z4t3tg
Co=ul ei cu soare,
Proptit in =old, pe cingatoare,
Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,
Si garoafe de noapte.
In sanul ei ca mura
I=i pironeau cautatura
Domnii zvel\i din jurul mesii.
— „Cine mai ia florile miresii?“
Fa, Tinco, fa! papucii de matase,
Margelele, cerceii nu \i i-a dat Nastase —
Si-n fiecare de=ti cate-un inel
Nu \i l-a strans, cu mainile lui, el.
Cine \i-a framantat carnea de abanos
Si \i-a baut oftatul mincinos?
Cui i-ai dat, fa, sa \i-o cunoasca
Faptura ta imparateasca?
Cine \i-a dezlegat parul cu miros de tutun?
Cine \i-a scos cama=a, ciorapul?
Cine \i-a ingropat capul
Nebun,
In bra\ele lui noduroase, paroase,
Si te-a-nfrigurat fierbinte pana-n oase?
Tu n-ai voit sa spui
Nimanui
Unde innoptai,
Curva dulce, cu margaritarel de mai!
Vezi, Nastase osanditul
Nu te-a patruns decat o data;
Si-atuncea toata,
Cu tot cu\itul.
Tinca este o poveste — o ... nuvela, daca vrem — despre crima pasionala a lui Nastase, „osanditul“, caruia rapsodul ii este purtatorul de cuvant. Tiganca cea frumoasa, florareasa, este ea
insa=i o floare... de mucegai, minune a lumii rasarita la periferie:
„Din bube, mucegaiuri =i noroi / Iscat-am frumuse\i =i pre\uri noi“, va spune Arghezi in Testament, perfect con=tient de extraordinara
innoire adusa in limbajul poetic. Este o prejudecata stupida =i o grava eroare, o nedreptate adusa idiomului na\ional, sa clasifici vocabularul in cuvinte „frumoase“ =i in altele „urate“, neprielnice poeziei. Totul depinde de context, de me=te=ugul alaturarii culorilor
(Arghezi este cel mai mare poet pictor al nostru; in timp ce Eminescu sau Bacovia sunt mai curand muzicali), prin care un biet bordei de mahala, ori o franghie cu rufe intinse la soare, pe malul Lacului

Tei, transcend spre un tablou de geniu, pe care l-ar putea zugravi un Luchian. Omenescul adanc trece inaintea a toate =i a tot.
Frumuse\ea Tincai robe=te: ea poarta un „co= cu soare“, plin adica de margarete salbatice („snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte“)
=i „garoafe de noapte“, =i mai are sanul „ca mura“, \iganca fiind.
Ca atare, nu i te po\i adresa decat cu „Fa, Tinco, fa!”. Atat de frecventul, popularul, expresivul =i „suburbanul“ (in in\eles major) apelativ, de Arghezi a fost introdus mai intai in poezia romaneasca, de la nivelul literaturii zise „culte“, caci in cea populara =i lautareasca exista de multa vreme. Ea poarta cercei =i margele, cate un inel in fiecare „de=ti“ (deget ar fi fost imposibil in con text!), cate un inel, nu se mai =tie de cine daruite. Deoarece oftatul ei este „mincinos“ =i Nastase fierbe, chiar =i in pu=carie fiind, de manie ca nu =tie cine i l-a „baut“, cine „i-a framantat carnea de abanos“, cine s-a bucurat de „faptura ei imparateasca“. Se va zice, poate, ca ne dedam la o descriere a textului. Nu avem aceasta inten\ie! Si, daca asta se in\elege, inseamna ca nu =tim sa ne exprimam cum trebuie. Voim doar sa punctam „coloratura“ limbajului poetic arghezian, cu totul inedit, original, in intregul ciclu al Florilor de mucigai (la loc de cinste stand =i alte buca\i antologice: Pui de gai, La popice, Ion Ion, Fatalaul, Candori, Sici, bei, Rada). A=a, spre exemplu, excep\ionalul vers, ce-=i afla asemanare, prin franche\ea lui superba, numai in „divina“ (la propriu =i la figurat) Cantare a cantarilor din Sfanta Scriptura:
„Curva dulce, cu margaritarel de mai“.
Arghezi nu scrie in vers „clasic“, dupa cum nu are nici „stil frumos =i antic“. Dar nu practica nici versul a=a-zis „liber“ sau
„alb“, precum ata\ia dintre modernii care au urmat lui Lucian
Blaga. Rima este la el de rigoare, insa vine totdeauna intr-o subtila combina\ie cu ritmul, combina\ie dictata de necesitatea expresiei celei mai nimerite subiectului, témei. Versurile, mai lungi sau mai scurte, sunt de fiecare data altfel dispuse, urmand rostogolirea cat mai fireasca a debitului verbal, mai totdeauna de o irepresibila, fermecatoare oralitate. Exemplul (echivalent sau, poate, chiar intrecut numai in Blesteme sau in Fatalaul) cel mai potrivit il putem afla =i in piesa analizata aici. Strofa, cu propozi\iile =i cuvintele de neclintit, se structureaza in func\ie de avalan=a intrebarilor „osanditului“ Nastase care =i-a
incredin\at obida, „povestea“ sa de criminal, poetului. Versurile au dinamica tumultuoasa, precipitata la maximum,
„povestitorul“ confundandu-se definitiv cu „eroul“ sau. Ele se cer recitate, dupa cele doua intrebari „retorice“ de la inceput,
intr-un fel de accelerando furibund:
Cine \i-a dezlegat parul cu miros de tutun?
Cine \i-a scos cama=a, ciorapul?
Cine \i-a ingropat capul
Nebun,
In bra\ele lui noduroase, paroase,
Si te-a-nfrigurat fierbinte pana-n oase?
Respingand-o, in numele „masurii de aur a lirei“ =i a superbei
„ode pindarice“, Ion Barbu taxa poezia lui Arghezi drept
„anecdotica“, „depresiva, de spovedanie =i atmosfera“, fara a lua in seama ca, chiar incepand cu Homer, dar mai cu seama de la François Villon incoace, se poate realiza lirismul cel mai pur printr-o extraordinara concentrare a epicului. Cum se
intampla =i in aceasta poezie a lui Arghezi =i ca in majoritatea celor incluse in ciclul Flori de mucigai, publicate in anul .