f1o13oc
Poezia samanatorista nu s-a continuat numai sub forma inspira tiei rurale si patriotice, ci a evoluat si sub forma traditionalismului.
Prezenta unei poezii traditionaliste de o indiscutabila valoare es tetica ne dovedeste inutilitatea controversei asupra materialului poetic: materialul rural este tot atat de susceptibil de a deveni estetic ca orisicare altul. Ceea ce desparte apele e numai talentul, in compozitia caruia, pe langa elementul sau primordial si unic, mai intra insa si elemente straine. Traditionalismul nostru e un samanatorism sincronizat cu necesitatile estetice ale momentului printr-un contact, la unii poeti, tot atat de viu ca si cel al modernis tilor, daca nu cu sensibilitatea apuseana, cel putin cu procedeele ei stilistice. Peisagiul rural, solidaritatea nationala in timp si in spatiu, ortodoxismul — totul nu formeaza decat un determinant psihologic, care ar putea fi tot atat de bine inlocuit cu peisagiul urban, cu discontinuitatea sufleteasca a omului modern, cu incre dulitatea, fara alte repercutii asupra valorii estetice. Arta incepe de la expresia acestui material si ceea ce s-a schimbat in expresia lui constituie tocmai nota diferentiala a traditionalismului fata de samanatorismul anemiat prin simpla imitatie a unor forme epuiza te. Era timpul unei infuziuni de sange nou — infuziune venita prin contactul cu Francis Jammes, Rainer Maria Rilke si cu intrea ga literatura moderna si, mai ales, simbolista.
Aceasta poezie traditionalista de inspiratie uneori rurala si folclorica, alteori nationala sau ortodoxa, tendentioasa sau nu mai virtuala, s-a dezvoltat, cu deosebire, la Gandirea, sub semnul unei atitudini programatice, sau prin alte reviste provinciale (Ra muri, Flamuri, Datina, Miorita, Nazuinta, Suflet romanesc) aparute nu numai cu scopuri de creatiune poetica, ci si de polemica.
Ramane sa o caracterizam acum prin reprezentantii ei principali si prin alti cativa ce capata o semnificatie prin inglobarea lor intr-o miscare de grup.

Nichifor Crainic. Poezia lui Nichifor Crainic (n. 1889) repre zinta, cu deosebire, expresia acestui samanatorism evoluat estetic in traditionalism. Cu punct de plecare intr-o sensibilitate vadit rurala, samanatorismul sau s-a inaltat repede la o conceptie inte grala si la o unitate teoretica: solidaritatea, in spatiu, cu pamantul si, in timp, cu rasa; pe de o parte, deci, o inspiratie realista si actuala, iar pe de alta, constiinta unei existente fragmentare din tr-o totalitate imprastiata in veacuri.
Aparent, Nichifor Crainic e cantaretul apei, al vaii, al campiei, al ogorului, privite sub toate aspectele anotimpurilor sau prin variatiile de lumina ale aceleiasi zile; telurica, poezia lui se inte greaza in cadrele unei literaturi limitate la orizonturi natale, a literaturii lui Alecsandri sau Cosbuc, a lui Hogas sau Sadoveanu, pe care n-o depaseste prin noutatea viziunii. In realitate, el nu e atat poetul peisagiilor exterioare sau launtrice, cat e poetul solidaritatii cu ele. Indiferent in liniile lui exterioare, peisagiul nu se coloreaza prin variatiunile sentimentului si nu-i imprumuta personalitatea: poetul nu-l canta si nici nu se canta in el. Inspiratia lui se exalta asupra unei idei abstracte si devine o ideologie: pamantul cu orizonturile lui limitate e supremul modelator al su fletului uman; el nu e numai un spectacol si un generator estetic, ci si un determinant biologic si etic al constiintei, al carui poet voluntar si ostentativ se proclama. De la dependenta „sesului na tal“ la determinismul ancestral, trecerea era fireasca, intrucat nu numai pamantul modeleaza, ci si lungul sirag al stramosilor. In vizibili, mortii traiesc in noi si prin instinctele pe care ni le-au determinat, dar si prin ideologia lor ce se amesteca in deliberarile constiintei; fiecare din noi e, asadar, consecinta necesara a unei succesiuni de generatii in tiparele unui anumit peisagiu. Natura si stramosii incheie, astfel, ciclul servitutii noastre, iar poezia solidaritatii cosmice si a traditionalismului inlocuieste poezia liberului arbitru si a individualismului.
Pe langa influenta formala a lui Eminescu si a lui Cosbuc, e de regretat cotropitoarea influenta a lui Vlahuta sau, mai degraba, similitudinea de atitudini: inspiratia e inlocuita printr-un proces intelectual, ideea e dezvoltata dupa legile logicii pana la de monstratia finala si luciditatea expozitiei nu mai lasa loc sponta neitatii lirice si misterului. Poeziile devin astfel „compozitii“.
In Patria, de pilda, notiunea patriei e disociata in toate ele mentele ei, intr-o analiza didactica, din care dispare emotia. La fel in Magii, in Camin ramas departe, in Cantecul pamantului sau in Durere; si nu numai in Cantecele patriei, fatal retorice, dar chiar si in cele mai bune poezii ca, de pilda, in Un cantec pe seceta.
De o puritate de forma impinsa pana la perfectie, cu largi acor duri bucolice, cu un netagaduit echilibru, in care fondul lui Cosbuc e tratat cu inteligenta si luciditate, dupa metodele antipoetice ale lui Vlahuta, in care cele doua teme eterne, a pamantului tangibil si a patriei abstracte, sunt atat de metodic si de armonios dezvol tate — de un neindoios clasicism si masura, dar fara misticismul pe care vor sa-l vada unii, aceasta poezie se integreaza cu cinste in patrimoniul literaturii nationale: firida cartilor de citire o asteapta1 .
Ion Pillat. Dupa vane ispite budiste si alte „amagiri“ poetice influentate de poezia parnasiana si simbolista franceza si de Mace donski, dar in care gasim si filonul viitoarei sale inspiratii, centrata
1 Nichifor Crainic, Sesuri natale, Ramuri, Craiova, 1916; Darurile pamantu lui, Cartea romaneasca, 1920. pe amintire, si deci pe evocarea copilariei si a trecutului in genere,
Ion Pillat (n. 1891) s-a implantat in campul stramosesc, intre dea lul si via Floricai, intre castanul cel mare si apa Argesului, in peisa giul familiar al copilariei, intre orizonturile poetice si poetizate de amintire. Dintr-un desavarsit acord al sentimentului elegiac, atat de simplu si de profund, cu mijloacele de realizare tot atat de ele mentare, a iesit aceasta opera de cristalina rezonanta, cu sunetul ei propriu, desi integrat in simfonia literaturii noastre bastinase.
Mai indragit si mai concret decat Nichifor Crainic, traditionalis mul lui Ion Pillat purcede de la realitati: de la „vie“, de la „castanul cel mare“, de la „varful Dealului“, de la „lunca“, de la „odaia buni cului“, de la „capela“ — de la tot ce incheaga nu numai orizontul
Floricai, dar si patriarhala casa a bunicului, de la „putina unde isi lua baia cu foi de nuc“, pana la „ceasul lui de pe masa ce si-a mai pastrat tic-tacul“ si nu se ridica nici la neam, nici la patrie; ca peisagiu, el se opreste la hotarele Floricai, iar ca solidaritate, se margineste la simpla legatura familiala; bunica si mai ales buni cul domina aceasta poezie domestica (Mormantul). Figura lui Ion
Bratianu se desprinde, astfel, din toate lucrurile marunte ce l-au inconjurat si se risipeste, inmultita in reinnoirea naturii de primavara; un nou panteism familial se iroseste, parfumat, din versuri pline de pietate... Reala, emotia poetului are o si mai mare rezonanta in noi prin insasi pietatea pe care o simtim cu totii fata de „pastorul de oameni“; sentimentul se generalizeaza si familia mica se leaga de familia mare. Tonul nu se inalta, totusi, la patetic si nu luneca nici la panegiric; patriotismul isi impinge discretia pana a se sterge cu totul. Pietatea se incheaga din sentimente strict personale si se materializeaza prin lucruri marunte si zilnice: un astfel de intimism intr-un subiect, ce s-ar fi putut lesne amplifica si trata solemn, e adevaratul principiu de emotiune al acestor poezii. Dragostea pentru mosie (in sens marginit) si instinctul de familie, la care se reduce traditionalismul poetului, sunt legate in armatura unui sentiment elegiac, general dealtfel, dar pe care nu-l gasim nici in traditionalismul lui Nichifor Crainic, nici in poezia descriptiva a lui Alecsandri, profundul regret al copilariei pierdute.
Relicviile casei de la Florica, toate elementele peisagiului exte rior, castanul, via, ciresul, padurea din Valea Mare, lunca, zavoiul, casuta din copac, nu devin material descriptiv ca la Alecsandri si nici puncte de plecare ale unei solidaritati teoretice cu solul mode lator; ele nu-s vazute prin realitatea lor de acum, ci-s insufletite prin amintirea copilariei si colorate prin parerea de rau a trecutu lui; pretutindeni un fasait al vremii, o nostalgie dupa timpurile de odinioara, un sentiment de dezradacinare si o dorinta de reintoar cere la natura si la locul de bastina (Castanul cel mare, Strainul).
O astfel de poezie se situeaza in realitatile noastre sufletesti si cosmice si se integreaza in acea literatura autohtona, cu profunde insusiri nationale, ce porneste din filonul popular si se afirma printr-un lant neintrerupt de scriitori, cu un fond comun, desi cu variate mijloace de realizare, nu numai pe masura talentului, ci si pe a timpului. Poezia lui Ion Pillat e transpunerea poeziei lui
Alecsandri, prin tot progresul de sensibilitate si prin toate preface rile limbii, pe care le-au putut infaptui cincizeci de ani de evolutie: aceeasi viziune idilica a naturii, aceeasi seninatate patrunsa insa si de un sentiment elegiac, ce-i sporeste emotivitatea si, deci, liris mul, si aceeasi simplitate de limba si mijloace de materializare poetica. Intr-o literatatura de imagism exagerat, e bine de consta tat de cata forta se poate bucura imaginea rara, topita si armo nioasa (de cercetat, de pilda: In vie, Cucul din Valea Popii, In lunca,
Varful dealului, Lumina, Iarna etc.).
In stapanirea unui instrument atat de simplu si, totusi, atat de mestesugit, si a unei vane poetice atat de proaspete, desi traditio nala, era firesc, si chiar fatal, ca poetul sa caute nu numai sa-si largeasca filonul inspiratiei sale, dar sa-si si teoretizeze propriul sau talent.
Batranii largesc inspiratia poetului intr-o solidaritate trecuta dincolo de cadrele constiintei domestice, dar nu prezinta aceeasi armonie de fond si expresie ca Florica si vadesc un patetism retoric si o insuficienta caracterizare a marilor stramosi. Adevarata monografie rurala, Satul meu (1927) e prea schematic si prea voit prozaic. Alta semnificatie are insa Biserica de altadata (1926), in care, dupa anexarea cultului domestic, a cultului stramosilor, a vietii rurale, se anexeaza si viata religioasa a poporului nostru, punctul de reazim al doctrinei traditionaliste. Exista in acest volum o intentie programatica cu atat mai evidenta cu cat nu e vorba de o poezie mistica izvorata dintr-un sincer sentiment religios, ci, mai intai, de o atitudine sentimentala fata de tot ce poate evoca religia si „biserica de altadata“ si, apoi, probabil, desi nemarturisit, de constiinta importantei credintei pentru trainicia vietii morale a unui popor. Din aceste consideratii de stat, si sub influenta lui
Rainer Maria Rilke, Ion Pillat ne-a dat Povestea Maicii Domnului, principial falsa: sub o forma populara, cu suave, dar voite naivitati, legenda sfanta este localizata in cadrele vietii noastre rurale1.
V. Voiculescu. Ceea ce impresioneaza de la inceput la V. Voicu lescu (n. 1884) este posesiunea limbii, a unei limbi rurale, ine dite si uneori inestetice, dar care, printr-o intrebuintare, sustinuta fara nici o sfortare, imprima intregii opere o tonalitate de expresie ce i-ar putea constitui o personalitate intr-un domeniu in care per sonalitatea este aproape exclusa. Cu un material verbal atat de original, dar nu totdeauna sigur in valoarea lui estetica, poetul afirma si o vigoare de descriptie matura, proba, didactica insa, solida, de un realism pregnant pana la antipoetic.
Dupa doua volume traditionaliste si prin subiecte, si prin limba si tehnica (in care Vlahuta s-ar fi putut recunoaste), Poemele cu
1 Ion Pillat, Visari pagane, poezii, Buc., 1912: Eternitati de o clipa, poezii,
Buc., 1914; Amagiri, poezii, Buc., 1917; Gradina intre ziduri, Paris, 1919;
Buc., 1920; Pe Arges in sus, poezii, Cultura nationala, 1923; Satul meu, in
Cartea vremii, 1925; Biserica de altadata, Ed. Cartea rom., 1926; Intoarcere,
1927; Limpezimi, a1928 i; Caietul verde, a1932 i; Scutul Minervei, a1933 i;
Pasarea de lut, a1934i; Poeme intr-un vers, a1936i etc. ingeri (1927) ne aduc, in parte, o primenire a inspiratiei scriito rului prin contactul cu o altfel de literatura decat cea practicata pana acum. De pe urma prestigiului universal al poeziei lui Rainer
Maria Rilke, o unda de crestinism a sosit si pe aripele ingerilor lui Voiculescu, ca si la alti poeti de la Gandirea. Inspiratia ramane, dealtfel, tot traditionala, sub forma ei specific ortodoxa, forma pur teoretica si lipsita de misticism; si cum limba are aceeasi savoare regionala — noua e numai incercarea de spiritualizare si de interiorizare, frangerea formei traditionale, odinioara atat de tihnita, in amplele ei volute, printr-o versificatie poliritmica.
Influentele literaturii noi abunda insa, ca, de pilda, „digresiunea“ practicata de Maniu sau sugestia maeterlinckiana (Dumnezeul copilaresc, Ingerul din odaie etc.). Volumul Destin, ultimul, se reali zeaza in acelasi material verbal colturos, neaos pana la maniera
— cu evocari de peisagii stancoase (Centaurul, Plangere catre heruvim etc.), in imagini si vocabular identice, cu evocarea copilariei de la tara (Prin sita zilelor etc.) si, in genere, a vietii rurale in latura fizica si morala (Povestea fetei din sat) cu elemente de mistica si eres, pe care autorul avea sa le intrebuinteze apoi cu succes in teatru (Umbra)1 .
Adrian Maniu. Vointa de a fi original domina inceputurile activitatii literare a lui Adrian Maniu (n. 1891) — vointa hotarata, reflectata si realizata prin naive atitudini sufletesti si, apoi, si prin mai naive procedee stilistice si verbale, prin tot ce poate atrage atentia si impresiona; originalitatea se deformeaza intr-o „poza“, ale carei elemente se pot vedea in Salomeea.
Exista in Salomeea, pe alocuri, o viziune proaspata si o notatie personala, alaturi de care gasim insa, chiar de la inceput, interven tia nedorita a autorului: legendei i se arata in dos un interpret
1 V. Voiculescu, Din tara zimbrului si alte poezii, Barlad, 1918; Parga, Ed.
Cartea romaneasca, 1921; Poeme cu ingeri in Cartea vremii, 1927; Destin,
Ed. Cartea romaneasca, a1933i. lucid si chiar ironic, cu un comentariu ce ucide lirismul; poezia devine un simplu joc lipsit de convingere si de sinceritate; pasiunea
Salomeei e un prilej de strambatura sarcastica; pana si decorul ei e intors spre parodie. Maniera, dealtfel, influentata de Laforgue, nascocitorul poeziei improvizate, cu imagini descusute, familiare, de un macabru voit.
Vom gasi, de pilda, „complainta“ laforguiana, amestec de senti mentalitate lacrimoasa cu ironie, de poetic cu prozaic, de notatie liniara, de romanta si de parodie, in cadre ce nu trec la divagatie si la incoerenta, in Elegie sau in Balada spanzuratului.
Suspendarea gandirii prin reflexii sau paranteze inutile, elipsa sistematica de cugetare sau de expresie, tonul prozaic sau numai familiar si alte mici amanunte tehnice din poezia catorva tineri de azi vin de-a dreptul prin Adrian Maniu de la Jules Laforgue.
Prezent in cele mai voite elucubratiuni, poetul coexista si pur; inca din acea epoca, gasim in Adrian Maniu o viziune personala a peisagiului, un instinct al amanuntului, o stapanire a notatiei preci se, ce fac dintr-insul, pe langa un elegiac, un pastelist viguros si nou.
De la atitudinea ironica si „superioara“ a Salomeei sau a
Meditatiei, poetul s-a aplecat spre pamantul tutelar, spre ritmul popular, spre basmul romanesc, spre traditie. Arta lui s-a simplifi cat, dar si in aceasta simplificare se simte o vointa incordata, — caci ceea ce domina in Adrian Maniu e inca inteligenta, care, dupa cum ii dictase la inceput ironia, ii dicteaza acum o simplitate si de atitudine si de expresie, iesita dintr-o stilizare voita, in serviciul careia poetul pune aceeasi viziune proaspata, aceeasi notatie neasteptata, aceeasi forma de un prozaism voit, prin comparatii eliptice, prin voluntare nepasari ritmice si de rima, prin noutati de expresie spontana — imitate de poeti mai tineri.
Plecat de la modernism si chiar de la avangardism, Adrian
Maniu trece azi printre poetii traditionalisti si chiar ortodocsi de la Gandirea. Ortodoxismul acesta in Langa pamant (1924), Drumul spre stele si Cantece de dragoste si moarte este mai mult formal, deoarece atat folclorul cat si eresul crestin sunt in genere folosite ca elemente descriptive; nimic dogmatic sau transcendent in uti lizarea motivelor ortodoxe, ci numai decorativ1.
Lucian Blaga. Pare, desigur, ciudat de a alipi pe Lucian Blaga
(n. 1895) miscarii poetice traditionaliste, intrucat prin tehnica si expresie poezia lui n-a trecut numai ca modernista, intr-o epoca in care si simbolismul parea o noutate, ci chiar ca avangardista, influentata fiind de expresionismul german, sustinut si teoretic in Filozofia stilului, unde poetul recunoaste in arta moderna tensiu nea interioara de a transcende lucrurile, in relatiune cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul. Stilul vietii nascut din setea de absolut ne indreapta, credea poetul filozof, spre anonimat, spre dogma, spre colectivismul spiritual, spre arta abstracta si stilizare launtrica.
„Arta noua, scria Lucian Blaga in Fetele unui veac, diformeaza natura, inlocuind-o cu realitati spirituale. Arta noua e fata de aspectul ime diat al naturii arbitrara, si nu-i urmeaza liniile; ii impune alte linii“.
Nu numai faptul de a-si fi publicat cele mai multe din poeziile sale in paginile Gandirii, ci si o anumita intoarcere la pamant, la traditia anonima, la rit, ne face sa-l alipim acestei miscari.
Nu in linia traditionala s-au prezentat, desigur, Poemele luminii
(1919), atat de bine primite. Cu intrebuintarea versului liber eram deprinsi de la simbolisti, la care insa insemna emanciparea din uniformitate si putinta de a exprima mai strans si mai variat nu numai ideea poetica, ci si sugestia ei muzicala; nu pentru aceste scopuri pare a-l fi intrebuintat poetul in chip cu totul exclusiv.
Poezia lui nu izvoraste atat dintr-o emotie profunda, ci din regiunea senzatiei sau din domeniul cerebralitatii; am numi-o im presionism, daca prin faptul depasirii obiectivului nu i s-ar cuveni mai degraba titulatura de expresionism. Din contactul liber al
1 Adrian Maniu, Salomea, 1915; Langa pamant, Ed. Cultura nationala,
1928; Cartea tarii, 1934; Drumul spre stele, a1930i; Cantece de dragoste si moarte, 1935. simturilor cu natura gasim in poezia lui Lucian Blaga nu numai o impresie de prospetime, ci si un fel de bucurie de a trai, un opti mism si chiar un fel de frenezie aparenta, nietzscheiana, cu rasuflarea scurta, limitata la senzatie sau sprijinita pe consideratii pur intelectuale.
Expresionism poetic, iar alteori o cugetare plasticizata, usor de transpus intr-o schema foarte simpla; fixarea unei impresii sau a unei constatari de ordin intelectual prin procedeul comparatiei cu un alt termen din lumea materiala — iata mecanica poeziei lui Lucian Blaga.
Astfel cugetarea:
„Lumina mintii mele sporeste taina lumii, nu o dezveleste“ se fixeaza plastic prin corelatia ei cu un fenomen din lumea materiala:
„dupa cum lumina lunii mareste misterul lumii“.
Iata strictul mecanism al poeziei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
Constatarea:
„Lacrimile ce-ti apar in ochi anunta impacarea sufletului“ se fixeaza plastic prin corelativul material:
„dupa cum cand picurii de roua rasar pe trandafiri, zorile sunt aproape“.
In jocul strict al comparatiei, arta lui Lucian Blaga se inseamna prin imagine. Poetul e unul din cei mai mari originali creatori de imagini ai literaturii noastre, imagini neprevazute, cizelate (Liniste,
Amurg de toamna, Gorunul etc.).
Cu o arta definitiva, el a pus, astfel, in circulatie o serie de adevarate cochilii, ornamentat sculptate, ale unor impresii, fie de ordin senzorial, fie de ordin intelectual; in loc de a fi inserate intr-o complexa alcatuire poetica, ele sunt risipite intr-o pulbere de cale lactee. Cum tehnica si capacitatea de expresie imagistica se mentin in toate celelalte volume, egal, ne ramane sa inregistram numai variatiile continutului lor. Dionisiacul din Poemele luminii se mentine si in Pasii profetului (1921), cu aceeasi tendinta ex presionista de depasire; inspiratia poetului se intoarce de data aceasta la pamant, la un fel de bucolism stilizat si mistic, — caci
Lucian Blaga e singurul poet mistic al Gandirii, desi nu in sens ortodox, ci al unei adeziuni profunde, al unei contopiri cu obiectul si al transformarii lui prin aureolari de sfinti bizantini; un suflu
„panic“ si panteistic strabate intreaga aceasta culegere. In volumele
In marea trecere (1924) si Lauda somnului (1929) bate un vant de dezolare, un sentiment de parasire si o nelinistire fata de moarte; nelinistea pare calmata in Cumpana apelor prin gandul ca nefiinta in care intram nu-i alta decat cea din care am iesit.
Cine e tulburat insa de eternitatea timpului, in care n-a fost?1
G. Murnu. Dupa moartea lui Cosbuc, G. Murnu (nascut totusi in Macedonia, 1868) a ramas cel mai bun cunoscator al limbii romane, nu cunoscatorul empiric al unei limbi regionale, ci al intregii limbi din intregul ei teritoriu de dezvoltare.
Admirabilele traduceri ale Iliadei si Odiseei sunt dovada aces tei cunoasteri teoretice si a fuziunii pe care o face poetul intre diversele dialecte pentru a crea un organism verbal capabil de a reda bogatia de expresie a aedului homeric. Posesiunea resurse lor si a mecanismului limbii i-a dat si posibilitatea de a proceda la creatiune verbala pe baza analogiei si, in adevar, nimeni in lite ratura noastra, fara a fi recurs la derivativul francez, n-a creat mai multe cuvinte acceptabile, de o latinitate autentica sau cel putin de o provenienta autohtona incontestabila. Stapan pe aces 1 Lucian Blaga, Poemele luminii, Cosanzeana, Sibiu, 1919; ed. II, Cartea romaneasca, 1919; Pasii profetului, Ardealul, Cluj, 1921; In marea trecere,
Cluj, 1924; Lauda somnului, 1929; Cumpana apelor, a1933i. te mijloace de expresie si creator chiar de expresie, dupa tradu cerea Iliadei si Odiseei, G. Murnu era indicat pentru genul epic.
Totul e epic si sfatos in temperamentul sau: insasi posedarea litera turilor antice, valorificate desavarsit numai in acest gen, ii impu neau balada (Tudora, Calina, Marcu celnicul etc.), ca singura forma si a virtuozitatii sale verbale si a atitudinii sale sufletesti. Aceste insusiri nu se puteau insa valorifica in poezia lirica, in care puris mul sau riguros stanjeneste, iar conservarea procedeelor stilistice ale poeziei clasice iese din timp. Mijloacele epice prezinta o oareca re stabilitate — pe cand, mai capricioase si mai subiective, mai legate variatiuni temperamentale si de timp, modurile lirice au evoluat atat de mult incat, daca admitem lirica antica printr-un proces de substituire psihologica in atmosfera momentului istoric, nu o mai putem admite stramutata in mijlocul sensibilitatii si ex presiei moderne.
Sandu Tudor. Dubla ca inspiratie si maniera, pozitia lui Sandu
Tudor (n. 1899) e veche, cand vorbeste de „aleanul doinei“ si de
„lelea care viseaza“, sau mai ales traditionala si patriarhala, cand evoca „jupani, boiarini si dvoreni“, domnite si vladici sau pe tanarul ostean „strans in cingatoarea lata cu paftale“, sau in stihu rile monahale „in noaptea San-Vinerii mari“ etc.; e si noua, prin fiorul de misticism ce o strabate, prin notatie si imagine. Limba nu prezinta unitatea de ton necesara: voit arhaica uneori, ea se modernizeaza fara tranzitie in inventiuni verbale discutabile si in regretabile deviatiuni gramaticale.
Acum in urma, la Gandirea, poezia lui a devenit strict orto doxa. 1
Grupul oltean. In sanul miscarii traditionaliste, desfasurata pe dublul front al publicisticii si al poeziei, am putea distinge chiar un grup oltean — ce si-a deviat uneori energiile lirice in actiune
1 Sandu Tudor, Comornic, 1925; Acatistul Sfantului Dumitru Basarabov
(in Gandirea). pamfletara sau numai teoretica pentru cauza traditionalista. Iata cativa poeti din acest grup:
Marcel N. Romanescu. Cu toata inegalitatea lui de compozitie,
Izvoare limpezi (1923), volumul de debut al lui Marcel N. Roma nescu (n. 1897) presupune o unitate de temperament poetic; par nasian in genere si deci mai mult exterior, gasim insa un echilibru sufletesc, o viziune senina, repede impinsa la idila si bucolica, o armonie limpede si gratioasa, ce ne fac sa-l randuim pe poet printre neoclasici. Neoclasicismul nu inseamna numai evocarea unor subiecte antice, in care vedem mai degraba exercitiul unei arte indreptate spre decorativ, — tot asa dupa cum elementul bu colic nu ne pare indestulator pentru caracterizarea traditiona lismului; clasicismul sta in echilibrul fortelor sufletesti din care iese o impacare de sine si o viziune optimista a lumii; clasicismul mai reprezinta si o tendinta spre obiectivare. Eminescu e un chi nuit si deci un romantic; Cosbuc e un echilibrat si deci un poet clasic; talentul nu sta totusi in formula. O astfel de idilica senina tate o gasim mai in toate poeziile lui Marcel Romanescu.
Existenta ei nu ne-ar fi obligat decat sa-l randuim ca pe o cifra intr-o suma; cateva poezii ne fac insa sa vedem in acest poet o rara prospetime de expresie si suavitate de simtire, cum e, de pilda, in Litanii, apoi in Castanul si in unele fragmente din ciclul Vatra.
In operele sale ulterioare Cuiburi de soare (1927) si, mai ales, in Hermanosa din Corint, povestea unei hetaire (1927), clasicismul poetului decade, din nefericire, spre exterior si decorativ; in ulti mul volum el ia chiar aspectul de gravura galanta, careia nici macar prestigiul intermitent al artei nu-i poate ridica valoarea; sonetistul parnasian stapan pe mestesugul sau reapare in ciclul
Zei si oameni din Gradina lui Teocrit (1927)1.
1 Marcel Romanescu, Izvoare limpezi, Ed. Ramuri, Craiova, 1925; Cantarea cantarilor, Socec, 1925; Cuiburi de soare, poeme lirice, Flamura, 1927; Gradina lui Teocrit, idile antice, Bibl. „Samanatorul“, 1927; Hermanosa din Corint, povestea unei hetaire, Ed. Cartea rom., 1927.
Radu Gyr. Cel mai activ si mai plin de constiinta olteneasca din acest grup e Radu Gyr (n. 1905), care in trei volume: Linisti de schituri (1927), Stramba-lemne (1928) si Cerbul de lumina
(1930), pe o linie de progres si cu realizari in ultimul, afirma un traditionalism regional teoretic si o putinta de a se scobori in fol clor, in basm, in legenda, de a se hrani dintr-o seva autohtona.
Ceea ce-i lipseste acestui temperament vehement si ciclic e discipli na artei sale, masura; facilitatea, pe care i-o da o virtuozitate ver bala, fara frana gustului, se transforma in eruptie si prolixitate.
Acum, in urma, poetul pare totusi a fi scapat intrucatva de gon gorismul si alegorismul didactic al primelor sale incercari lirice1 .
N. I. Herescu. Si N. I. Herescu se arata, in Cartea cu lumina
(1927), un traditionalist si chiar un regionalist teoretic si un folclo ric efectiv, cu cantece si descantece in metru popular. Se simte influenta lui Jammes si a lui Ion Pillat, adica tot a lui Jammes2 .
Tot in miscarea olteana amintim si pe Stefan Balcesti, in sens mai mult samanatorist, si pe A. Pop-Martian, in sens mai mult modernist; precum si pe fratii Eugen, Savin (acesta mort) si Paul
Constant, fertili si variati3.
Zaharia Stancu. Poemele simple ale lui Zaharia Stancu par ticipa la miscarea traditionalista, nu numai pentru ca au aparut intai in Gandirea, ci prin legatura lor cu pamantul si peisagiul, fara, dealtfel, intentii programatice sau vana folclorica; pastelism gratios si intimism gingas — prin care se stravede, ca la toti acesti poeti autohtoni, influenta lui Francis Jammes. Acum in urma a
1 Radu Gyr, Linisti de schturi, poeme, Ed. Flamura, 1927; Plange Stramba lemne, Ed. Flamura, 1927; Cerbul de lumina, 1928.
2 N. I. Herescu, Cartea cu lumina, Craiova, 1927: Poezii alese (trad. din
Horatiu si Francis Jammes, facute cu Ion Pillat), Cartea vremii, 1927.
3 Eugen Constant, Galerii de ceara, 1924; Eugen, Paul si Savin Constant,
Poezii, Craiova, 1926; Eugen Constant, Punte peste veacuri. dat, intr-o traducere expresiva, lirica abrupta a lui Serghei Ese nin1.
N. Crevedia. Tasnirea cea mai darza a traditionalismului romanesc s-a produs in ultimii ani, in chip cu totul neasteptat, prin aparitia volumului Bulgari si stele (1933) al lui N. Crevedia, publicat mai intai in Gandirea. O poezie care nu iese nici din fol clor, nici din pastel, nici din bucolica, nici din basm, si, cu toate acestea, o poezie rurala, mai bine zis plebee, poezie de dezmostenit al soartei setos de a birui, de revoltat impotriva celor ajunsi, fara sa fie revolutionara; poezie de mare vigoare plastica, de cruzime de vocabular pana la vulgaritate si inestetic, dar autentica, uni tara prin sentiment si limba. Pentru a-si ingadui libertatile de limba, de care se foloseste, a trebuit desigur sa apara mai intai
Florile de mucigai ale lui T. Arghezi, fara de care originalitatea de expresie a lui N. Crevedia ar fi fost unica. Fondul, dupa cum am spus, e cu totul altul — fond de proletar flamand, jinduind la bu nurile vietii, de golan lacom de bani si de glorie. Mi-e sete, mi-e foame, in aceasta privinta, e poezia cea mai expresiva. Originali tatea dura a poetului se realizeaza insa si in alte laturi; portretul psihologic din Taica e o admirabila xilografie, iar Foametea, o vi ziune apocaliptica viguroasa:
Pe cer se varsase o tigva cu lapte,
Stelele-nflorira — boabe coapte,
Luna plina crestea, crestea — ca o mamaliga.
Chiar si in erotica poetul gaseste inca o nota personala de pa siune si de umor taranesc2 .
V. Ciocalteu. Rural e si V. Ciocalteu (n. 1890), desi nu folclo ric (folclorul e reprezentat doar prin unele elemente de magie,
1 Zaharia Stancu, Poeme simple, Ed. Cartea vremii, Buc., 1927; Talmaciri din Serghei Esenin, Ed. Cartea romaneasca, Buc., 1934.
2 N. Crevedia, Bulgari si stele, 1933. cum sunt descantecele). Poezie abrupta, zgrunturoasa, fara emo tivitate si slefuire, cu o viziune strict plastica, realizata pe alocuri in pastel (Crugul vremii, Nocturna), respira vigoare si optimism frenetic si chiar agresiv. Ii trebuie doar mai multa noutate si de simtire si de expresie1 .
D. Ciurezu. Izvorata din folclor, poezia lui D. Ciurezu (n. 1901) nu prezinta inca o linie categorica de demarcatie intre izvoarele din care porneste si elaboratia sa personala. Limba neaosa, cu efecte puternice de vocabular si, intrucat se poate lamuri si psiho logia scriitorului, poezie dinamica, de tanara forta plebee setoasa de lupta si viata2.
Radu Boureanu. Pe linia luminii, care, prin poezia populara,
Vasile Alecsandri, Ion Pillat constituie, oarecum, o traditie latina in sanul literaturii noastre, se inscrie si Zbor alb, ca si restul liricii lui Radu Boureanu (n. 1905). Elegie armonizata in tonuri infra nate si minore, in surdina sentimentala, pe fond insa alb, senin, eterat (Anna Maria de Val-de-lièvre); statica si monocorda, uneori cu radacini in etnos si in legenda (Povestea voievodului Mrejer).
Nu-i lipsita de rezonanta, dar nici de influente (Maniu, Blaga)3.
1 V. Ciocalteu, Adanc impietrit, 1933; Poezii, Ed. Fundatiile regale, 1934.
2 D. Ciurezu, Rasarit, 1927.
3 Radu Boureanu, Zbor alb, 1932; Golful sangelui, Ed. Fundatiilor regale,
1936.