x4f20fu
Titlul amintirilor lui Ioan Muntean explica trei toponimii printr-o negare paradoxala: Cluj ' Aiud via Pitesti sau Amintiri din anii care nu au fost aBucuresti, Editura Majadahonda; 1997i. Doresc sa iau aceasta neobisnuita punere in tema si esentializare a continutului drept o prima intruzie a umorului (dar cat de patetic aici!) - printr-o indicatie de itinerar, al umorului autorului. Iar daca este sa cautam inapoia umorului drama, ceea ce se numeste In loc de epilog lamureste a doua parte a titlului, nu doar cu duiosie, ci si cu multa tristete ce va izvori, alaturi de zambet, din paginile ce urmeaza. Intr-o clipa de intimitate, toamna, langa un butuc de vie, autorul s-a fotografiat cu de curand aleasa-i sotie. Pe spatele pozei a consemnat:
"Idila tarzie
Care-ar fi putut sa fie
IN ANII CARE NU AU FOST ."
Doctorul ardelean Ioan Muntean, lovit cum numai cei trecuti prin demascari au putut fi, are o buna dispozitie, cand scrie - mai ales in primele zeci de pagini ale amintirilor sale -, ce-i poate fi invidiata de toti fostii detinuti politici. Niciodata nu-l surprinzi, la lectura, posac, vindicativ, incruntat, demonstrativ, moralizator, vehement, ars de durere si cu amintiri negre - desi mai negre decat sunt ale sale si ale tuturor celor prezenti in aceasta carte, mai greu! Firea lui e bine dispusa mereu, iar punerea pe hartie a celor traite pare sa-l bine dispuna si mai mult. De aici, o pofta neoprita de vreo stavila, o pofta de a istorisi in flux continuu si egal pataniile sale, cu o limba simpla, populara, insamantata cand si cand de regionalisme cu aer tonic si intim, si familiarisme, ce contribuie la apropierea dintre sufletul naratorului si al cititorului, indepartata fiind goma adusa de limbajul cautat, rigid, temator de pericolul de a te da in vileag ca nu esti profesionist al scrisului, folosit de multi dintre memorialistii analizati.

Nu mira selectarea aceasta in ceea ce priveste vocabularul, daca tinem seama de originea sa taraneasca. "Ai mei nu au avut niciodata pamant" , marturiseste autorul. "Eu eram dintr-o comuna de "Bufeni", colonisti veniti in partile muntoase ale Banatului, din Oltenia, pe la sfarsitul veacului al XVIII-lea, literalmente cu traista-n bat. Au fost mineri si muncitori forestieri "bulvanari" si carausi de lemn pe mosia STEEG-ului si apoi a UDR -ului. Bunicul meu n-a murit de pelagra, ci de "sui", cum se spunea la noi la silicoza si la bronsita cronica (nu se vorbea de astea pe atunci). La 63 de ani a murit de batranete dupa 32 de ani de munca la mina si nu ne-a lasat mostenire decat o casuta cu sindrila si dorinta de a lupta pentru mai bine, pe care a intuit-o "in fundul beznelor adanci". Ei la Uda aveau totusi un petec de pamant (textul da o replica unui amic; n. n.). Noi, la Ciclova Montana, nici atat. Colonie de mineri, de peste 150 de ani, intr-o fundatura de vale, intre creste si stanci. Vorba lui Crainic, pe care o voi auzi mai tarziu, la Aiud:
Din dragoste de neam
M-am hotarat sa cant
Mosia-n care n-am
Doi pasi pentru mormant" (p. 138).
Urmeaza sa verificam ce fel de vocabular ne intampina in memorii.
"Politia nu-i stia locuinta, altfel ar fi pus capcana acolo; celebra - de-acum - noapte de 15 Mai; ne-am povestit cate toate de pe la noi; a venit prietenos la mine, am vorbit de parca ninsese peste toate ; colegii nu vorbeau nimic de Traian si de ceilalti doi din camera, arestati odata cu el, de parca ii inghitise pamantul ; altmintreli ; eu aveam un costum uzat, negru-gri, dar la gramada nu se vedea; si vorba aia, cu mortul pe masa , ne-am continuat ingandurati plimbarea; ii luasera sa le arate la fix camera mea; ma gandeam in fel si chip ; ma durea, ma ustura, ma ardea si mi se scuturau si creierii din cap ; restul meselor, ghioraituri si nimic ; la arest ne tundeau si ne radeau (...) cu ciomagul ; l-au luat la scuturat tot pe bietul Traian; n-avea rost sa-l mai bata, doar asa ca distractie , caci firul era la mine ; sa fi auzit racnete si tupaituri ; sasii erau rechizitionati ca vitele, la robota ; se tinea vartos de carte; lucrasera cu zurgalai; terciul temnitei se numeste, ardeleneste: cir ; as da iar de ponos ; n-am retinut daca i-a dat bani, dar mai mult tin ca nu i-a dat nimic; si asa mai departe.
Si cand reia relatarea altcuiva, cauta cuvantul ce sa-i exprime atat starea culturala cat si regiunea de provenienta, har ce nu caraterizeaza decat scriitorul autentic si pretentios cu sine insusi.
"Eu ma ridicasem de-acum flacau. Fata era cu stare, avea case mari de negustor, dar era urata foc. De eram mai mic, ziceam ca-i muma padurii si o luam din loc. Dar m-a dus cu zaharelul. S-a scuzat ca nu are serbet si ne-a pus pe farfurioara cate o bucatica de zahar. Eu sa nu fi servit, bine era, dar m-a pus pacatul si l-am mancat. De unde sa stiu eu ca era o facatura?! Ca seara, dupa ce m-am tras la odaia care mi-o pregatise, gazda ramanand sa doarma cu de-alde soru-mea, sa mai sporovaiasca, deh, ca fetele, sting eu lumanarea si ma culc. Nici n-apucasem sa adorm ca se deschide incetisor usa, am auzit-o, dar pasii nu, si se strecoara cineva, fara a spune vreo vorba, sub adialul (asa zic unii moldoveni la cearsaf) meu. Pune mana pe mine, ma mangaie pe tot trupul si atunci si eu, ca omu', ca flacaul ce ma gaseam, pun si eu mana. Cand am dat de asprul fetei, mi-am pierdut cumpatul. Apoi am luat-o de nevasta, ce era sa fac? Sora-mi ii placea, ca erau prietene, poate ca inadins a vrut sa ma incurce cu ea. Pai, nu m-a dus cu zaharelul acela? Eu, de nu-l mancam, bine era. Ca era si mai batrana si mai urata, cum va spusei" (p. 234).
Nu mai poate fi vorba de stangacii ale expresiei, cum intalnim la alti autori, nici de exprimari greoaie impunand 'traducerea' lor in limba materna, nu mai poate fi vorba nici de stil cautat, patetic si 'convingator'. Naratiunea curge dintr-un izvor launtric al veseliei abia temperate, fara capat, nici fund, ca o apa buna la gust, din care tot ai bea si nu te-ai mai satura.
Asta si datorita viziunii hatrului de scriitor asupra celor povestite, ca si a unui firesc imbatabil. Ghidus, Ioan Muntean nu voieste sa stoarca lacrimi din sufletele cititorilor, ci sa-i faca sa inteleaga absurdul dramei traite de generatia sa (pentru unii tragedie), prin ras. O pozitie complet inedita.
Dealtfel, autorul este constient de aceasta trasatura a sa si si-o prezinta - nu ca a unui scriitor, ci ca a unui om de societate.
"Aveam 51 de kg., dupa cantarul gasit la spital. Totusi glumeam, cum facusem si mai inainte. De felul meu am fost mai glumet, cunosteam multe anecdote si-mi placea sa le spun. Simteam o bucurie cand faceam pe altii sa rada, nu stiu daca nu asemanatoare cu cea a actorilor care urmaresc reactia salii. Pentru mine erau un tonus sufletesc si consideram ca nu fac rau nici altora daca reusesc sa mai descretesc o frunte. Era in firea mea si a ramas pana azi. Iar acum, nu mancam nimic, dar spuneam glumele potrivite vorbelor altora din camera. Petrica Matei mi-a spus mai tarziu ca radea de forma, numai sa-mi faca placere, dar ii venea sa planga, vazand ca ma prapadesc si totusi mai spun glume pentru altii. Cand mi s-a facut mai bine, mi-a spus ca a fost convins ca mor" (p. 224).
Ioan Muntean retine cu placere, si se delecteaza permanent datorita lor, inventiile hazoase ale altora, in cazul urmator, ceea ce englezul numeste practical joke - o gluma construita prin gest, manipulare de obiecte, atitudine, toate graind mai mult decat le sta in putinta, prin spiritul in care sunt legate si sensul conferit de glumet. " Un episod nostim de la aceasta defilare. Dr. Mircea Bancila, asistent universitar, seful promotiei din 1946, i-a aruncat unei colege din fata mea, (...) un buchet de flori pentru noua doctorita (era o defilare a absolventilor Facultatii de Medicina; n. n.) si unul de zarzavat, sa nu uite cratita" (p. 5-6). Isi aminteste si de glumele la care a avut acces prin lectura: "Podoabe nu aveam, ceas, nici atat, caci toata viata pana aici m-am orientat dupa ceasurile din perete si cele de la catedrale (cum glumea Musatescu)" (p. 10). Se bucura cand ii revine o vorba de duh a vreunui coleg de detentie (si cate nu-i rasar iar in memorie!): - "Fa, Ileana, de ce l-ai luat chiar pe asta? Altul n-ai gasit?" - "Tu, Ionica, l-am luat de urat, ca sa-mi placa numai mie." (p. 140). Ideea neasteptata de a uni doua notiuni, fara legatura cronologica posibila, intr-o aceeasi afirmatie, il atrage: " Antisemit nu eram. Tineam la neamul meu si daca mi se parea ca alta natie vrea sa ia ce-i al nostru, luam pozitie de aparare. Cum Stefan si ceilalti voievozi au luat atitudine si au luptat impotriva celor care le primejduiau glia si credinta, fara a fi fost acuzati vreodata pentru asta ca sunt rasisti,(...) tot asa si mie mi se parea firesc si chiar ca am datoria sa lupt pentru tara" (p.10). La fel este robul imbinarii de notiuni ce n-au nimic comun; una dintre cele doua este, bineinteles, comandantul Aiudului, colonelul Coler: " marinimia personala nu-i stetea lui in caracter" (p. 159). Gasind numele corect al unui obiect, prin aceasta naste surasul; e vorba despre ochelarii cu tabla in loc de lentile si cu elastic strans pentru a fi agatati pe dupa crestetul anchetatului, sa-i creeze psihoza misterului in care se afunda: " ochelarii, mai bine zis anti-ochelarii" (p. 152). Butada il inghesuie cand are de spus ceva: "Bine, mai Bita, secretarii vostri sunt numai evrei, Farki, pe Universitate, Wexler pe Facultate si Leipnik William pe anul VI. De ce nu au pus ei actiunea asta intr-o sambata dupa amiaza, toata lumea era libera, nu sunt cursuri, nici stagii, ori seminarii, si sunt tot atatea ore la dispozitie cate intr-o dimineata de duminica. Dar voi dati in credinta mea. Sa nu ma duc la biserica. Merg la maturat, cu o conditie, daca merge si rabinul intr-o sambata" (idem). Batausul face pregatiri pentru activitatea ce va s-o desfasoare cu victima sa, ca un gospodar serios: " robust, cu manecile suflecate, ca un om pus pe treaba" (p. 11). Cauta in numele personajelor fire ce sa le lege de destinul lor viitor: " Comisarul sef Mardarescu (o fi numele de la "mardeala", caci prea am auzit pe multi vaitandu-se ca au trecut prin pumnii lui)" (idem). Se preface a fi in inspectie cand e anchetat: " Nu mai tin minte si injuraturile, caci n-am mai avut timp de inregistrare" (idem). Cazna, Ioan Muntean o explica aparent neimplicat: " Bataia era asa, in general, ca sa te moaie, sa te intimideze" (idem). Contrazicerea sa insusi aduce si ea o nota de pehlivanie: " In prima noapte, care nici nu stiu cum si cand a trecut (vorba sa fie, ca doar o tin minte toata viata) am vrut doar sa spun ca a trecut repede" (idem). Confruntarea cu deserventii Sigurantei e " meciul unilateral (...) aceeasi echipa de pugilisti: Mardarescu, Stanescu si Breiner. Dar s-a terminat mai repede, din partea mea, prin abandon" (p. 15). Consemneaza luarile populare peste picior din timpul acela, " ce devin bancuri" ; ne aflam in 1946, sub conducerea lui Petru Groza: " Cand s-a facut primul import post-belic de bumbac, unii rastalmaceau lozinca zilei - "Traiasca Petru Bumbac (...) care a adus groaza in tara"" (p. 18). Trimiterea la citatul din cronicar, parafrazarea acestuia, aduce o nota cunoscuta si deci amuzanta in naratiunea ce ironizeaza (cu tristete ascunsa) epoca si oameni, intr-o caricatura cu aer carnavalesc caragialesc: " Dale asta, altfel un om maruntel, putin la trup, dar harnic la limba, facea si poezii. Intr-o seara, la un local, s-a urcat pe un scaun si a declamat cu patos niste versuri cu caracter nationalist, din creatia proprie. Ion Curea, prezent si el in sala, fara insa a avea vreo legatura cu poetul-declamator, fiind si el in verva si cu antren in acel moment, s-a dus si l-a imbratisat, sarutandu-l. Asa ca, atunci cand l-au ridicat pe poet, i-au luat si pe toti admiratorii sai de orice fel" (p. 19-20).
Nu scapa nici o ocazie de a admira umorul la ceilalti si de a-si pune cititorul in situatia de a-l gusta. Astfel, cu Ion Constantinescu, bolnav " de o tuberculoza a articulatiei tibio-tarsiene (la glezna) dupa o bataie sau mai multe, cu ranga peste talpile bocancilor pana s-au desprins acestea de pe caputa si i-au bagat boala in oase (...).
Acum glumea de toate cate au fost, cu ironie si cu sarcasm.
Glumea despre cele 7 minuni ale Buzaului, de pe vremea aceea, le spunea pe toate, incheind ca a saptea era chiar el, acum in carne si oase (chiar bolnave) dupa cele prin cate a trecut.
(...) Sugubatul zicea ca a ales ultima metoda de pricopseala. A cumparat din targ o purcica tanara "frumoasa, dar slaba'", zicea el (cum o fi fost porcul frumos, daca-i slab, ca doara la animalele astea "frumusetea" este legata de grasime?). A pus-o pe boabe si dupa o vreme, mama sa, cu care el isi facea gospodaria, ii spune ca purcica a mancat jumatate din cotet. Intreba el prin targ, pe alti gospodari, care-i treaba si a aflat ca purcica ar umbla dupa vier. Dar ce sa se faca, primaria tinea animalele de monta tocmai in cealalta parte a orasului, unde era si Salubritatea. A urcat purcica intr-o taraboanta (cum ii spunea la roaba) si a dus-o acolo. Dar, zicea el, dupa aspectul ei cam prea putin aratos, n-a facut impresie si nu s-a uitat nici un vier la ea. A dus-o asa acasa. Dupa cateva zile, mama ii spune ca purcica a mancat si ce a mai ramas din cotet. A urcat-o iar in taraboanta si haida-hai, strabate iar orasul. De data asta, un vier mai tanar, mai prostanac, s-a legat de ea. A dus-o bucuros acasa, i-a legat la gat funta rosie, caci, deh, nuntise, nu, si se si vedea pricopsit cu 8 - 10 purcei.
Cand in dimineata urmatoare, nici nu s-a sculat bine ca mama l-a si luat repede:
- Sai, Ioane, ca nu-i purcica.
Se uita dupa ea prin ograda, dadu si fuga la vecini. Nu-i. Cand se uita si sub sopron, ce sa vezi? se urcase iar si singura in taraboanta: - "S-a invatat, purcica dracului" " (p. 235-236). Anecdota politica e repovestita cu haz gros: " Cica Emil Hateganu, fruntas national-taranist si ministru fara portofoliu in guvernul care a facut alegerile din 1946, mergand pe atunci in campanie electorala intr-un sat ardelenesc a trecut cu toti satenii simpatizanti dupa el, peste o valcea. Aci s-a oprit vrand sa evacueze berea cu care se omenisera, indemnandu-i si pe sateni sa faca asemenea lui. In timpul operatiei care se generalizase, comenteaza tot el: - Noa, mai oamini, de cand vi-s voi, mai pi..tu-s-a careva ministru cu voi in parau ca mine?" (p. 20). Cu alte prilejuri, autorul merge in directia aceasta cam departe, parasind amuzamentul acceptabil pentru unul indoielnic; dar n-o face deseori. Pana si la un emisar al groazei - l-am numit pe Eugen Turcanu - el aude cuvantul de duh si il inregistreaza: "Badia Ausschnitt", vorba lui de batjocura (p. 28). Nu rareori istoria nationala ii este criteriu pentru suras (cum am mai vazut-o apropo de Stefan cel Mare): " Numai noi am ramas pe metereze, caci poporul roman nici pe Aurelian nu l-a urmat, a ramas acasa, cu napastele pe cap si luptandu-se cu ele" (p. 29). Nascoceste proverbe, pe marginea celor existente: " Zilele negre, care in mod paradoxal fac sa albeasca oamenii" (idem). Intelepciunea taraneasca, cu umorul ei adesea intrinsec, scorneste poante de umor negru: " Cand dedeam de necazuri, el parea pregatit si pentru altele noi si ne incuraja: "Daca da Dumnezeu, vine si mai rau" " (p. 175). Sau, da replica unor dictoane celebre: " Precum criminalistii se conduc dupa dictonul: "cherchez la femme", asa securitatea era obsedata de alt dicton, cautati intelectualul" (p. 257).
Portretele injghebate de Ioan Muntean sunt scurte, fara supliment de informatii ce sa ingreuieze intregul, plastice cu eleganta, urmarind exclusiv necesarul.
" Gheorghe Rednic, din Sapanta - Maramures. Despre el am mai scris ca se bucura de multa prestanta printre toti colegii de an. Era un baiat chipes, inalt, svelt, cu tinuta dreapta, putin blond, cu trasaturi regulate, purta ochelari cu rama fina. Avea o voce placuta, catifelata si imi placea sa-l ascult cand canta impreuna cu Liviu Bot, un prieten si coleg baimarean. Imi aduc aminte cum dupa terminarea anului I - era in 1943, el mersese acasa la mama lui, caci tatal pare ca murise. Ardealul pe atunci era o parte la unguri. Cand s-a intors, mi-a aratat ce-si cumparase de acolo - un ceas nemtesc de mana, niste haine de stofa mai buna decat la noi. L-am intrebat:
- Bine, mai Georgica, dar de la noi ce-ai dus acolo? (eu gandindu-ma la negotul de frontiera).
El mi-a raspuns, luminandu-se chipul sau frumos:
- Mai, Ioane, mai, am dus sapte abecedare romanesti pentru copiii din satul meu" (p.25). Replica - Ioan Muntean e un iscusit manuitor al ei - aduce lumini noi, condensandu-le asupra chipului aratos al baiatului si il transforma intr-un simbol romanesc plin de noblete al unei epoci triste.
I se opune chipul stalcit al caraliului: " Primul-gardian, o momaie slaba si incovoiata ca un semn de intrebare, bucuros ca scapa de noi, ori poate si patruns de noua credinta care-l propulsase sef, ne-a urat: - "Siberia sa va manance."" (p. 26). Caracteristica este confuzia de sentimente, caci din blestemul adresat "dusmanului de clasa" reiese ca socotea Siberia un tinut al spaimei si nu unul cuprins in geografia simpla (si formativa de caractere) a "marei prietene", tara de la Rasarit. Pe cea din urma, pe care o slujea, o socotea buna doar sa pedepseasca cu ce putea fi conceput mai rau: Siberia!
E o adevarata metoda a autorului ca rostirea scurta, din final, sa completeze portretul depanat pana la ea. In incaperea unde se aflau detinutii a fost adus unul nou, "un baiat brunet-bine, Jan Manolescu, din Ialomita. Mi-aduc aminte ca atunci cand a intrat in camera, imbracat cu niste haine de culoare inchisa, cu pantaloni varati in ciorapi, cu o papornita mare sub brat, drept geamantan, se uita descumpanit la puzderia de oameni ce eram in camera, pana cand, ducandu-se la el unul dintre noi, l-a intrebat: - "Dar dumneata din ce taraf mai faci parte?". S-a pornit un ras general, care imediat l-a integrat si pe noul venit, cel cu aer de lautar" (p. 30).
Deoarece urmatorul detinut este frecvent pomenit in memoriile reeducarilor, pentru suferintele sale iesite din comun, voi profita de prezentarea sa facuta de Ioan Muntean, pentru ca cititorul sa afle cate ceva despre acest mare victimizat. " Al doilea student sucevean era macedoneanul Gioga Parizianu, student in anul II la Medicina ieseana. Un baiat scund, falcos, darz, perseverent. Nascut la Gorna-Djumaia, in Bulgaria, facuse primele clase la liceul romanesc din Sofia si era mandru de scoala si de uniforma lor de acolo, unde se distingeau de bulgari nu numai prin limba, dar si prin tinuta lor. In baza schimbului de populatie prevazut in acordul de cedare a Cadrilaterului, in septembrie 1940, batranul Parisof, cum il chema pe tatal sau pe atunci, satul de dusmania ce-o purtau bulgarii vlahilor-aromani, a facut formele cuvenite si in 1942 s-au stramutat in Romania, unde pentru batranii familiei limba era parca straina, desi de un neam, dar unde nimeni nu-i ura pentru legea lor. Au fost repartizati la Moinesti - Bacau. Un frate mai mare al lui Gioga era la Constanta, un altul era student la Bucuresti si-l chema Parizescu, vrand sa se integreze romanilor nord-dunareni, iar cel mai mic, Paris - Pisi - era inca elev la liceu, langa parinti si a pastrat numele stramosesc Paris (fara -escu si fara -anu, cum i-au botezat la biroul populatiei, precum facusera si bulgarii cand le-au adaugat pe -of in coada). Gioga avea de facut 20 sau 25 de ani, nu mai retin exact, pentru ca fusese implicat intr-o echipa bacauana care depozitase in munti armament ramas de la razboi. Ghita Ungurasu adunase ce gasise risipit prin locurile natale si a ingropat "comoara" intr-un adapost facut anume in muntii din preajma stanii tatalui sau. Gioga participase la aceasta actiune de ingropare. Nu mai retin de unde s-a dat fir, dar pe el l-au deznodat in batai. L-au batut si l-au infometat pana a innebunit literalmente. In aceasta stare l-au dus sa dezgroape depozitul si - dupa cum povestesc alti martori - cand a trecut pe langa stana baciului Ungurasu, s-a repezit la trocul cainilor si a baut zerul din troc. Nici apa nu-i dadusera nu stiu cata vreme. Era un baiat cuminte, modest si dornic sa invete orice, caci recunostea ca a avut dificultati cu limba. Era primul aroman cu care steteam mai mult de vorba si-mi placea sa-l ascult cum vorbea romaneste - daco-romana -, cu gura mai inchisa, cu vorba strecurata - parca - printre dinti si cu litera r pronuntata mai scurt" (p.42-43).
Ni se prilejuieste sa-l vedem 'in actiune' pe unul dintre numerosii poeti nascuti, ca atare, in puscarie. Cazul de fata este dramatic, pentru ca scriitorul ('in minte'), dupa savarsirea a saisprezece ani de temnita a fost condamnat alti douazeci si cinci de ani - peste pedeapsa similara dobandita pe timpul lui Antonescu, in curs de suportare tot mai dificila - tocmai pentru versurile concepute in umbra gratiilor. " Acum am nimerit in camera cu nea Aurica Dragodan, care facea puscarie din 1941-42... I se spunea Magistrul, caci invatase pe multi, in viata lui. Era originar din Alexandria, isi pierduse libertatea dupa rebeliune, intr-un proces al Fratiilor de Cruce. Era un baiat slab, cu figura de ascet, nici nu era de mirare dupa atatia ani de subzistenta la toarta cazanului puscariei. Doar si Arghezi constatase ca "De foame si chinul rabdarii / Lipita li-i burta de sira spinarii". Dar era vanos, optimist, destul de zambitor dupa atatia ani sub zabrele. Se plimba mult prin camera, tacut. Nu banuiam ca se ocupa cu poezia, era modest si niciodata nu ne-a spus ce-a compus" (p. 44-45). Mai descoperim ca acelasi contribuia la imbogatirea repertoriului de colinde al colegilor. " De la (el) am invatat niste cuvinte noi pentru melodia O ce veste minunata. Pe unele le-a pus pe seama lui Radu Gyr, dar multe erau ale sale, intr-un stil care nu era pastisa, caci izvora din aceleasi suferinte si se inscriau in canonul melodiei" (p. 50). Autorul insusi - Ioan Muntean - participa la emulatie si, dupa 42 ani, cand isi redacteaza memoriile, mai tine minte compozitia sa ocazionala, pe care o transcrie, dand dovada certa de dar poetic:
"Calatoare logostea / Locului ramai. / Sa cobori pe-un fulg de nea / Sa te prind in mani. / Sa te port cu glas plapand / Binevestitor / Peste partiile din gand / Prin ograzi de dor. / Tu sa arzi, eu sa colind / Peste ani si zari / Amintiri de mult se-aprind, / Albe lumanari. Refren: Linu-i Seara Sfanta, lin, / Glas de ingeri canta lin / Robilor alin. / Linu-i cer de stele plin / Raze prin zabrele vin / Robilor alin" (p. 49).
Este la fel de util sa preluam portretul lui Dumitru Gh. Bordeianu, autor discutat in cartea de fata: (El) "avea altfel de fire. Era mic de stat, cu o mustata lunga, de unchies sfatos, la vorba ca un moldovean din cei ai lui Creanga si Sadoveanu. Incet, incet, s-a lasat la vorba si ne umplea zilele cu povestirile lui. Era mai in varsta (...). Cauza intarzierii scolare a fost razboiul. Mitica facuse sapte clase primare si apoi a mers la liceu. Cum amanarea de studii nu se dadea decat pentru clasele 7-8 (ultimele doua, din liceul de pe atunci), l-a luat la armata si a mers pana la Cotul Donului ca soldat.
Si ce frumos povestea el, nu ca alti combatanti. (...) si acum dupa mai bine de 40 de ani tin minte cele petrecute de el, de parca eu le-as fi trait" (p. 67).
In privinta lui Viorel Gheorghita, semnalat de mine aici ca a fi scris un adevarat eseu asupra rolului mantuitor al poeziei, in temnite, si care, in memoriile sale inchina multe pagini epocii cand a inceput sa conceapa versuri, dupa gratii, pomenindu-si baladele preferate cu care a iesit de acolo, voi recurge tot la Ioan Muntean - un sensitiv - pentru a afla ceva despre acele scrieri din care nu am la dispozitie nimic. " Desi viata de claustrare la care eram supusi ar fi presupus mai degraba abordarea lirismului, majoritatea celor care si-au incercat muza au recurs la epic, balada fiind o specie la care se apela adesea pentru manifestarea sentimentelor. In eroii alesi se transpunea de multe ori firea poetului si uneori idealurile nerealizate.
Gheorghita mi-a recitat cateva realizari de acest fel. Tin minte ca la o remarca facuta de mine asupra faptului ca eroii lui - in balada aceea, Fata din turn, niste nordici - nu realizeaza nimic, el mi-a raspuns ca tocmai asta a vrut el sa exprime, eterna dorinta de care trebuie sa fie cuprins sufletul omenesc. Scria in versuri scurte, in metrica populara a Luceafarului si abunda in metafore, ca Radu Gyr. Se realiza in forma clasica, respectand ritmul, rima si masura, majoritatea poetilor din inchisoare ramanand la aceasta modalitate de exprimare. Avea talent remarcabil si am regretat, dupa eliberare ca nu l-am regasit, publicat. Merita" (p. 82).
E util pentru cei ravnitori sa cunoasca viata si trairile poetilor romani sa citez una dintre descoperirile reeducatorilor pentru aducerea la linia de gandire marxist-leninista a acestui poet inca nepublicat, student teolog si in filosofie la ceasul arestarii. Fragmentul ne ingaduie sa-l privim in actiune si pe cel mai rafinat poet de puscarie, dupa titanii Nichifor Crainic si Radu Gyr, anume pe Sergiu Mandinescu.
"Am mai spus ca efectivul camerei s-a mai schimbat. Plecasera unii, ca Oprisan, si Vasiliu, si Hoinic, si venisera altii, dintre care il retin pe Sergiu Mandinescu. Acesta era un student mai tanar, de pe la Craiova, si parea inzestrat cu talent literar. Nu fusese legionar, era dintr-alta organizatie. El ne-a povestit, celor cu demascarea terminata, continutul "Poemului Pedagogic", al lui Makarenko, si am avut impresia sa-l citise de curand, din camera din care venise, caci prea stia cartea in amanunt. Nu sunt sigur de aceasta, dar asa am presupus atunci (...).
In preajma Pastilor, Mandinescu a lipsit cateva zile din camera. Cand a revenit cunostea scenariul de blasfemii in care avea sa se desfasoare sarbatoarea. Si din celelalte camere a lipsit cate unul, tot atunci. Gheorghita Viorel, fost teolog, a primit rolul lui Iisus Hristos. Ca intr-o liturghie neagra, i-au atarnat de gat niste organe genitale, confectionate din sapun la camera "4 Spital". A fost suit pe hardaul cu dejecte si tinut acolo poate intreaga zi, iar in jurul sau au fost siliti sa topaie pe melodie de conga dar cu cuvinte de blasfemie cei cativa care mai ramasesera in demascari. Retin numai figura nespus de trista si disperata a lui Ion Scutaru, care era cel mai inalt din camera. Gheorghita avea un chip atat de descompus incat nu cred sa il fi dat suferinta fizica, ci marea lui durere interioara. In cadrul reeducarii lui Turcanu, blasfemia era la mare rol. Toti cei ajunsi pe mana lui erau pusi sa injure, sa dovedeasca prin vorbe ca au renuntat la trairea lor sufleteasca, aceasta traire fiind considerata de factura legionara (...).
N-am inteles. (...) Nu am putut intelege niciodata abjectia. Aici era mai mult decat atat. Batjocorirea sufletelor, care se facea aici, am gasit-o fara nici un sens, decat poate dorinta intima a lui Turcanu de a afirma atotputernicia raului, sfidand oamenii, caci lui Dumnezeu ii nega demult existenta. Logic, daca ceva nu exista, nu te lupti cu acel ceva. Dar el lupta cu sufletele oamenilor, pe acestea voia sa le nimiceasca. Am privit cu mila si cu groaza, desi pe fete toti reeducatii se faceau a gusta spectacolul (poate ca unii chiar sa-l fi gustat, sa fi devenit asemeni Tartorului cel mare).
Bietiii oameni dansau despuiati conga, in jurul lui "Crist", Gheorghita Viorel, teologul. Sufletul lui Gheorghita mai fusese zdruncinat cand un prieten mai mare, caruia i se inchina si pe care il stima, hai sa zicem ca l-a lovit la gramada, caci asa era piesa, dar ce l-o fi indemnat pe acela ca la demascarea publica, din limbric filosofic sa nu-l scoata. Cine l-o fi obligat pe acel sef direct sa-l batjocoreasca persiflandu-i pregatirea filosofica si razand totodata de fizicul lui de om slab, lung si incovoiat? Pe Gheorghita sunt sigur sa l-a iertat Dumnezeu pentru ca nu a reusit sa nu-l batjocoreasca. A fost un om si nu a putut mai mult.
Caci prea putini au ales moartea ca mijloc de scapare. Cunosc cazul celui care a sarit din capul scarilor, Serban, dar asa ceva acum nu mai era posibil. Eram noi, plantoanele, care vegheam sa nu se sinucida nimeni" (p. 99-100).
Una dintre marile victime ale demascarilor (exista mai multe marturii asupra trupului sau ce, la baie, dezvaluia gauri adanci in carne, cicatrizate, dar nedisparand niciodata), ajunsa calau, apare ca un indragostit de poezie, inca din libertate.
"Pe Pop Cornel nu l-am cunoscut ca avand preocupari literare. De aceea am ramas surprins cand o data mi-a recitat, nu mai stiu daca numai pentru mine "Balada mistretului cu coltii de argint", a lui Stefan Augustin Doinas (colegul meu din primii doi ani de la Medicina). Pana atunci eu nu cunosteam aceasta alegorie a printului din Levant, care cade rapus de propriul sau ideal. M-au incantat gradatiile folosite de poet pentru exprimarea ascensiunii in goana dupa "eterna dorinta" (vorba lui Gheorghita, de mai inainte). Si m-a multumit finalul ambiguu, cu ultima porunca a printului: - "Mai bine ia cornul si sufla intr-una / Sa suni pana mor, catre cerul senin." Ce-o fi vrut sa zica insangeratul print? Ca lupta lui continua, la chemarea neogoita a cornului? Ori ca vrea sa spuna cerului biruinta sa, caci a ajuns sfartecat sa-si vada idealul, pe care omul de rand, sluga, nici macar nu-l intrezarea. "Atunci asfintea peste crestete luna / Si cornu-a sunat, insa foarte putin." Apus de luna, apoteoza de erou, care prea putin si-a vazut idealul, iar omul de rand, sluga, nu i-a inteles niciodata lupta, dar s-o mai continue.
Asa cum nu l-am inteles nici eu atunci, de ce mi-a spus balada aceasta? Am crezut ca doar supus de frumusetea ei. Abia mai tarziu am inteles, el a ales alegoria, ca sa-mi spuna propria lui durere. Altfel nu mai avea curajul. Nu cred ca a fost o intamplare si ca era singura poezie care o stia, caci alta nu mi-a mai spus. Numai ca mistretul care l-a rapus era un porc de rand, adevaratul mistret gonind mai departe prin codrii de arama" (p. 82-83).
Va sa zica, poezia nu este numai preocupare a creatorului ei si a degustatorilor care o invata pe de rost, nu este numai mijloc de transmitere a culturii; ea e si cale de marturisire, prin tainuire, alegoric, cum spune autorul.
Iubitorul de literatura nationala se cuvine sa afle unde te putea conduce intimitatea cu un scriitor neagreat de regimul comunist - fara ca el sa sa se numere intre aceia socotiti "banditi" deoarece facusera politica. Ma refer la ancheta Dr. Iubu, o.r.l.-istul apropiat autorului Cruciadei Copiilor . Lucian Blaga "se gasea in epoca de dizgratie, marunt slujbas la o biblioteca, atat cat sa nu moara de foame. La sfarsit de saptamana il ducea la statiunea Valea Draganului unde el isi construise o cabana de odihna. Maestrul a compus pentru amfitrion o "inscriptie pe grinda", scrijelata apoi de un mester drept "memento" pe grinda frontala. Doctorul mi-a recitat-o, dar n-am retinut-o. O mai fi ramas?"
Ceea ce interesa Securitatea era cum 'transmisese' profesorul universitar poemele lui Blaga in strainatate, ceea ce era doar banuiala, caci lucrurile nu avusesera loc, nici macar in intentie. " In tara ii aparuse traducerea dupa Faust, dar se vorbea si ca poetul a fost propus pentru premiul Nobel.
Si da-i (bineinteles ca bataie). Degeaba protesta anchetatul ca nu el are legaturi cu cei care umbla peste frontiere, ci numai autoritatile si membrii de partid. Mana dreapta, ridicata drept scut deasupra capului, sa pareze ranga, a ramas inerta, cu o durere ascutita, care l-a secat: se rupsesera amandoua oasele antebratului. (Chirurgia O.R.L. este de mare finete si Iubu isi pipaia si acum antebratul, ingrijorat daca va mai putea opera vreodata). Nu mai retin numele calaului - a fost un maior (...).
Noaptea l-au dus la Clinica de Ortopedie, cu un cojoc peste cap, iar acolo i-a pus mana in gips un laborant, care era pe atunci secretarul organizatiei de baza. Medicii toti il cunosteau pe Iubu si securitatea nu dorea popularizarea ororilor ce le savarsea.
Cu mana in gips, ancheta pe tema inceputa continua. A fost probabil perioada in care se cauta reconsiderarea poetului (a filosofului, nu inca). A venit un colectiv de la Bucuresti, de pe la Minister, Comitetul Central, ca au fost vreo patru, cu aceleasi intrebari asupra operei eventual expediate in strainatate.
Maiorul care-i fransese bratul, ca sa pareze o eventuala intrebare a cuiva despre aparatul gipsat ce-l purta anchetatul, a luat-o inainte cu vorba (catre Iubu): - "Vezi, domnule, ce nu esti atent?" Apoi, catre cei patru straini, intre care doi colonei:
- "S-a suit cu picioarele pe closet si a cazut." Si iar catre Iubu:
- "Sa fii mai atent alta data!"
Anchetatul si-a exprimat nedumerirea asupra faptului ca eventuala premiere a "domnului profesor" ar putea indispune pe cineva.
- "Ar fi o cinste pentru cultura romana - a zis el. Uitati-va, de curand a venit cineva de la Bucuresti, care fusese in strainatate si vizitase muzeul Goethe, de la Weimar, in care intre altele sunt expuse si traducerile facute dupa Faust , in toate limbile culte ale pamantului.
- "Sa stiti, Maestre, spunea oaspetele, traducerile acelea sunt expuse in ordinea valorii lor literare, realizate de traducator. A dumneavioastra se gaseste in locul doi.
La care un colonel dintre cei doi a replicat:
- "Cine stie ce legionaroi o fi pus-o acolo." Nu stia tovarasul cu stele ca Weimarul este in D.D.R. iar pe acolo nu traiau legionari, caci i-ar fi extradat fratii socialisti" (p. 178-179).
Aceasta sensibilitate la soarta poetilor inchisi se datoreaza si faptului ca Ioan Muntean insusi este, ocazional, versificator, cum am mai vazut-o. A conceput, printre altele si o colinda cu muzica ei cu tot:
"Seara sfanta, Seara mare si senina, de Ajun.
Pe la casa noastra oare cand mai vine Mos Craciun?
Ca sunt ani de cand in zare pruncii cata in zadar si ca-n orice sarbatoare mama plange. Plange iar.
Mos Craciune, Mos Craciune. du sfarsitul suferintei si seninul sarbatorii pruncilor ce-si plang parintii, mamelor ce-si plang feciorii. si din tainica-ti desaga ce-o purtai in alte dati sa-ti reversi pe tara-ntreaga darul sfintei libertati."
La fel, citeaza din Parodie de vara, pastisa dupa Rapsodia de toamna a lui Toparceanu:
"Prin parfumuri, mai vestite au ajuns Garoafele,
Rasfatate si iubite ca dactilografele.
*
Din tulpina musatina, toate Romanitele,
in halate de lumina fac pe doctoritele.
*
Si mai yace Bob Negara ce ca si taciunii e ca duduia Primavara se marita-n iunie.
*
Fiindca Mac, il stiti, baiatul cel cu ten ca zorile
A fugit la camp, ingratul
indragind Cicorile si spunand ca ele tot i-s pururi in memorie,
Le-a lasat un Myosotis
Proba iluzorie.
Puteam sa stau de unul singur, fara plictiseala, multa vreme, am gasit antidotul" (p. 238), exclama poetul improvizat de frica pierderii mintilor. Iar acest rol preventiv, in ceea ce priveste dezechilibrarea prin izolare de oameni, al poeziei, ca punere in miscare a tuturor puterilor intelectuale si afective, ca si a memoriei, trebuie luat in seama de medicii psihiatri, care, dealtfel cunosc rolul defulator al altor arte, anume cele plastice. Trimit cititorul la paginile inchinate de Viorel Ghorghita rolului mantuitor al poeziei, pentru detinutul politic din temnitele comuniste. Pana una-alta, trebuie sa recunoastem ca unele rime create de Iona Muntean in 'pastisa' sa citata cu zgarcenie, sunt remarcabile: "taciunii e - marita-n iunie; tot is - Myosotis"
Un alt mijloc de portretizare, printr-o singura trasatura de condei, este dialogul. In privinta lui Ioan Muntean afirm ca talentul lui dramaturgic merita mai multa atentie din partea sa. Replica ii este 'vorbita', inainte de a ajunge pe buzele cuiva, e veridica, e caracterizatoare, scurta, se leaga de precedenta (aici, reluand cateva cuvinte, procedeu uzual in comedie), are culoarea vietii.
"- Pai bine, domnu' Dina (il chema pe acela Dina Florea si a ajuns ulterior ofiter, distingandu-se prin brutalitate), ne dati fasole in ziua de Craciun?
- Mai Cojocarule, spune tu drept, ai mai mancat tu fasole in ziua de Craciun?
- N-am mancat, domnule, niciodata.
- Vezi, ma, noi iti dam sa mananci ce n-ai mancat nici acas' la tat-tu. Si a plecat razand batjocoritor" (p. 50).
Nici o comentare a firii unui portretizat nu este apta sa defineasca atat de clar firea ca replica spontana, pe care Ioan Muntean o retine peste zecile de ani:
" Imi aduc aminte de un "sef de nicovala" (la fiecare nicovala era un sef care manuia un ciocan mai mic, in jur de 1 kg. Si un "ciocanar" cu un baros de 7 kg., pe post de ciocan pneumatic, (se refera el la fabrica penitenciarului Gherla; n. n.). Il chema Megheles Adam, era din partile noastre, din Caras - si imi spune odata, mandrindu-se cu cat lucreaza el:
- "Nea Muntene, am sa bat pana cade jos ciocanarul."
Ingrozit, dar fara curaj de a-i micsora elanul stahanovist, ii zic:
- "Dar ce-ai sa faci daca nu se mai scoala?"
- "Nu-i nimic, imi iau altul de la bucatarie."
Caci tot Goiciu introdusese sistemul ca sa recruteze fierari dintre lucratorii de la bucatarie, iar cei epuizati de munca de la baros sa-i dea tot acolo pentru refacere. Nu-l costa nimic, le dedea mancare din portiile celorlalti detinuti si, iarasi, nu de la el" (p. 121).
Alteori, replica este unica; ii raspunde tacerea stuporii. " Cum ii intalneste, aceia il iau de brat si ii spun: - "Ei, mai, ti-ai sarutat fetita la plecare, pentru ultima data, ca n-ai s-o mai vezi." Pana sa se dezmeticeasca, l-au imbrancit intr-o masina care se afla in apropiere" (p. 156).
Cititorul a fost avertizat din timp ca in fiecare dintre prezentarile facute aici autorilor de memorialistica privind reeducarile rezerv o sectiune - cand materialul este suficient - personajelor - tragic - Sura Bogdanovici si - criminal - Eugen Turcanu, care, cel din urma, a ucis in solda propriei prostii ce l-a indemnat sa creada in cuvantul si fagaduintele Securitatii. Pana acolo, Ioan Muntean propune cateva date despre Tanu Popa, asupra carora ne vom opri, se va vedea curand de ce.
Pe acesta il cunostea din 1944, vara, cu prilejul refugiului la Oravita al celui numit . Amicitia lor se stransese prin aceea ca prietenul lui Bogdanovici imprumuta carti de la autor, ceea ce conferea un aer romantic-carturaresc prieteniei adolescentine injghebate. El invata multe despre Basarabia, regiune straina lui, abia acum devenind familiara, prin entuziasmul lui Tanu, nativ de acolo si care se inflacara la amintirea ei. "Afland acum despre dezertarea lui, am ramas surprins neplacut, eu cunoscandu-l cu totul altfel, cu puternice simtaminte nationale si religioase" (p.44) . In inchisoare i-a parvenit zvonul ca Popa, "trecand sincer de partea lui Turcanu, i-a divulgat aderarea oportunista a lui Bogdanovici la reeducare. Sura voise ca aderentii lui sa-si insuseasca cunostinte de ideologie marxista, sa dea astfel aparenta trecerii la noua societate, in scopul eliberarii inainte de termen. Divulgarea planului sau de catre Popa Tanu a fost pretextul bataii cumplite in care s-a sfarsit bietul Bogdanovici, care a murit implorandu-si calaul: - Nu ma omori, Eugene, nu ma omori" (idem), ceea ce ramane o legenda.
Ca destui alti memorialisti, Ioan Muntean simte nevoia sa se explice in legatura cu marturisile ce urmeaza sa le faca. " Despre "Cazul Pitesti" au scris multi, cel mai adesea din auzite. Cei care au trait drama (...) se feresc sa vorbeasca public. Cei care o fac, au avut sansa si nu s-au compromis prea mult, fie acolo, fie mai tarziu." Aceasta maniera de a scuza propriile purtari este eleganta, nu recurgand la negarea adevarului, ci la atenuarea lui, in conformitate cu neimplicarea totala si criminala; altii spun de-a dreptul ca ei nu au trecut de partea demascatorilor decat in calitate de planton (Voinea) sau ignora acest aspect autobiografic. " Dar in afara mortilor martirizati, care ne-au spalat onoarea tuturor, ceilalti toti care au trecut prin sinistru, au devenit ori tortionari ori delatori, atat cat i s-a cerut fiecaruia, bineinteles ca sub teroare. Unii au plusat si au facut mai mult decat era necesar ca sa supravietuiasca. Unii s-au redresat mai devreme, altii mai tarziu si foarte putini au fost consecventi cu marsavia in care au intrat fara voia lor."
Scriitorul adauga constatari de ordin general cu privire la celalalte autobiografii si o concluzie insemnata ce se impune ca metoda de lucru pentru viitorul istoric al fenomenului:
"Faptele sunt adesea rastalmacite, din interese care vor sa disculpe fie victimile, fie calaii si stapanii acestora. Nimeni nu poate sa reconstituie Pitestiul, decat daca se vor aduna episoadele din fiecare camera de supliciu si din toate perioadele. Au fost trasaturi comune, dar si particularitati legate de cinismul personal al tortionarului. Mozaicul se compune din placute si eu nu am pretentia sa fiu decat o placuta. Cine poate, sa le adune si pe celelalte.
(...) Nu toti au avut nefericita ocazie de a deveni tortionari. Au fost cei trecuti la urma prin demascari. Acestia n-au mai avut pe cine bate si li s-a cerut doar sa devina turnatori (a se vedea marturisirile lui Aurel Obreja, culese de subsemnatul) . Si s-au supus. Deprecierea morala, pana la devalorizarea totala a studentimii, care reprezenta partea cea mai dinamica a Rezistentei, a fost realizata.
Eu de fapt nu fac descrierea generala a fenomenului ci doar atat cat face parte din biografia mea.
Spovedania (...) este foarte greu de facut public. Duhovnicul il asculta in taina pe cel ingenunchiat, caci taina este spovedania. Cu riscul de a fi disgratiat, continui sa povestesc cel mai sumbru episod din viata mea" (p. 51-52).
In camera unde s-a confruntat cu demonii, i s-a facut loc pe pres, alaturi de un student bucurestean al carui nume nu trebuie sa lipseasca dintr-o Istorie a Literaturii Romane, cu atat mai mult: de Detentie, cu cat si bunicul sau, nuvelistul, fusese condamnat, la timpul sau. Este vorba de studentul national taranist, nepot de fiica al lui Ioan Slavici si al unui profesor de la Liceul Lazar, Scarlat Struteanu, de origine germana (numele sau initial fusese: Strauss ) .
In cele ce urmeaza vom regasi toate calitatile de prozator ale autorului, compunand panorama primului contact cu minciuna ridicata la rang de suprema dreptate. Dialogul spontan, umorul, forta portretului din trei linii si cateva puncte, vivacitatea frazei, se conjuga pentru a exprima surpriza si teama.
" Abia am intrat in camera, ne-am asezat pe presuri, cand unul din cei din fundul camerei, mai inalt, blond, cu ochelari cu rama alba, metalica, a venit pana in mijlocul camerei si ni s-a adresat noua, noilor veniti:
- Ia ascultati aici, noi astia de aici ne-am hotarat sa pornim pe alt drum, sa ne reeducam. Voi ce parere aveti?"
Prostia s-a catarat in copac si a bombanit ceva ce pare a fi gand gafait.
" Se facuse liniste, toti stateau parca in asteptare. Oare chiar asa de curiosi sunt, sa ne vada parerea? Ma gandii repede, treaba lor pe ce drum au luat-o, eu tot nu-i mai pot opri, caci merg pe calea asta cu mult mai bine de un an. Si apoi credeam ca sunt numai cativa, cum fusesera la Suceava.
- Hai, badia Costache, se adresa acelasi, cu ton batjocoritor, lui Costache Oprisan, ce parere ai?
- N-am nimic impotriva, raspunse acesta.
- Dar voi, ceilalti?
- Nici eu n-am nimic impotriva, raspunsei si eu, socotind raspunsul compatibil cu coexistenta, prin neamestec in treburile lor. Dintre paturile din fund mai iesisera si altii, din acelas grup cu primul, care uitandu-se roata peste toata camera, ii asmuti:
- Ia auziti, mai.
Si ca la un semnal, de fapt acesta si era semnalul convenit, caci ne asteptau de mai inainte, venirea noastra era pregatita, au sarit din toate partile asupra noastra. Dedeau care cum puteau si unde apucau, cu palmele, cu pumnii, cu picioarele. Se facusera cinci gramezi, in jurul fiecaruia din cei cinci care am venit. Nu mai puteai opune nici o rezistenta, decat sa te indoi si sa-ti pui mainile deasupra capului, dar curand totul a fost inutil, caci ne-am prabusit si nu s-au mai aplecat asupra noastra, ci au sarit cu picioarele, sutand si calcandu-ne.
Acelasi dirijor, pe care l-am crezut atunci a fi Turcanu, iar pe cel de langa el Bogdanovici (cum auzisem ca-i chema pe sefii reeducarii sucevene), a intervenit, aparandu-ne:
- Lasati-i, mai, ca-i omorati.
Si ne-a trimis pe toti la loc. (...)
Bataia asta a fost doar aperitivul, fata de cea care aveam s-o mancam in continuare. Dar a fost suficienta ca sa rastoarne multe in mine. Acum nu ma batusera dusmanii, pe care i-am inteles de ce-o faceau. Dar acestia de langa mine, care crezusera toti ca mine, care fusesera tot oameni cu frica lui Dumnezeu si cu dragoste de oameni, cum se poate sa se fi schimbat asa? Si Vili, si Ilie, si Vasile, prietenii mei de pana mai ieri, urlau cu lupii impreuna. Si de ce ma bateau toti, caci nu le-am stat in cale cu nimic, chiar daca si-au luat alta orientare, nu-i impiedicam noi, care statuseram pana atunci la celule si nici nu stiam, nici nu-i vedeam ce fac. A urmat imediat lamurirea.
Seful, cel pe care il crezusem Turcanu, se chema de fapt Max Sobolevski, iar ajutorul lui (de-l credeam Bogdanovici) era Adrian Prisecaru (...).
Abia ne asezasem pe pres, ca presupusul de mine Turcanu (Sobolevschi) incepe iar vorba:
- Noi suntem horarati sa distrugem pe toti banditii, sa distrugem Miscarea Legionara. Hai, badie Costache (moldovenii obisnuisera sa spuna la sefii legionari "badie"), i se adresa iar lui Oprisan, cu acelasi ton batjocoritor, dublat insa acum si de ura, parca, spune, din cate banditisme ai facut tu, le-ai spus pe toate in ancheta?
- Da, tot, zise cel intrebat" (p. 55-56).
O noua tornada, cu calusul in gura. Apoi, acuzatia ca duceau viata legionara in inchisoare, ca nu erau respectuosi cu gardienii, ca nu erau de acord, intre ei, cu masurile administratiei, toate, de altfel, iscodite de batausi inca de cand sosise grupul de cinci si ceilalti se prefaceau apropiatii noilor veniti, punandu-le tot felul de intrebari la care cei putini, cu naivitate, raspunsesera cinstit.
" La urma, cand ne-au ingrozit cu bataia, ne-au pus sa ne batem si noi, unul pe altul" (p. 57). Pana si Gioga, ce castigase admiratia celor cinci, anterior, dar pe care-l zarisera, de cum intrasera aici, umbland sustinut de altii doi, fu pus sa dea in Oprisan. " Bietul Costache devenise mijloc de verificare a desolidarizarii tuturor celorlalti de Miscarea Legionara" (idem).
Cand li se ceru "banditilor" sa-si faca demascarea si fura asezati "in pozitie", constatara ca majoritatea calailor lor intrara si ei in aceeasi pozitie, cu o tablita de sapun si un ac in mana, sa-si scrie ...propriile amintiri.
" In aceasta faza a demascarilor (...) am fost pusi sa ne facem public autobiografia, intitulata acum autodemascare. Ceilalti il ascultau pe vorbitor si interveneau unde li se parea ca acesta nu este destul de clar ori ca mai ascunde ceva" (p. 58).
Consemnarea imediat urmatoare, din pacate, constituie una dintre rarele observatii privitoare la reeducarile ce au premers eliberarea tuturor detinutilor politici, prin gratiere, reeducari la care au participat toti internatii de la Aiud, minus cativa buni de numarat pe degete, ce le-au refuzat cu pedeapsa izolarii la 'neagra' si riscul (amenintarea) de a nu beneficia de decret. " Cine citeste vreo carte care descrie autodemascarile de la Aiud din 1962-1964 nu va gasi decat o singura deosebire - pe batrani nu i-a batut nimeni, i-a infrant numai mizeria indurata in anii lungi de inchisoare si soarta camarazilor lor care au murit intre timp" (idem).
Ioan Muntean aduce o marturie de o mare insemnatate in privinta concluziilor instantei ce i-a condamnat la moarte pe reeducatori, ca unelte ale lui Sima in momentul cand ii chinuiau pe bietii lor camarazi. Sobolevschi i-a cerut lui Costache Oprisan:
" - Sa scoti, banditule, instructiunile care le ai de la Vica Negulescu pentru reeducare."
Acela era unul dintre varfurile reprezentandu-l pe Horia Sima in tara.
" Oprisan a negat ca ar avea asa ceva." Dupa noua dezlantuire, " Costache a spus apoi ca la Jilava, venind o data vorba de reeducare, cineva - nu mai retine cine - l-a intrebat pe Vica Negulescu, din comandamentul pe tara - ce ne facem in aceasta situatie. Acesta i-a raspuns acelui tert s-o accepte. Nu i-a dat insa lui nici o instructiune" (idem) .
Comentariul atrage atentia ca din aceasta samanta Ministerul de Interne a dezvoltat suspiciunea ca reeducarile i se datorau lui Vica Negulescu. Formularea lui Ioan Muntean nefiind suficient de clara nu indica intocmai cele petrecute la procesul reeducatorilor, dupa incheierea actiunii lor criminale, cand s-a adus acuzatia ca ordinul de a se porni reeducarile a fost transmis de catre Horia Sima insusi si de C.I.A., in vederea compromiterii regimului comunist. " Oprisan avea sa fie dus de la Gherla la anchete, prin 1953 si in continuare, ca sa-l implice ca sef moral al lui Turcanu" (p. 58-59).
Ajungem si la Eugen Turcanu.
"Vad ca se deschide usa si intra in camera un tip falcos, de statura potrivita, dar lat in spate, tinandu-l de brat pe altul aplecat din spate, slab si palid din cale-afara. Acesta, cel slab, mi se parea ingrozit si aproape ca tremura tot. Cel vartos vine la Soare si-l pune sa repete ce probabil "demascase" (asa se spunea la declaratia-demascare).
- "Cum ii, banditule?" - catre cel adus.
- "Pe Dumnezeul meu, domnu' Turcanu, ca nu mi-am amintit."
- "Hm, facu acesta, pe Dumnezeul ma-tii." Si bietul adus la confruntare se franse in doua, sub greutatea pumnului aplicat in stomac" (p. 59).
Cateva alte randuri despre Eugen Turcanu.
" Ce impresie putea sa-mi fi facut inca de la prima vedere, decat de om rau, cainos, vulgar, o bruta. Sef de reeducare? Avea mai degraba apucaturile anchetatorilr nostri si aceleasi metode dure, accentuate insa de dorinta sa de reabilitare, intarite de impunitatea garantata ori poate numai asigurata de sefii actuali. Aveam sa vad la el acte de salbaticie de neinchipuit: sa calci in picioare un om si sa-l framanti (cu picioarele), cum fac caramidarii cu pamantul si sa-ti asmuti ajutoarele sa continue, ca sa-i inveti cu cainosenia (bunaoara cum l-a continuat o data unul mai tanar, Victor Gorbatai, care la inceput ezita sa-si batatoreasca victima cu picioarele). Turcanu avea o inteligenta diabolica, pe care aveam s-o descifrez apoi si de la distanta, prin reteaua intinsa in jurul nostru, pentru a nu ne mai scapa. Era un apostat hulitor de cele sfinte, zelos in a-i obliga si pe altii la apostazie, in numele materialismului filosofic pe care el l-a adoptat, zel despre care stiam ca-i caracterizeaza pe neofiti" (p. 59-60).
Dus de Sobolevschi in camera unde se scriau pe hartie cele recunoscute in demascare, acolo Ioan Muntean l-a intalnit iar pe Turcanu, "care, de cum am intrat, s-a uitat la mine cu o figura de bagat in sperieti:
"- "Si tu, ma, si tu esti bandit? (...) Ia baga-te sub masa!" " (p.60). Umilinte, umilinte, doar cu scopul de a cantari gradul de imbecilizare produs prin spaima.
O alta aparitie a lui aduce o trasatura noua a chipului sau: ranjetul amical, expus pe 6 Decembrie 1950, la un an dupa inceputurile batailor pentru cei din seria lui Ioan Muntean.
" Cum ii era obiceiul, a intrat fara gardian, pentru noi prin surprindere. Am inghetat, cand l-am vazut; credeam ca o fi plecat cumva si el impreuna cu cei cu pedepse mici, la Canal, ca ceilalti cu demascarea terminata. Dar de unde.
Nu lasa el lucrarea neterminata, tocmai cu "banditii" cei mari, osanditii la munca silnica si temnita grea. Mi-am facut o data rugaciunea in gand, desi am inceput sa ma indoiesc de eficacitatea ei. Ramaneam singur, cu slabiciunile mele. Dar singur ca toti cei care trecusem prin mana calailor, fratii nostri, oamenii si camarazii de pana mai ieri.
Nu mai stiu daca odata cu Turcanu a revenit si Leonida Titus, ori revenise putin mai inainte, sigur este insa ca se gasea aici. Turcanu s-a asezat pe priciul din stanga usii, unde statuse Leonida si a inceput sa cheme la el pe cei din camera, unul cate unul. Nu stiu cum i-a chemat, prin intermediar ori l-a strigat pe fiecare. Nici nu mai stiu daca i-a chemat chiar pe toti. Dar cei chemati se duceau si el vorbea cu ei ceva soptit. Cand a intrat in camera, pusese o masca joviala, ca de vechi cunoscut, cum de altfel era cu moldovenii. Nici nu stiu ce a vorbit cu fiecare. Se facuse in camera o tacere glaciala si nimeni nu spunea vecinilor ce a vorbit cu noul venit.
A chemat amestecat si din cei banuiti de mine ca trecuti prin demascari, precum si pe ceilalti, netrecuti. Cand mi-a venit randul, m-a intrebat daca imi mentin atitudinea adoptata la "3 Parter" si la raspunsul meu afirmativ a spus ca a venit timpul sa dovedesc aceasta. Trebuieste facuta demascarea tuturor, sa merg deocamdata la loc, iar cand isi va pune el sapca jos (nu mai retin daca sapca ori boneta, dupa cum nu mai retin nici daca se imbracase ori nu in straie de ocnas), sa sar la bataie pe cei de pe priciul opus, caci aceia sunt toti "banditi": Sangeap, Paunescu, Sestac, Ignatescu, Macovei, Hutuleac.
E greu de spus starea sufleteasca din acel moment. Ma rugasem atatea luni de zile sa nu vina clipa asta si cum a intarziat aproape jumatate de an, incepusem sa sper ca nici nu va veni. Dupa intoarcerea celor trimisi la Canal iar mai trecuse o vreme, dar Turcanu nu se grabea, el stia ca nu mai exista nici o scapare pentru nici unul, toti trebuia sa-si faca demascarea. Numai eu mai sperasem ca totusi minunea sa se faca.
(...) Turcanu a spus ca momentul actiunii il va decide el si sa fim atenti cand isi pune sapca pe prici.
Cand a terminat cu convorbirile, s-a adresat intregii camere cu glas tare, spuse cam acelasi lucru cu Max Sobolevski, ciracul sau pe care am avut neplacerea sa-l cunosc la "trei Parter": Lupta contra Miscarii legionare si a tuturor "banditilor", reeducarea, si a incheiat exact ca Sobolevski: - "Sa va faceti demascarea, banditilor". Dupa care si-a scos sapca si a pus-o pe prici.
In camera s-a produs o busculada, au inceput sa sara la bataie unii impotriva altora si nu tin minte sa fi fost o bataie reciproca, mai mult unii dadeau iar altii sa eschivau. Nici astazi, dupa atatia ani, nu-mi explic ce s-a intamplat in sufletul oamenilor de le-a infrant rezistenta inca de la inceput. Pe mine m-a coplesit atunci (la "trei Parter") gramada, o camera intreaga de 60 de oameni care a sarit pe noi 5 care intrasem acolo in ziua aia. Dar aici agresorii erau o treime, zece, iar ceilalti 20 de oameni. Cum de n-au opus rezistenta? Ce i-a paralizat? Dan Dumitrescu, Lungianu, Scutaru, Paunescu, erau inalti si voinici, cu exceptia lui Macovei, care era scund, ceilalti erau toti de aceeasi forta fizica, asa ca si cei zece agresori, iar ei fiind 20. Nimeni n-a tipat, bataie ca intre barbati, cu icnete, dar fara un tipat. De altfel ar fi fost inutil, caci gardienii parca nici nu erau pe sectie si nici nu s-ar fi amestecat, iar daca ar fi facut-o, ca in urma cu un an la "4 Spital", cand bataia au inceput-o ei, in frunte cu directorul Dumitrescu, instapanindu-l astfel pe Turcanu.
Deci nu forta fizica a fost factorul hotarator, in impactul suferit de agresati. La mine, cand am intrat in demascari am spus ca a contat foarte mult faptul ca ma bateau ai mei, detinuti ca si mine si prietenii de ieri, de-a valma cu ceilalti. Multi, toti. Probabil ca strategul demascarilor asta a urmarit, prabusirea sufleteasca din acest moment, care sa te faca sa capitulezi. O convietuire de 6 luni de zile a creat anumite legaturi sufletesti intre oameni, iar acum dintr-odata, cel cu care te-ai inteles, ai povestit cu el, marturisindu-va unul altuia viata cu bucuriile si necazurile ei, acesta sare la bataie si afli ca este omul lui Turcanu. Ti-a ascuns asta atata vreme si de multe ori i-ai dat toata increderea ta, fiind descoperit cu atatea lucruri fata de el. Pe unde am fost eu, la camera "3 Parter", cei mai multi fusesera cu pedepse mici, destul de eterogeni, dar aici erau greii inchisorii, oameni presupusi cu un anumit grad de pregatire morala si politica. In ambele tabere ale beligerantilor de aici, erau aceleasi calibre de oameni. Nu te asteptai nici ca unii sa atace, nici ca ceilalti sa cedeze, ei fiind in superioritate numerica.
Turcanu si Leonida Titus treceau de la grup la grup si dedeau mai cu foc si cu imbarbatari.
Cand a crezut ca momentul de varf a trecut, a strigat precum facuse si Sobolevski: Hoo, mai, mama voastra, ca-i omorati. Atunci ramasesem eu tare mirat despre relatiile dintre cei care ma bateau si seful lor si nu intelegeam cum de te injura un om pe care il asculti, cum de nu mai ai nici-o personalitate. Acum ajunsesem si eu ca aceia, eram sluga lui Turcanu, faceam cum spunea el, iar el ma injura.
Dar asta nu mai conta, conta numai rusinea mea fata de oamenii in care dadusem. Nu pot spune ca i-am batut, i-am lovit totusi, ei au ripostat foarte putin si in momentul acela nu stiau de ce am facut-o. Mai mult ca sigur credeau ca am trecut de parte lui Turcanu, dar cei mai multi de aici nu cunoscusera imprejurarile in care capitulasem fiecare dintre noi... Aveau sa devina si ei unelte, chiar daca nu mai aveau alta serie de batut, caci acestia erau ultimii din inchisoare, netrecuti prin demascari... Aveau sa fie pusi sa dea unul in altul, nu la gramada, ci fata in fata, ca sa-l convinga pe celalalt sa-si faca demascarea. Si cat doare lovitura de frate! Ori aveau sa fie pusi sa toarne pe altii, cand vor merge in alta parte. Si toti s-au supus.
A urmat trecerea pe priciuri, ca la "3 Parter" , scoaterea sapunurilor, pozitia de Buda, pentru aducerea aminte a celor ce trebuiesc demascate; toate prin care trecusem si eu, numai ca eu acum eram "planton", ii supravegheam impreuna cu Costache Oprisan, Pop Cornel, Nicu Esianu, Popescu Ion - Nelu, Fag Negrescu, Mihut Gheorghe, Danila Mihai, Gheorghe Marculescu, Valentin Blagescu, Tetler Alexandru, pe "banditii' care trebuiau sa-si faca demascarea. Va sa zica acestia erau care trecusera deja de faza care acum incepea pentru ceilalti din camera, dar care nu lasasera nici unul sa se vada ce a fost si ce este cu ei" (p. 90 - 93).
Cine erau aceia care au acceptat de la bun inceput sa se ataseze metodei al carei promotor primise Turcanu ordinul sa devina? Cei cu pedepse mici - asadar, care nu avusesera raspunderi in Fratiile de Cruce, nefiind suficient de incercati. Mai mult, erau unii care, dupa o fugara trecere prin Fratii, se dezisesera de ele si se inscrisesera in organizatiile dependente de partidul comunist. " Din lotul nostru de la Cluj ar fi fost cazul lui Costica Juberian, un student la Drept, in momentul arestarii - februarie 1949, era in anul III. Fiind inscris la comunisti inca din primul an de studii, ajunsese indrumator politic pe Facultate. (...) Juberian a fost legat de lotul nostru pentru ca nu si-a declarat la autobiografie legaturile clandestine din timpul liceului, iar la Cluj l-a gazduit o data pe fostul lui sef, care tinuse fara stirea lui o intalnire conspirativa in locuinta gazdei. (...) Juberian a ajuns la Pitesti sef de comitet de demascari intr-o camera (sucursala), iar la Gherla unul dintre sefii Biroului Organizatoric (detinuti) al fabricii, de unde apoi a fost dus in 1952 (953?) si inculpat impreuna cu Turcanu si condamnat la moarte ca si acesta" (p. 62-63).
Apasat toata viata de cele petrecute cu studentii nationalisti la Pitesti si Gherla, Ioan Muntean cauta permanent explicatii ce sa-i alunge si stearga umilirea statutului la care a fost impins. De nu sunt explicatii satisfacatoare, recurge la analogii ce, din pacate, doar aparent lamuresc lucrurile; asa se intampla in cazul frumoasei comparatii ce urmeaza, comparatie infidela consecventei logice: " Dealurile au langa ele vai, muntii au prapastii, dar raman tot munti. Omul are si el prabusirile lui si cred ca imaginea lui reala nu este numai cea din fundul haului. Sa nu fie priviti "pitestenii" numai in aceasta prapastie, sa se vada cine si cum i-a aruncat acolo, cum au iesit din aceasta incercare. De multe ori se iese taras, adesea nu mai ai curajul sa urci din nou creasta" (p. 70).
Ce s-a petrecut cu acesti insi, in sfarsit reeducati, dupa ce au trecut prin scoala dez-invatarii omeniei, a civilizatiei, a prieteniei, a demnitatii, a respectului valorilor umanitatii, a iubirii de semeni? La ce bun, dincolo de obtinerea informatiilor ce nu putusera fi smulse de anchetatori, dincolo de umilirea lor si transformarea lor in obiecte de dispret pentru toti cei care ar mai fi putut crede in caracterul lor, dupa ce i-au vazut batand ca niste brute, batjocorind tot ce era nobil si sfant, la ce bun o 'scoala' atat de inimaginabila? Cui prodest? Ei trebuiau sa faca dovada ultima de supunere fata de stapani: sa devina informatori si provocatori ai Securitatii, rol ce le-a revenit in Gherla si pe care urmau sa-l joace, dupa eliberare, in randurile rudelor, fostilor prieteni si a tuturor acelora atrasi de nimbul lor presupus de 'martiri' si care li s-ar fi incredintat cu sinceritate, ca unor mari suferitori, purtatori ai idealului national de lupta impotriva bolsevismului. Aceasta pentru distrugerea mitului legionar. Sa se ajunga a se spune: Legionarii? Niste lepadaturi, slugoii comunistilor! Nu merita nici doi zloti...
" Turcanu ne-a impartit in doua camere. In prima, (...) am intrat si eu. Curand aveam sa ne dumirim asupra rostului impartirii, dar nu si asupra criteriilor dupa care a facut-o Turcanu. Noi, toti cei din camera asta, eram reeducati, asa sa aparem in fabrica in fata celorlalti detinuti, sa vorbim deschis, sustinand munca, administratia si politica regimului. Asta insemna, cum ziceau ceilalti detinuti, sa fim turnatori. Desi afara, in libertate, dupa cate aflasem, oamenii treceau incet, incet de partea noului regim, fara sa fie considerat