Alexandru I. Odobescu s1j24js

(Primul capitol) e d et — Epistola scrisa cu gand sa fie pre cuvantare la cartea „Manualul vanatorului“ — a fost publicata
in , atunci cand Odobescu se afla in cele mai depline puteri creatoare, la varsta de patruzeci de ani. Acest Fals tratat de vanatoare este un eseu artistic ce ia drept pretext =i punct de pornire o carte cu caracter oarecum tehnic, Manualul vanatorului, alcatuit de C. C. Cornescu, unul dintre prietenii scriitorului. Cornescu insu=i pare a fi fost un intelectual trecut prin =coala clasicista, lucru ce se poate deduce din unele aluzii la arta =i literatura strecurate in cartea sa. Plecand, probabil, de la aceasta constatare, Odobescu scrie, in loc de prefa\a, o carte „in opozi\iune fa\i=a“ cu Manualul vanatorului — dupa cum singur ne spune in scrisoarea catre C. C. Cornescu:
„ ...pe cand tu, in fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice =i etice ale celor mai obicinuite subiecte insufle\ite de vanatoare, eu, ca un nevanator ce sant, m-am apucat sa colind rastimpii =i spa\iile cautand cu ochii, cu auzul =i cu inima priveli=ti, rasunete =i emo\iuni vanatore=ti.
Colindand m-am ratacit =i iata-ma abia acum ajuns din fantastica mi calatorie cu un sac a=a de ingreuiat de tot felul de petice =i de surcele, adunate de pretutindeni, incat nu mai cutez, Doamne fere=te! nici chiar eu insumi sa-l arunc in spinarea Manualului tau. Am luat deci preten\ioasa hotarare a le de=erta intr-un volum deosebit, ce-l voi tipari numai pe seama lor, =i care, subt un titlu pedantesc =i arhaic spunand vanatorilor numai lucruri ce sant de prisos artei lor, va intocmi un fel de Fals tractat de vanatoare. In opozi\ie fa\i=a cu Manualul tau, care, de=i mai scurt, este insa, fara indoiala, cu mult mai folositor celor care vor sa inve\e ceva cu temei.“
De fapt, in ciuda tonului glume\ =i a modestiei—afi=ate in scrisoarea adresata lui C.C. Cornescu — Odobescu urmarea, ca =i Lessing in Laocoon — sau despre limitele dintre artele plastice =i poezie (), opera studiata indeaproape de scriitorul roman, sa dea o lucrare unde, imbinand dulcele cu utilul (Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci/ Lectorem delectando, pariterque monedo. „Toata aprobarea o capata acela care

intrune=te folosul cu placerea/ Desfatand pe cititor =i instruindu-l totodata.“ Hora\iu, Ars poetica, v. — ; citatul este reprodus la inceputul lui Pseudokinegeticos, op. cit., p. ), sa fie instructiv =i atragator totodata.
Insa deosebirea dintre Laocoon =i Pseudokinegeticos este mare, cel pu\in ca finalitate. In timp ce scriitorul german i=i propune demonstrarea unor teze cu privire la originea poeziei =i a artelor plastice, Odobescu ramane — cum spune Tudor Vianu — =i aici un istoric =i un artist, un spirit atent la singularitatea operelor =i la valoarea lor expresiva. Lunga lui ratacire pe urmele aceluia=i motiv artistic nu vrea sa dovedeasca nici o teza generala. La mijloc e vorba numai de un pretext de superioara pre\uire intelectuala, prin evocarea unei mari varieta\i de opere ale tuturor artelor timpurilor, in care se oglinde=te una din formele vitalita\ii
=i sensibilitatii omului: vanatoarea.
Paragraful pe care l-am ales pentru analiza noastra face parte din primul capitol al lucrarii, acela in care scriitorul, dupa ce declina competen\a sa in ale vanatorii, afirma totu=i ca in copilarie a fost =i el in Arcadia: Et in Arcadia ego. Intr adevar, in anii copilariei =i ai adolescen\ei, Odobescu a avut prilejul sa cutreiere Baraganul „tamadaienilor“. Pe drumul care duce spre Calara=i, dincolo de Fundulea, se afla mo=ia Calare\i, proprietate a polcovnicului Ioan Odobescu. Acolo scriitorul va fi petrecut, nu o data, in desfatari cinegetice. Intr-o scrisoare adresata mamei sale, Catinca Odobescu, poveste=te calatoria de la Calare\i la Balta Alba, prin inima Baraganului. Ca in cazul tuturor marilor arti=ti ai cuvantului, imaginile fixate in copilarie s-au impus cu deosebita for\a con=tiin\ei scriitorului
=i au inflorit intr-una din paginile cele mai frumoase din literatura noastra in care e descrisa campia Baraganului. Cu echilibru =i deta=are clasica, ochiul surprinde =i fixeaza ca pe o panza „acele =esuri fara margine, prin care aerul, rasfirat in unde diafane subt ar=i\a soarelui de vara, oglinde=te ierburile
=i balariile din departare =i le preface, dinaintea vederii fermecate, in ceta\i cu mii de minarete, in palate cu mii de
incantari“. Pe acest fundal se perinda caru\ele cu covergi de rogojina ale tamadaienilor, urmarind cardurile de dropii. In prim plan se deta=eaza, in treacat, figuri din vechime, precum
„raposatul Caraiman, veselul =i priceputul staroste al vanatorilor tamadaieni“, vestit prin aceea ca putea sa inghita multe vedre de vin; apoi „iscusitul mo= Vlad“, cel cu ochi ager, incat primul putea zari „cre=tetul delicat al dropiei mi=cand printre fulgii coliliei“; sau Gheorghe Gianta, care cu pu=ca lui ruginita ochea mult mai bine decat posesorul unei carabine ghintuite. Memo ria arheologului inregistreaza acele movile uria=e „a caror urzeala e taina trecutului =i podoaba pustieta\ii“, profilate la orizont ca ni=te mu=uroaie de carti\a. Locurile calcate sunt in dicate cu placerea filologului de a pune in relief sonoritatea poetica a toponimelor: „movila Neac=ului de pe malul
Ialomi\ei“, „movila Vulturului din preajma Borcei“, „la Paicu in gura Baraganului“, „la Corna\ele in miezul lui“, „la Radana“,
„la Renciu“, unele descompuse etimologic: „coliba unchia=ului marunt, caruia-i duce acum dorul Baraganul intreg“ (a=ezarea de la Dormarunt, unde se zice ca un unchia= \inea carciuma pentru vanatori) etc. In constituirea tabloului de natura, =i aici ca =i in alte par\i, Odobescu acorda un mare rol elementelor acustice, notand cu fine\e ecourile din sufletul calatorului:
„Cand soarele se pleaca spre apus, cand murgul serei incepe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurata\ii cre=te =i mai mult in sufletul calatorului. Un susur noptatic se inal\a de pre fa\a pamantului; din adierea vantului prin ierburi, din \araitul greierilor, din mii de sunete u=oare =i nedeslu=ite se na=te ca o slaba suspinare ie=ita din sanul obosit al naturii.“ „...Singure, stelele nop\ei se uita de pe cer la dan=ii; ei aud cu urechile toata acea nenumarata lume de insecte ce se strecoara prin ierburi, \iuind, scar\aind, fluierand, =uierand, =i toate acele mii de glasuri se-nal\a cu rasunet potolit in taria nop\ii, se limpezesc in aerul ei racoros =i leagana in somnie auzul lor aromit.“
Este foarte adevarat ca intr-o asemenea descriere — mai ales in latura ei acustica — se simte influen\a lui Gogol, cu stepa lui ruseasca din Taras Bulba — spre pilda — din care citam un pasaj, altul decat cel pus intre ghilimele de Odobescu:
„Muzica zilei se stingea pe nesim\ite =i in locul ei se na=tea alta.
Popandaii tarca\i ie=eau din gaurile lor =i se a=ezau pe labu\ele dinapoi
=i umpleau campul de =uieraturi. Taraitul greierilor se auzea tot mai tare. Uneori venea de departe, de pe apele vreunui lac pierdut in stepa, cate un strigat de lebada =i tremura in vazduh, risipindu-se in clinchete argintii.““ (In N. V. Gogol, Opere, vol. II, , p. , traducere romana facuta de Al. O. Teodoreanu.)
Ce are a face insa? Peisajul nostru se vede, muzica
Baraganului, in noapte, se aude. Cu atat mai mult cu cat, cu fin umor, scriitorul roman marturise=te sursa, aruncand totodata
=i o in\epatura la adresa celor care, adaptand in romane=te
Revizorul lui Gogol, l-au deformat in chip grosolan.
Cu aceste zise, ne-am apropiat de trasatura cea mai caracteristica a peisagistului Odobescu: stilizarea livresca, in linia generala a eseului artistic din care e scos pasajul. Carturarul e prezent in tablou nu numai cu amintirile sale din copilarie, ci =i cu rafturile bibliotecii omului matur =i savantilui. Faptul ca a strabatut candva Baraganul, cu pu=ca in mana, i-a amintit de adagiul latin
Et in Arcadia ego; lungile =iruri de cocoare, „brane =erpuinde“ pe cerul nop\ii de toamna, il fac sa se gandeasca la „gra\ioasa ima gine a stolului de suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-=i deplange rastri=tea“, in Infernul lui Dante, Francesca da Rimini, prilej cu care citeaza din memorie patru versuri din Divina comedie; iar odihna de peste noapte a vanatorului ii inspira o pasti=a dupa doua versuri din Zburatorul lui Heliade:
Dar chiar =i in caru\a, vanatul obose=te
Si dup-o cina scurta =i somnul a sosit .
Daca mai adaugam =i referin\ele la propria-i persoana, de felul: „caci mie unuia, daca cumva mi-a placut vanatoarea, apoi au fost tocmai din acelea in care picioarele =i mainile au mai pu\in de lucrat“, facute cu umor =i fina autoironie, observam ca Odobescu anticipa modalitatea peisagistica a lui Hoga=,
insa fara propensiunea spre salbatic =i primitiv pe care o aflam la scriitorul moldovean, ci intr-un chip stilizat, prin aducerea tabloului naturii in salon sau in biblioteca.
Inca de la apari\ia car\ii, unul dintre recenzen\ii cei mai autoriza\i, care nu era altul decat Eminescu, observa „...limba curata =i farmecul nouta\ii. O mul\ime de cuvinte =i forme idiomatice, pana acum scrise prea pu\in sau defel, dar a caror origine este limba poporului nostru, fac cartea pre\ioasa =i din punct de vedere lexical“ .
Intr-adevar, ceea ce atrage aten\ia la prima vedere, in acest scurt pasaj, este lexicul =i — in genere — expresia populara.
Insa oricat de mare ar fi cantitatea de cuvinte =i expresii populare
in scrisul celui care — cu atata dreptate — combatea latinismul
=i ironiza cu atata verva dic\ionarul lui Massim =i Laurian, sus\inand ca „forma cuvintelor sa fie aceea pe care a consfin\it-o uzul (consuetudinea) =i natura (logica fireasca) a limbii“, stilul lui nu are un caracter popular, ci unul savant, cautat, deloc spontan, cu toate ca de un farmec deosebit, amintind pe acela al lui Calinescu de mai tarziu. Luat in ansamblu, tabloul lexi cal al limbii lui Odobescu, considerat chiar =i dupa acest scurt fragment in care se descrie campia Baraganului, se caracterizeaza prin alaturarea termenilor populari sau arhaici de neologisme, precum: unde diafane, lupte amoroase,
inva\aturi doctrinarii, despre\ superb, regule tehnice, petreceri cinegetice, in principiu trebuie sa aiba dreptate, nestatornicul ocean, rasare hidos, divinul Dante, gra\ioasa imagine a stolului, placerile inteligente, caine dresat, incantatoare descrip\iune, minunatul roman\ (roman) etc.
Sunt apoi, in scrisul lui Odobescu, destul de frecvente forma\iile in decalc neologistic latinesc, cele mai multe deta=ate pe fondul limbii comune, unele neconfirmate de evolu\ia ulterioara a ei, de felul: „Dar insa =i eu am crezut“; „sau cand ace=tia, primavara, se inte\esc... sau cand, toamna, ei duc turmele de pui“.
Cu aceasta este cazul sa discutam sintaxa frazei lui
Odobescu, a=a cum ea se constituie in fragmentul de fa\a.
Trasatura dominanta a stilului intregii car\i, constand in boga\ia arborescenta a subordonatelor, o intalnim =i in acest fragment din Pseudokinegeticos. Astfel, in fraza:
„Din copilarie =i eu am trait cu tamadaienii, vanatori de dropii din ba=tina I/, cari neam de neamul lor au ratacit prin Baragan, pitula\i in caru\ele lor acoperite cu covergi de rogojina / =i, manand in pas alene gloabele lor de calu=ei, au dat roata, ore, zile =i luni intregi, imprejurul falnicilor dropioi / — carora ei le zic mitropoli\ia/, sau cand ace=tia, primavara, se inte\esc in lupte amoroaseb / sau cand, toamna,/ ei duc turmele de puic/ sa pasca \arinele in\elenited “.
Se poate observa cum din trunchiul principalei I se dezvolta atributivele =i , „iradiate“ din cuvantul, cu loc central in fraza, tamadaienii; cum apoi din atributiva deriva atributiva intercalata a, temporalele disjunctive b =i c =i cum din c rasare finala d, dupa schema...
Arborescen\a atributiva — predominanta in subordonarea frazei lui Odobescu — e inca mai bogata in fraza imediat urmatoare:
„Eu n-am uitat nici pe raposatul Caraiman, veselul =i priceputul staroste al vanatorilor tamadaieni I,/ carele putea/ sa inghi\a in largele sale pantece atatea vedre cat =i o butie de la Dealul Mare /, nici pe iscusitul mo= Vlad I/, in caru\a caruia ai adormit tu adesea /, pe cand el, cu ochi de vulpe, zarea cre=tetul delicat al dropiei mi=cand printre fulgii colilieia /, nici pe bietul Gheorghe Gianta I,/ cel care, cu o rugina de pu=ca / pe care orice vanator ar fi azvarlit-o in gunoib /, nimerea mai bine, decat altul cu o carabina ghintuitab / =i care pe mine, nemernicul, m-a adus de multe ori cu vanat, la conacul de amiazi “/.
Aici trebuie vazut ca cele patru atributive ale principalei se dezvolta din cele trei complemente directe ale principalei exprimate prin sintagme atributive, la randul lor: nici pe raposatul Caraiman; veselul =i priceputul staroste, al vanatorilor, tamadaieni, nici pe iscusitul mo= Vlad, nici pe bietul Gheorghe Gianta.
Introducerea subordonatelor prin care, cand =i mai ales corela\iile nici... nici, sau... sau, a=ezate simetric in anumite puncte ale frazei, servesc iradierea geometrica a discursului =i-i confera o coloratura clasica. In aceea=i ordine se produce dislocarea membrelor propozi\iei principale.
Luate impreuna cele doua fraze, s-ar putea spune ca de fapt a doua este un atribut al primei. Comunicarea se produce con centric, analitic. Mai intai scriitorul da rela\ii despre obiceiurile tamadaienilor, in general, care — vanatori de ba=tina fiind — au ratacit cu caru\ele lor prin Baragan =i au dat roata dropiilor
in diferite anotimpuri, a=a cum i-a cunoscut el in copilarie. In a doua fraza, relatarea devine mai amanun\ita: autorul pomene=te numele =i caracterizeaza pe unii dintre ace=ti tamadaieni, precum Caraiman, cel care putea sa inghita multe vedre de vin, iscusitul mo= Vasile, care zarea de departe cre=tetul dropiei, =i
Gheorghe Gianta, care nimerea cu ruginita lui pu=ca mai bine decat oricare altul. Trebuie observat, de asemenea, ca in prima fraza -— a=a cum am aratat cu sublinierile facute in parafraza noastra — predicatele sunt exprimate prin verbele la perfectul compus, ca spre a indica fapte la care scriitorul a fost martor candva, in copilarie, acum vanatoarea =i ratacirile prin Baragan nemaifiind o preocupare a lui, ci numai o amintire placuta: Et in Arcadio ego; in timp ce in a doua fraza predicatele sunt exprimate prin imperfect ca spre a sugera fenomenul repetat.
Alte citari =i analize de con=truc\ii nu mai sunt necesare spre a demonstra boga\ia ramifica\iei subordonarii — in special a celei atributive — la Odobescu.
Umanist, crescut la =coala clasicismului latin, scriitorul se complace in a compune disociativ =i parantetic perioadele.
„Obstacolele“, create anume, nu sunt insa de natura sa impiedice
in\elegerea =i dezvoltarea armonioasa a frazei. Dimpotriva.
Fraza lui Odobescu se desfa=oara in valuri succesive de arabescuri, asemenea unui brocart somptuos. Scriitorol are un debit lent, nezorit, lasandu-se furat — ca intr-o cozerie placuta
— de cele mai nea=teptate asocia\ii de idei, solicitat de o multitudine de aspecte, caden\and insa discursul sau in ample simetrii, de natura sa incante ochiul =i auzul cititorolui.
Constatarea ca ne aflam in fa\a unui stil savant, facuta de multa vreme in cazul lui Odobescu, se impune de indata.
De=i, cum s-a putut observa, prozatorul se sprijina pe un vocabular precumpanitor popular, Odobescu se deosebeste fun damental de un Creanga ori Sadoveanu. Limba =i stilul lui se constituie din elemente insu=ite pe calea culturii, fie acestea autohtone sau straine. Limba lui Odobescu da impresia de cautat
=i chiar de o u=oara conven\ie academizanta, fericita insa ca realizare artistica. Ea poate avea chiar =i un caracter „oral“,
insa nu in sens popular — cu toata boga\ia lexicala =i paremiologica de pe alocuri — , ci in sens de convorbire de salon, opera a unui spirit de rara mobilitate =i fine\e intelectuala.
Inainte de Odobescu, Balcescu este acela (=i, intr-o masura mai mica, mai pu\in supravegheat din punctul de vedere al corectitudinii exprimarii — Eliade) care folosea perioada sa vanta, de=i in alte scopuri decat cel al efectelor digresiunilor eseistice, direc\ionata mai mult spre eleva\ia mesianica, revolu\ionara. Insa pe to\i ii preceda — de fapt — Miron Costin, primul care a incercat — =i a izbutit in mare masura — sa confere frazei romane=ti inmladierea clasica.