizualitate si humor: adica Adrian Maniu.
Cu ce delicata ingeniozitate e construit ritmul larg, miscarea rallentando, in perechile de versuri care incheie primele doua strofe si in prima pereche a strofei din urma! E linistea serii rurale; e si calmul humorului, care ne asteapta in cele doua randuri finale, din ce in ce mai scurte si mai uscate. Spanac rezonanta metaforica persiflanta; sonoritate colturoasa, seaca, in finala cu macait batjocoritor: aci e maximum de contrast cu strofa centrala, neumoristica. Virtuozitatea careia i-a reusit aceasta constructie nu e obisnuita. Economia interioara: fiecare rand o enuntare vizuala aminteste pe cea a poeziei chineze. E aceeasi simplicitate in transmiterea pitorescului prin cuvinte. Fiecare rand echivaleaza o aruncatura de ochi. Comentariul despre frumusetea spanacului mai intai si pe urma a lunii cade dulce si viclean pe o suprafata de impresii atat de pasnica, incat nici nu viseaza ca ar putea fi tulburata. Un suras brusc pe o figura de om ce parea a privi lumea fara ganduri... Iar peste vremuri, istoricii literaturii vor consemna, cu interes respectuos, o fapta roma neasca din lupta care s-a dus, intre mijlocul veacului XIX si al celui urmator, contra unor materiale si dogme literare istovite milenar.
Ca sa vedem putin minutiile in lucrarea unui virtuoz: tema e luna e mare ca o pata rosie , e pata de sange , uriasa boaba de margean , o harca de mort pe o perna de catifea aurie ,

luna e un solz de peste , luna e pe smaraldul cerului ca un arc fara sageata, de culoarea cuprului odata argintat... , luna noua: brat de lira sfaramata , un parantez deschis in infinit . Lipsa lunii: prin vrana se uita cineva .
Atitudinile principale ale artistului Maniu: pitoresc pur interpretare ( parantez deschis in infinit ) analogie umoristica
( prin vrana se uita cineva ).
Si aceasta: Pestii sarind pe apa in amurg Bobarnace melancoliei . Aci ingeniozitatea devine profunzime; ceea ce se poate verifica divers in opera lui. Critica nemteasca - si, din ea, mai departe zice de un poet sau artist oarecare, ca e geistreich1, si prin aceasta rosteste o condamnare numaidecat. Se observa, in aplicarile acestui paragraf penal literar, ca cenzorii poeziei nu iarta artistilor sa fie geistreich, decat prin idei nesarate. Cu procedarea aceasta a fost strivit, pana deunazi, Heine.
Cuminte,
Clatina urechile invechite,
Ca doua limbi de ceas potrivite,
Sa foarfece timpul zbieratului.
Si seara cade. Inainte
Pe marginea satului
Casele se fac o clipa rosii.
Pentru ca soarele s-a taiat in spini este qeistreich, desigur. Si care animare poetica nu e geistreich? Asa, orice poezie, care nu copiaza, e geistreich.
Ca sa gasesti:
Amurg. Dama cu camelii a scuipat sange.
Toamna. Campuri verzi, luminoase, asa cum descriu literatii primavara.
Opalul. Lapte stricat. trebuie sa dispui de aptitudini ce, la un loc, se numesc, convenabil, spirit.
Poetul insa ar fi vrut sa scrie cu miresme de culori.Dar culori

si miruri se prefaceau in cuvinte negre, la fel cu toate civintele.
Si intreba pe Cel-ce-toate-le-a-facut de ce nu i-a lasat si lui darul cel mare: insemnarea frumusetii. Dar ni se spune si de un mut care voia sa talmaceasca prin semne zugraveala unui altar , si de un dascal care adauga inteles semnelor prin care cel mut din nastere arata necontenit spre icoana si spre gura lui. Poate insa ca pentru ceea ce voia sa ne spuna acum ii fusese luat graiul din inceput. Maniu vorbeste din patimirile sale artistice de vizual blestemat. Poezia sta intre zugraveala muta si cuvintele negre.
E mestesug iritant ca nealtul. Cantecul vorbelor cantecul fizic e o scapare. Dar nu e toata scaparea. Muzica suie tot mai sus, geometria gandului ramane in urma, ciudata ca rapile oarecum simetrice pe o planeta moarta... Trebuie sa vie spiritul. Astfel:
Avuzul. Copilul bolnav face gargara, scornind din boala lui o jucarie noua. Schema spirituala a unui poem care s-ar putea sa fie extrem de geistreich, si de loc sa nu supere pe nici un om de bine.
Se mai poate banui si asa: ca acea iritare, careia mai ales trebuie sa-i fie simtitor un om ce vede atat de mult si ascutit, il aduce pe Maniu sa solutioneze, uneori, prin interventie ironica.
0 citire in Ceasca de cafea: Fir subtire, un drum lung si serpuit se arata. Treci peste o apa intunecata, strabati limanuri pustii ce se pravalesc intr-o prapastie in fundul careia joaca bani. Dar zidul cu metereze greoaie si porti ferecate pazeste toate intrarile... Uite jos, codri indesati si intrecuti peste munti. Uite doruri blestemate, pareri de rau, nenoroc, zadarnicii si semne de moarte. Raspantia ratacirilor fara scapare... si singuratati ce tot nu aduc liniste pana la urma. Un stol mic de corbi poate ca se mai rasuceste deasupra unei spanzuratori asa e scris! altceva ce sa fie?... Si nimic nu se mai vede in ceasca de cafea. Cred ca era drojdle multa. Finalul cade ghilotinant, ca pentru a pune capat unei impaciente intime a mesterului de cuvinte in plina generare de imagini.

* * *
Maniu are o naivitate de simturi tot atat cat nu are noroc! naivitate de spirit. Se vede aceasta putere naiva si in efectele de percepere pura, si acolo unde impresia simpla se amplifica prin inrudiri sau contraste:
Cad stelele, fiindca in tari indepartate mor imparatii te-ai astepta sa auzi un zgomot ca al boabelor de sticla, si se scutura roua pe crengi. In intuneric, omizi brune se desprind, se incovoaie, se ridica tremurand, pipaitoare, si inclestandu-se se agata inaintatoare, si vibrarea lor e cu toata odaia, in tot intunericul... O mana, cinci omizi unite de acelasi gand. Si vibrarea lor solfegiaza in noapte. Fiecare deget soarbe sprijinul in zid si suie urmat de nenumarate. A pierit luna, fara sa lase vreun semn gandului. Acum nu se mai simte decat stapanirea suieratului intunecat, iar sus in tarie o stea tremura atat de chinuita, parca ar purta grija pentru soarta ce se sfarseste. Inca un suflet rece, si lumanarea din ceruri s-a stins pentru veci.
Dupa acestea si de nu aveti timp (ceea ce e totdeauna pacat, daca e vorba), cititi, intreg, si fara graba macar Ciobanul batran. Intre cimitirul vechi si sat. / Mai sta bordeiul jumatate daramat, / Coperit cu stuf, cu gauri de un cot. / Dar inflorit cu rapita galbena de tot. / Cu noaptea in cap, fara sa mai ia nimic in gura, / Gata de drum cu o injuratura, / Mosul alb mana oile satului la pascut / Nu pe drumul sur spre oras pierdut, / Ci pe miristi tepoase, din care sar prepelite grase, / Si prin araturi in care urme de coceni sunt ramase, / Floarea tutunului roza ramane in urma, / Fluierul tremura, cantecul se curma, / Din mersul incet, dupa iarba mare, / Satul se micsoreaza in departare... Si daca nu va intereseaza amanunte, cum, de exemplu, in acest pitoresc strict, apare, pe alocuri schimbare brusca de acord, metafora cu farmecul ei de apropieri subtil senzuale in sonoritati ca si in icoana vizuala ( Ploaia tese teapan argint si matase ) si,

numaidecat, intoarcerea la impresia directa ( Ploaia rapaie pe spinari aplecate. / Patrunde prin saci si se scurge pe spate ), va veti da seama, cel putin, ca ati dobandit o impresie nationala curat. Castig frumos, intre toate. Pe deasupra, putem inregistra, noi, care avem obligatii si mai generale si mai precise: atata vedere, atat abuz, asemene miscare, trecute in vorbe, cu lacomie savanta de a apuca amanuntul, cu simt atat de sigur al valorilor, cu o atentie careia nu-i scapa nici un accent perceptual, ne fixeaza o marturie si de vigoare artistica si de virtuozitate, ce infru museteaza eclatant scrisul romanesc.
Posibilitatile toate de artist si virtuoz senzualitatea energica si delicata, gama intelectuala atat de bogata in analogii si contraste, de la intunecat si violent pana la enormitate comic poetica si la poznas, o constiinta rafinata de valorile acustice ale graiului romanesc le gaseste cititorul bine deprins in orice duzina de pagini scrise de Maniu; insa mai sigur, cred, in afara de unele tablouri din Jupanul care facea aur si din Langa pamant
(In zavoiul piticului, Drumul de noapte, Fantana parasita, Vedenie de toamna, Innoptare, Gluma de toamna, Magarul, Povestea din sat), in Povestile necuviincioase si in Intunecatele din volumul, aproape de negasit acum: Din paharul cu otrava.
* * *
E o virtuozitate care face ce vrea. Si ca altii, cum se poate vedea in perfecta aplicatie traditionalista din primele bucati in
Langa pamant. Maniu se joaca de-a Alecsandri, sau chiar de-a
Eliade Radulescu ( ...Si focuri blestemate scot limba pe comori ...
Unde-i fi tu acuma, copila de-altadata... ), sau si de-a Eminescu
( In inel de piatra sura, ape cercuieste unde ). Dar, iata, indepen dent de orice joc in felul altora: incantarea prin neasteptat schimb de tonalitate, tempo si figura ritmica in Salomeea Iese luna argintie ca un fulg de papadie. / Scutura-te luna-n nori si

insamanteaza stele. / Cand o fi la cantatori... In ciresul din gradina greierul canta. / Venea mierla si, blajina, il manca si fluiera ; rime populare ce izbucnesc printre versuri libere, libere in ritm si in substanta lor intelectuala. Poemul Salomeei straluceste de frumusete noua. Cu deopotriva putere si finete se intretese spirit si simturi in aceasta visare superb lucida a unui deplin artist.
* * *
Arta lui Maniu s-a prezentat ca una din acele inactuale. I s-a aruncat, prin urmare, praful din hala aprecierilor vechi . El s-a spovedit: trebuie sa gasim de fiecare data noul , fiindca exista o rusine si mai mare decat aceea de a vrea sa fii original, rusinea sa nu vrei si sa nu poti sa fii .
Asadar, asupra lui, oficialitatea literara s-a incruntat sau a strans buzele a dispret. Pe urma a avut si vorbe bune, cand s-a parut ca artistul ajungea, in sfarsit, la naturalul stramosesc.
Poet-privighetoare, in trei culori. Sa notam: cele trei strofe puse in fruntea celor scrise aici sunt aparute dupa ce pe artist il considerau iesit la limanul obligator. Nu sunt natural stramosesti, mi se pare; sunt insa natural ale lui Maniu. Cine nu se bucura ca-l avem asa cum este, comite, ne temem, ingratitudine de ordin patriotic.