l7e7ec
1. CONSIDERATII GENERALE
Intituland acest capitol „poezia epica urbana“ nu inseamna ca fixam aici punctul de plecare al formatiei literaturii urbane, deoarece, dupa cum am aratat chiar de la inceput, ea a pornit cu mult inaintea miscarii samanatoriste si, dupa cum am vazut in cursul dezvoltarilor de pana aici, in insasi aceasta miscare s-au facut incercari de epica urbana destul de numeroase, ca, de pilda, unele romane ale lui Mihail Sadoveanu, Medelenii lui Ionel Teodo reanu sau Purgatoriul lui Corneliu Moldovanu etc. Uneori de mare amploare, impinse chiar pana la fresca, aceste incercari sunt, totusi, expresia unei atitudini lirice, si, cand vor sa fie sociale, pun problema samanatorista a inadaptarii ruralului intr-un mediu urban, a conditiei poetului sau artistului in sanul societatii burgheze, a substituirii boierimii prin clasa ciocoilor, arendasilor, strainilor, intr-un cuvant, pornesc fie dintr-o nemultumire persona la, fie dintr-o exaltare lirica „duioasa“ si „pioasa“ a vechii societati patriarhale, a boierimii de odinioara in proces de descompunere.
O astfel de literatura nu e o epica cu adevarat urbana; ea nu-si pune ca scop descoperirea „poeziei urbane“, a specificului orase nesc, privit fara ura, dar si fara exaltare lirica, ci dintr-un simplu interes de cunoastere. Fara sa aduca prin sine nici o calificatie estetica, prezenta „urbanului“ impune o lume noua cu probleme noi, de o psihologie mai complexa si, oricat ar parea de paradoxal, se poate afirma ca aduce chiar cu sine psihologia, posibila numai de la anumite forme de civilizatie. Materialul prim e insa o proble ma, in definitiv, tot secundara; atitudinea scriitorului fata de dansul are o importanta mult mai mare, atitudine care nu mai este lirica, ci, cu diferite variatii si pe masura unor talente inega le, mergand de la realismul plat la creatia obiectiva a literaturii lui L. Rebreanu, rurala inca, sau a Hortensiei Papadat-Bengescu, pur urbana. Punand chestiunea nu numai pe urbanism, ci mai ales pe creatie epica, dupa consideratiile facute in cursul volumului de fata, inseamna ca in capitolul precedent am incheiat ciclul lite raturii moldovene, samanatorista prin esenta, poetica, lirica, chiar atunci cand vrea sa fie urbana. In capitolul de fata parasim, asadar, aproape cu desavarsire epica moldoveana, deviatiune a unor mari forte lirice, exprimate odinioara in Alecsandri si Eminescu, si acum intr-o bogata serie de povestitori, dintre care Hogas si Mihail Sa doveanu sunt exponentii cei mai caracteristici. Incepand studiul literaturii urbane, inregistram totodata si descatusarea de lirism si evolutia spre adevarata poezie epica de creatie obiectiva, reali zata mai ales prin literatura munteana si ardeleana, la capatul careia ar fi Hortensia Papadat-Bengescu si Liviu Rebreanu (pe care l-am studiat insa in capitolul precedent, integrandu-l, dupa continut, in literatura ardeleana, exclusiv rurala).

2. EPICA SOCIALA SI DE SATIRA SOCIALA
V. Demetrius. Realist meticulos, V. Demetrius (n. 1878) si-a facut un domeniu „literar“ din observarea mahalalei capitalei, in tot ce are mai comun, in tendinta nu totdeauna realizata de a scoate poezia din umil. Dar si aceasta tendinta de idealizare pare numai intermitenta; ceea ce domina in scriitor este instinctul de a inregistra, statistic aproape, fara scop, materialul brut al observa tiilor sale dintr-o lume pe care o cunoaste bine, negresit, si de a ne prezenta, obiectiv, dealtfel, dar fara selectie si fara spiritul ani mator, care singur coordoneaza materialul de observatie, pentru a-i da un sens estetic, o mohorata priveliste a vietii de periferie bucuresteana. In mai multe volume de nuvele si in vreo 7—8 ro mane, V. Demetrius s-a pus, astfel, tihnit si metodic, sa ne poves teasca marea mizerie si micile bucurii ale acestei vieti umile, fara soare, din care mai expresive sunt, in laturi diferite, Tineretea
Casandrei si Monahul Damian1.
C. Ardeleanu. Diplomatul, tabacarul si actrita, romanul ce l-a facut cunoscut pe C. Ardeleanu, e o contributie la studiul mahalalei sub raportul sufletesc. Scriitorul porneste totusi de la atmosfera fizica; mahalaua Brostenilor, cu toate noroaiele si turpitudinile ei, casa in care se desfasoara actiunea, cu toti numerosii ei loca tari, sunt descrisi cu destul de multe amanunte pentru a destepta impresia banalitatii si a lipsei de interes si, totusi, cu prea putine, pentru a trezi poezia si simbolul ce atipesc in imponderabile.
Stanca de care se lovesc, dealtfel, mai toti realistii ticniti, dominati si ingropati sub movila micilor lor notatii din care nu se mai pot ridica. Pentru a da o semnificatie acestei pulberi necurate, trebuie intensificata pana la inaltarea ei la poezie. La jumatate de drum si fara sufletul animator al amanuntului, realismul obisnuit se taraste intr-o platitudine si vulgaritate ce incatuseaza desfasurarea fortelor sufletesti, singurele ce intereseaza. Mahalaua scriitorului nu e mahalaua obisnuita a satiricilor, adica nu e compusa din carciumari, cetateni turmentati, agenti electorali, mici negustori cu pretentii si teorii politice, usor de caricaturizat, ci din simpli
1 V. Demetrius, Tineretea Casandrei, roman, 1913; Puterea farmecelor, nuve le, 1914, Bibl. p. toti, no. 825; Cantareata, nuvele, 1916; Dragoste neimparta sita, nuvele, 1919; Orasul bucuriei, roman, Buc., 1920; Pacatul rabinului, ro man; Scoala profesionala, Arhiereul Gherasim, nuvele, Bibl. „Caminul“, no.
9; Strigoiul, nuvele, Buc., 1920; Matei Dumbarau, roman, 1920; Domnul colo nel, roman, 1920; Pentru parerea lumii, 1921; Povestiri si povesti, 1922; Vaga bondul, 1922; Unchiul Nastase si nepotul sau Petre Nicodim, roman, 1923;
Norocul cucoanei Frosa, nuvele, 1926; Vieti zdrobite, roman, 1926; Monahul
Damian etc. lucratori tabacari, din onesti cizmari, din meseriasi modesti, in care „civilizatia“ nu si-a precipitat descompunerea, si in mijlocul carora — si in aceasta consta si subiectul si originalitatea romanului — asistam la declasarea catorva exemplare omenesti venite din stratele sociale superioare, — cu deosebire a consu lului Salceanu, prin alcoolizare, unde se stravede influenta lite raturii ruse. Puterea de observatie a scriitorului, reala pentru un anumit mediu, mai are, asadar, mult de strabatut in sensul organizarii ei in opere trainice si, cu deosebire, in sensul for malismului estetic.
Aceleasi observatii raman intregi si fata de celelalte romane, fie ele mai pretentioase, de aspecte dostoiewskiene, cum e Am ucis pe Dumnezeu, cu atatea crime sadice, fie ele alcatuiri mai modeste, cum e Casa cu fete; material brut, uneori filmat, prezentat in aspectul lui exterior si cu inclinare spre abject1.
I. Peltz. I. Peltz (n. 1899) a debutat cu Fantose vapsite (1924), scurte poeme acide, sarcastice, sinistre chiar, izvorate dintr-o ati tudine pamfletara, ce s-a organizat apoi in Viata cu haz si fara a numitului Stan (1929), in care „ideea“ si „inventia“ rascumpara atitudinea. Omul se vrea original, inedit si se regaseste in nenuma rate exemplare, iata povestea lui Stan. „Are sa fie ghidusar... Are sa iubeasca neam rau de femei. Are sa moara de prea multa inima“
— iata zodia lui Haim Vraciul din Horoscop (1932), in care scrii torul incepe sa-si delimiteze mediul, al mahalalei evreiesti, — al ghetto-ului — al ceainariei, al barului ieftin, al bordelului si tonul de fatalitate ce-i strabate toate paginile.
Lucrari, totusi, de inceput, adei digitatie epica. Adevaratul
1 C. Ardeleanu, Rusia revolutionara, schite si nuvele, 1918; Rochia alba,
1921; In regatul noptii, nuvele, 1923; Pe strazile Iasului, nuvele, a1920i; Diplo matul, tabacarul si actrita, roman, 1926; Am ucis pe Dumnezeu, a1929i; Casa cu fete, a1931i; Viermii pamantului, a1933i; Pescarii, a1934i; Viata de caine
(1936). destin literar al lui I. Peltz se fixeaza definitiv abia in Calea
Vacaresti (1934) si in Foc in Hanul cu tei (1935), in care realis mul minutios e numai o formula aparenta. Creatia lui nu este, in realitate, obiectiva, si nu se integreaza in epicul pur, ca opera lui L. Rebreanu. Originalitatea lui nu sta in acumularea ama nuntelor, ci in suflul liric ce le da o coeziune de ordin pur su fletesc. I. Peltz este un mare poet liric, realizat intr-un material degradat, in mizeria fizca si morala, in suferinta, boala, moarte.
Cu toata inregistrarea amanuntelor respingatoare ale cancere lor, tuberculozelor, tumorilor, dementelor, haosul lor poetic le nimiceste dezgustul si ne trezeste numai sentimentul solidaritatii umane in suferinta si moarte. Desi actiunea romanelor lui se desfasoara de obicei in promiscuitate si supralicitatie sexuala, adica in semnele cele mai materiale cu putinta, talentul scrii torului sta totusi in manuirea elementelor sufletesti. Nu exista prostituata, haimana sau negustor ambulant in care, alaturi de imoralitatea vietii cotidiene, sa nu salasluiasca un suflet bantuit de toate furtunile sorocite substantei lui impalpabile. In fiecare e o nazuinta, o durere morala, o iubire, o pasiune nobila, intr-un cuvant, un germen de poezie ce-l lumineaza si-l transfigureaza.
Lutul fiintei lor nu e opac; combustiunea sufleteasca ii dogoreste si-i transcende. Peste viata de bordel sau de bar se adauga su prarealitatea vietii interioare de visare si peste exuberanta orgii lor se asterne tristetea. I. Peltz este cel mai mare producator de tristete din literatura noastra, o tristete pur spirituala, scoasa nu din boala sau mizerie, ci din constiinta caducitatii individuale si universale. Dupa ce se curata de alcool si de spasm sexual, cand se regasesc numai cu ei, toti eroii lui se mistuie de regre tul vietii macinate fara rost si se inchid in monomanii, imbatati de narcoticul unor iluzii mai necesare decat alcoolul si sexua litatea.
De o tehnica defectuoasa, in ultima suta de pagini din Noptile domnisoarei Milly (1936) ni se povesteste o dragoste ilogica pana la dementa, pe care n-o putea zugravi decat un dibaci manuitor al substantelor toxice ale sufletului, impalpabile si absurde, nu prin analize psihologice, ci prin operatia infuziunii poetice, — adevarata nota caracteristica a talentului scriitorului.
Cu diversiunea romanului Actele vorbeste (1935), de mora vuri fiscale provinciale, cu tipuri caricaturale, cu un umor real, dar prea mult exploatat, si celelalte doua romane ultime Tara buna (1936) si De-a busilea (1936) (desi mediul nu mai e ghe tto-ul) purced din vechea vana epico-lirica a tratarii in fresca, fara compozitie, bolizi rupti din masa incandescenta a epopeii inceputa cu Calea Vacaresti, cu un suflu mai ostenit si cu intentii simbolice intorcand spre didacticism o mare forta de insufletire ce trebuia ferita de astfel de generalizari, oricat de generoase ar fi ele.1
George M.-Zamfirescu. Chiar din Madona cu trandafiri (1931) se stravad elementele esentiale ale personalitatii literare a lui
George Mihail-Zamfirescu: romantismul atitudinii si pornirea spre viziunea halucinanta. Romantismului i se datoreste ostilitatea sau, mai bine zis, oroarea fata de provincia nivelatoare si distrugatoare de individualitate. In loc sa si-o arate insa prin mijiocul observatiei directe, ca atatia romantici si chiar realisti, el o proiecteaza sub forme apocaliptice, in scene ce depasesc cu mult telul si contrazic normele creatiei obiective, in sarja grotesca si chiar macabra a unui lirism biciuit.
In marea fresca a Maidanului cu dragoste (1933), calitatile si defectele sporesc. Romanul se incadreaza in vechea lui literatura
(Domnisoara Nastasia) de exaltare a mahalalei bucurestene, cu poezia si „cavaleria“ ei. Prima jumatate a volumului intai reda
1 I. Peltz, Fantose vapsite, 1924; Viata cu haz si fara a numitului Stan, roman, 1929; Horoscop, 1932; Amor incuiat, 1933; Calea Vacaresti, 1934;
Foc in hanul cu tei, 1934; Actele vorbeste, 1935; Noptile domnisoarei Milly,
1936; Tara buna, 1936; De-a busilea, 1936. admirabil atmosfera mahalalei, cu o mare putere de evocare liri ca, valabila intrucat e trecuta prin sensibilitatea vibranta a micu lui sau erou; in aureola poeziei ei, intregul roman e strabatut de o galerie de tipuri foarte vii (Fane, cavalerul mahalalei, batrana desfranata Safta, tiganul Gore, grecul Tino Stavros, Tanasica, oloa ga Tinca, Madalina cu piciorul de lemn, Maro, Salomia, rusul mis tic Ivan, Fana, Nedu, Domnica, Rel, Bela, Fofoloaga etc.). Daca transfigurarea mahalalei printr-un mare suflu liric se efectueaza la inceput intr-o creatie vie si interesanta, vechile defecte ale scrii torului reapar in cursul povestirii si mai crescute. Viziunea ia pe incetul caracterul unei lumi apocaliptice, in nici o legatura cu rea litatea, monstruoasa prin neverosimilitate. Grotescul, senzualismul inestetic, patosul viziunii si al expresiei bombastice anuleaza partea a doua a acestui roman. Pe langa misticismul social al dra gostei fata de cei mici, de influenta ruseasca, prezenta in intrea ga lui literatura, se mai adauga la urma (ancheta judiciara a asasinarii Saftei) si o sarja pamfletara impotriva justitiei si, in ge nere, a ordinii sociale de cel mai strident efect artistic... Ancheta se continua si in celalalt roman al Barierei (tot in cartierul ateliere lor Grivita), intitulat Sfanta mare nerusinare (1936), fara substanta epica noua in prima sa parte, cu acelasi pansexualism si situatii arbitrare in partea a doua — atenuate totusi de sensibilitatea vi branta a lui Iacov, devenit acum puber si de suflul larg de umani tate ce sustine o constructie atat de subreda1.
Klopstock. Cele doua volume, Feciorul lui Nenea Tache Vamesul
(1934), ale Sarmanului Klopstock sunt mai mult pitoresti decat sociale. Mahalaua bucuresteana si-a gasit in acest ciudat scriitor un zugrav mai mult decat un poet sau un romancier, tonul nefiind nici liric, nici epic, ci al unui descriptiv copios, intr-o limba satu rata de culoare si fara frana artistica.
1 G. M.-Zamfirescu, Flamura alba, 1924; Gazda cu ochii umezi, 1926; Mado na cu trandafiri, 1931; Maidanul cu dragoste, 1933; Sfanta mare nerusinare, 1936.
Dem. Theodorescu. Satira romanului Cetatea idealului (1920) a lui Dem. Theodorescu nu iese din simpla prezentare a contrastu lui dintre „idealismul“ si „patriotismul“ aparent al eroilor romanu lui din timpul neutralitatii si egoismul si spiritul de afaceri real.
Admirabila arma de lupta in ciocnirea ideilor, prin faptul afirmatiei unei superioritati principiale, ironia este un agent de dizolvare a creatiei, care nu poate porni din atitudinea vizibila a artistului, ci din supunere la obiect. Din galeria vioaie de fantose retinem doar figura lui Gonciu, a „admirabilului“ Gonciu (pentru ca si aici intentia scriitorului se tradeaza), asistent nelipsit, dar si dezinteresat, al tu turor manifestarilor lumii bune, dictionar enciclopedic al tuturor stiintelor, genealogist si heraldist, arbitru al bunului gust, care — dupa ce a participat la intrunirile cele mai „selecte“ din saloanele mari, noaptea, tarziu, nestiut de nimeni, se infunda in mahalaua lui indepartata dinspre cimitirul Sf. Vineri, la maica-sa, spalatoreasa, si se culca „sub plapuma verde, carpita cu petice negre“.
In Sub flamura rosie (1927) scriitorul ne da epoca de dupa pace a...i. Progresul e neindoios din toate privintele; tonul nu mai e ironic si superior, ci se scoboara in insasi inima actiunii; abia ici si colo cate un comentar, din ordinea intelectuala, teoretizeaza situatii care nu trebuiau sa se desprinda decat din simpla lor prezentare. Romanul se desfasoara in doua planuri, in planul miscarii socialiste, care, oricat de inconsistenta ar fi personalitatea conducatorului Vasile Stancu, prin jocul unor pasiuni reale, e cu mult cea mai interesanta; si, in al doilea rand, in planul „lumii mari“ din jurul dnelor Mihailidis si Angèle Mischianu, in care tonul ironic isi supravietuieste inca.
Scriitorii ar trebui sa inteleaga ca nu intereseaza decat viata in elementul ei sufletesc, asa ca aventurile batranei dne Angèle
Mischianu cu tanarul Georges nu pot servi decat ca gravuri licentioase. Zugravirea figurii pasionate a Firinei, ce se zbuciuma intre idee si isterie, a dnei Sartirelli, fosta vanzatoare de placeri, acum retrasa in viata privata si devenita, fireste, „moralista“, silue ta pitoreasca a lui Iancu Pelerina, cel mai bun cunoscator al poeziei lui Baudelaire de la cafeneaua „Imperial“ si client al azilului de noapte, arata vigoarea portretistica a romancierului.
In Robul (1936), ultimul roman, ironia si tonul superior au disparut; satira sociala s-ar parea ca s-a obiectivat, dar neverosi militatea exagerata a faptelor o fixeaza in sarja, ceea ce e un rau; nici stilul de ziaristica literaturizata (nu in genul cursiv al lui N.
D. Cocea, ci cu reminiscente argheziene) nu-l ajuta1 .
N. D. Cocea. Pozitia paradoxala a lui N. D. Cocea e de a fi fost o viata intreaga promotorul manifestarilor avangardiste in arta si de a fi debutat in literatura cu Vinul de viata lunga, un mic roman onest, de factura samanatorista, intarziat cu cel putin douazeci de ani. Romanele ce i-au urmat: Fecior de sluga (1933), Pentru un petec de negreata (1934), Nea Nae (1935), desi cu teme tot samanatoriste — arivismul, ratarea — tind la marea satira so ciala a vietii noastre publice. Mijloacele cunoscute ale pamfletaru lui, atat de pretuit inainte de razboi, isi gasesc, in sfarsit, o intrebuintare estetica pe gustul multimii marunte, ce se vede razbunata, in chipul cel mai conventional si mai popular cu pu tinta, in onestitatea ei obscura si nerasplatita.
Alti scriitori. Din numarul destul de mare al romancierilor soci ali, mai semnalam pe D. V. Barnoschi, care, cum se intampla de obicei in acest gen literar, sub pretextul moralei, cultiva exhibitia senzuala, in maniera uitatului Radu Cosmin, in unele romane, evocari istorice (Marturisirea trupului, Neamul Cotofanesc, Rumilia
— apoi Carvunarii, A suta necredinta, Conspiratia Darmanescului etc.).
1 Dem. Theodorescu, Cetatea idealului, 1920; Sub flamura rosie, 1927;
Robul, 1936.
Octav Dessila (n. 1897), specializat de mult in romanul social, de mare fresca si cu intamplari complicate (Dragomir Valahul,
Zvetlana, Bucuresti, orasul prabusirilor, Noroi, Neastampar, Turba).
3. EPICA UMORISTICA SI SATIRICA
I. A. Bassarabescu. Primul aspect al literaturii lui I. A. Bassara bescu e preferinta lui pentru natura moarta, observatia meticu loasa cu care, ca un ochi in fatete de insecta, inregistreaza cele mai mici obiecte din jur si, mai ales, deformatiile lor.
Notatiile sunt ingramadite fara nici un scop, sau cu un scop atat de marunt, incat mijioacele trec in primul plan al interesu lui cititorului. Desi problema stilului scriitorilor nu ne opreste decat la urma si numai daca ne ofera vreo particularitate, la I. A.
Bassarabescu ea prezinta o importanta atat de mare incat se impune de la inceput aproape ca un determinant al fondului. Intr-o literatura senzationala, lirica, plina de culoare, ce traieste mai mult prin adjectiv, cum e literatura samanatorista si, in genere, o buna parte a literaturii romane, impresioneaza stilul nud, fara califica tive, antiseptic al scriitorului.
Ceva din atmosfera lui I. Al. Bratescu-Voinesti si ceva din ati tudinea lui Caragiale, iata formula talentului lui Bassarabescu, aplicata anume la mediul micii boierimi sau burghezii, cu oare care hrisoave, cu oarecare resturi de pamant ce se topesc (Un dor implinit, Casa grea, Dansa). Si in Vulturii si in Emma si in o parte din Pe drezina si in alte cateva schite gasim aceeasi atmosfera de familie cu legaturi de solidaritate, cu toate greutatile maritisului fetelor, cu surori ce se devoteaza din dragoste, cu frati ce duc in spinare greutatile unei intregi case, — mediu, de obicei provin cial, de boiernasi scapatati, de mici functionari, pensionari, vaduve, cu note atat de precise si cu o insistenta atat de cate gorica, incat ne da impresia unei „familii“ romanesti cu trasaturi caracteristice, cu un „specific national“ urban. Studiul familiei pleaca, dealtfel, dintr-o dragoste de familie, — ceea ce se vede in schite ca Revedere, Acasa, Eder etc., singurele ce-si ingaduie si un mic accent liric fata de copilarie si din evocarea mediului in care s-a desfasurat ea. In afara de „natura moarta“ si in afara de „stu diul familiei“ mai gasim si studii de caractere (Ana din La vreme), studii de temperamente, al timidului, de pilda (Perseanu sau
Rache), anecdote (Strainul, Socrate), prinse sub proiectia unei iro nii neindreptatite. I-au lipsit acestui scriitor marele suflu epic, fantezia, puterea de inventie pentru a ne da o larga fresca a vietii de familie orasenesti1.
Al. Cazaban. Daca ar fi sa tinem seama numai de natura ei psihologica, fara alte consideratii estetice, literatura lui Al. Caza ban se prezinta ca o reactiune impotriva samanatorismului moldo vean, pe de o parte, prin lipsa de duiosie si de lirism, iar, pe de alta, printr-o atitudine oarecum dusmanoasa fata de taranime.
Lipsa de duiosie si de lirism se traduce printr-un realism uscat.
Cu toate incercarile de roman (Un om suparator), literatura lui cea mai izbutita se limiteaza in cadrul schitei, mai ales vanato reasca sau din viata hoinara, — acida, sterilizata, si nu fara oare care vigoare prin sobrietatea expresiei. Umanitatea din unele (Gri ja stapanului etc.) e inlocuita cele mai adesea printr-un ton de amaraciune, de dispret si de rautate; cum sarcasmul scriitorului se revarsa si asupra taranilor „speriati“ si „indobitociti“, atitudinea e noua intr-o epoca de misticism rural. Dar daca aceasta litera tura, nu departe uneori de transcrierea faptelor diverse, avea la inceput calitatea retinerii si a obiectivitatii, laudabila chiar in rautate, si, mai ales, a unei pretioase sobrietati stilistice, ea a lune cat in productiunea ulterioara la reportajul anecdoticei de cafe nea, transcrisa ca simplu material brut, fara selectare, sau la lite 1 I. A. Bassarabescu, Nuvele, 1903; Vulturii, schite si nuvele 1907; Norocul,
Bibl. p. toti, no. 300, 1907; Noi si vechi, Bibl. pop. „Socec“, no. 45, 1909; Un dor implinit, 1918; Un om in toata firea, 1927; Domnul Dinca, 1928. ratura tendentioasa. Cronici politice, dealtfel fara stil si inventie, ultimele volume, De sufletul nemtilor, La umbra unui car, Intre frac si cojoc etc., nu au nimic comun cu literatura1.
D. D. Patrascanu. Literatura lui D. D. Patrascanu nu e satiri ca, ci umoristica; principiul ei e absurdul. Cele mai multe din schitele lui apartin filmului american, cu umorul scos din acumu larea unei lungi serii de absurditati — adica metoda deplasarii a catorva mii de tone de apa pentru a pune in miscare morisca unui copil; asa, de pilda, dl Vartolomeu, din Decoratia lui Vartolomeu, ar fi putut sa nu obtina decoratia si cu mai putine sfortari de ab surd. La fel sunt construite si Invingatorul lui Napoleon, O audien ta la Ministrul de razboi etc.
Procedeul este, dealtfel, relativ eficace, intrucat o astfel de ingramadire dezlantuie un ras de pura natura fiziologica. Ceea ce lipseste lui D. D. Patrascanu sunt, pe de o parte, inventia si fantezia, care i-ar fi dat putinta de a-si varia mijloacele, iar, pe de alta, lipsa de stil... Absenta stilizarii si platitudinea limbii si frazei, ce e dreptul, inlesnesc un fel de comunicativitate, pe baza de verva vulgara, dar reala; mai pe urma insa se razbuna, deoarece o astfel de literatura nu mai rezista unei noi lecturi, intrucat, din moment ce nu mai suntem sub stapanirea rasului fiziologic, pe care nu-l poate produce decat neprevazutul, cu putinta numai o singura data, din moment ce avem libertatea reflectiei si a cantaririi ele mentelor ce intra in compozitie, distingem principiul unic al pro cedeului si, mai ales, lipsa lui de calitate literara.
1 Al. Cazaban, Incurca lume, schite umoristice, Buc., 1903; Destept baiat,
1904; Cutreierand, 1905; Chipuri si suflete, 1908; Baiatul lui Mos Turcu, 1908,
Bibl. „Socec“, no. 16; Oameni cumsecade, Buc., 1911, Bibl. p. toti, no. 709;
Tovarasul de drum, Buc., Bibl. „Lumina“, no. 27; Intre femeie si pisica, 1913;
Ce nu se poate spune, 1914; Pacatul sfintiei-sale, nuvele, 1915; De sufletul nemtilor, nuvele, 1916; Dureri neintelese, Bibl. „Caminul“, no. 21; Doamna de la Crucea Rosie, 1919; La umbra unui car, 1920; Intre frac si cojoc, Buc.,
1922; Departe de oras, Bibl. p. toti, no. 937; Un om suparator, roman, Buc.
In Timotei Mucenicul (1913) stilul se literaturizeaza totusi — scurta evolutie urmata de o brusca prabusire. Candidat fara no roc (1916) nu mai are „verva“, calitatea esentiala a scriitorului din primele volume, iar Domnul Nae (1921) inseamna un nau fragiu; lipsite de inventie, istovite de umor si de verva, cu o eviden ta imitare a manierei lui Caragiale din Momente, fara compozitie si, mai ales, fara stil, schitele acestui volum au rupt contactul scrii torului cu literatura. Scriitorul s-a regasit totusi in Un pranz de gala (1928)1 .
G. Braescu. Satira lui G. Braescu izvoraste din simpla prezen tare a unei contradictii in locul unei identitati presupuse: contra dictie intre vorba si fapta, intre aparenta si realitate. Contrastul e atat de mare si efectul atat de puternic, incat orice alta interventie de ordin verbal sau intelectual l-ar micsora. Nu vom gasi, deci, nici ironia, nici umorul in sens propriu, in care se tradeaza prezenta si actiunea voluntara a artistului. Tinandu-se strans de natura libera de orice ironie si intentie umoristica, sati ra lui Braescu e ferita de exageratia atat de comuna lui Cara giale; daca nu rezuma in formule tipice, ea poarta in sine urma unei observatii obiective, care, prin indiferenta impinsa pana la impasibilitate, sporeste verosimilitatea si da satisfactie cititorului de a surprinde singur jocul estetic al contrastelor dintre aparenta si realitate.
Observatia satirica a scriitorului se indreapta asupra a trei campuri de experienta sociala: asupra lumii militare, asupra taranimii si asupra micii burghezii.
Intrucat e sociala, satira scriitorului nu putea sa nu se rapoarte, in cadrele armatei, la contrastul intre fondul si formele civilizatiei
1 D. D. Patrascanu, Schite si amintiri, 1909; Timotei Mucenicul, 1913; Can didat fara noroc, 1916; Domnul Nae, scene din vremea ocupatiei, 1921; Un pranz de gala, 1928. noastre in faza de tranzitie, in care suntem inca (Legea Progresu lui, Cainii de razboi, Jocul de razboi, Cele doua scoli etc.).
Indaratul ofiterului inferior docil, slugarnic chiar, atintit nu mai la inaintare, si a colonelului marginit, tipicar si, totusi, cu pretentii de inovator; indaratul vietii de „mica garnizoana“, cu intrigi marunte, cu baluri militare, cu certuri intre cluburi rivale, cu emotia inspectiilor, scriitorul a observat si pe soldatul roman, cu o psihologie sumar schitata, dar sigura; metodelor noi, el le ofera un suflet simplu si opac, iar salbaticiei gradatilor, dintr-un fel de viclenie primitiva le opune o prostie simulata obtinand glo ria de a fi cel mai prost din compania lui, soldatul Bolocan isi pregateste, astfel, un trai la adapostul tuturor experimentelor.
Ca orice alta categorie sociala, taranul a pornit sa fie privit si altfel decat prin vechea conceptie idilica a inaintasilor. Asupra lui s-au indreptat si priviri mai obiective; desprins din cadrul na turii si din functia lui sociala, el a inceput sa fie fixat si prin psihologia sa individuala, fara satira dar si fara idealizare; intr-un cuvant el a inceput sa intre in cadrele observatiei indiferente si fara obligatiile morale ale poporanismului. Si in cateva din admi rabilele schite ale lui Braescu, taranul e scos din ideologia tim pului; e numai un exemplar omenesc, cu o mentalitate determi nata de conditiile sale de viata (Taranii nostri, Necazuri, Cand vrea
Dumnezeu etc., etc.).
Dar daca in satira taraneasca a creat genul, iar in satira mili tara l-a si sleit poate pentru catva timp, in satira burgheza scrii torul avea de luptat intr-un domeniu sleit, la randul lui, de Cara giale si, desi nu s-ar putea spune ca l-a improspatat, in cadre, tipuri si expresii ce se aseamana, el ne-a dat, totusi, schite admirabile
(Curba Lalescu, Economii, Un scos din pepeni etc.).
Observatia satirica a scriitorului s-a realizat pana acum in schita dialogata si e probabil ca va ramane la ea, intrucat incercarile de a trece fie la roman, fie la teatru n-au izbutit (Ministrul, Mos Be lea, Conasii). Totul il indica, dealtfel, pentru schita; o viziune rapi da si posibilitatea de a o fixa printr-o notatie stricta, pregnanta, definitiva in cadrul unor scurte descriptii epice izbucneste o mica actiune dramatica, printr-un dialog de o vioiciune, de un natu ralism si de o valoare topica unica, din care, fara interventia scri itorului, numai prin arma taioasa a cuvantului, se fixeaza cu puncte de foc simplismul taranului, siretenia mascata sub aparenta prostiei a soldatului, volubilitatea parvenitului, frivolitatea ofite rilor tineri si suficienta gaunoasa a superiorilor. Vechea calitate moldoveneasca a sfatoseniei memorialistice s-a tradus acum, in urma, prin seria de admirabile Amintiri (in Revista Fundatiilor re gale) ce actualizeaza un scriitor trecut de cativa ani in umbra1.
Damian Stanoiu. Dupa cum in literatura lui Gala Galaction recunoastem trasaturile caracteristice samanatorismului moldo vean, pe baza de lirism si epica populara, tot asa gasim si in litera tura lui Damian Stanoiu umorul blajin si conciliant moldovean
— dovada, intrucatva, de zadarnicia distinctiilor regionale si chiar a raselor. Desi cu alte mijioace, ceea ce a facut G. Braescu pentru armata, a facut Damian Stanoiu pentru biserica, sleind genul si pentru altii si chiar pentru dansul. Intr-o serie de volume, Calugari si ispite (1928), Necazurile parintelui Ghedeon, Duhovnicul maicilor,
Pocainta staretului, Alegerea de stareta, el ne-a zugravit, anume, fresca bogata a vietii monahale cu un umor binevoitor, gras, asa cum cerea o viata de sedentarism, cu o varietate de tipuri de preoti, de calugari, de calugarite, in care, oricat ar fi la baza siretenia, falsa smerenie, concupiscenta trupeasca si chiar intriga, sunt inca destule nuante pentru a se individualiza. In cautarea unei paro hii, prima nuvela a fost nu numai revelatia unui talent, ci si desco perirea unei mine neexplorate inca: pataniile calugarului Aver 1 G. Braescu, Vine doamna si domnul gheneral, nuvele, 1918; Maiorul
Botan, 1921; Doi vulpoi, 1922; Cum sunt ei... ; Schite vesele, 1924; Nuvele,
Bibl. „Dimineata“; Un scos din pepeni, 1926; Mos Belea, roman, 1927; Schite alese, 1927; La clubul decavatilor, 1929; Conasii, roman, 1935. chie, ajuns mitocar la Bucuresti si, mai ales, ale prietenului sau, ieromonahul Artemie, colindand, in cautarea unei parohii, me leagurile tarii, prin sate in care locuitorii voiesc ca popa sa le faca
„banga“ si „comperativa“, ca la Costesti, si sa transforme catuna in „comuna“, „c-avemara tot dreptul“, prin sate de tigani sau pe la parintele Ghita, ce slujeste in noua comune, de politiciani etc.
— sunt povestite cu un umor blajin si cu sugestive descrieri de oameni, de locuri, de moravuri, in larga fresca. Si in O ancheta, ospetele oferite de arhimandritul Glicherie comisiei de ancheta au ceva copios, nu numai in felurimea mancarilor, ci si in descrie rea insistenta, de aceeasi traditie moldoveana (M. Sadoveanu,
Cezar Petrescu, Al. O. Teodoreanu etc.).
Necazurile parintelui Ghedeon intind subiectul din In cautarea unei parohii la proportiile romanului, prin semn de inflatie litera ra din chiar debutul scriitorului. Si in Duhovnicul maicilor diluarea e vizibila (lungile discursuri ale lui Macarie). Bune aproape toate cele cinci nuvele din Pocainta staretului (mai putin Dragoste si smerenie, diluata), dupa cum e plina de miscare Alegerea de stareta, cu tipuri feminine de data aceasta, in care spiritul de intriga si ambitia nu e cu nimic mai prejos decat in manastirile de calugari sau chiar dimpotriva. Ciclu de romane, dar mai ales de nuvele, prin care o categorie sociala — ce-i dreptul putin importanta — intra definitiv in literatura romana. Meritul e real si trebuie tinut in seama scriitorului, oricare i-ar fi scaderile ulterioare. Caci, voind sa se desfaca de tirania ingusta a propriei lui competente, Da mian Stanoiu a tratat si alte subiecte, fara originalitate (Demonul lui Codin, Pe strazile capitalei, Parada norocului, Luminile satului etc., etc.) sau a lunecat la subiecte cautat erotice (Camere mobi late, Fete si vaduve etc.), unde nu e numai vorba de inflatie, spre care il dispunea facilitatea vizibila de la debut, ci chiar de industrie literara, — ce i-au instrainat critica, daca nu chiar si publicul.
N. M. Condiescu. Dupa notatiile exotice din cele doua volu me de Peste mari si tari, N. M. Condiescu a pasit la literatura de imaginatie prin schita sa de roman satiric Conu Enache, careia i-a adaugat ca subtitlu „franturi dintr-o viata inchipuita“, desi lipsa unor elemente de viata inchipuita e defectul esential al acestei satire reusite. Conu Enache este o opera de contaminatie, in care se suprapun doua personalitati ale vietii noastre publice; faptul de a-i cunoaste cele mai multe din elementele anecdotice pro duce un fel de stanjenire si rezerva morala asupra dreptului scrii torului de a intra in domeniul intim al vietii private si publice a unor oameni pe care i-am cunoscut cu totii: materialul nu mai e anonim, ci public si in vazul tuturor. Iata o rezerva cu care intampinam aceasta schita de roman satiric, scrisa cu preciziune si simt al masurii artistice.
Cu Insemnarile lui Safirin (1936), in prima lor parte (in afara de cazul de constiinta a omului care, dintr-o remuscare, se calugareste fara sa aiba o profunda vocatie religioasa), avem „jur nalul“ omului public devenit schimnic — cu evocarea mediului ancestral, a mediului familial, a amintirilor marunte de copilarie, a casei, a Craiovei, intr-un val de poezie si duiosie emotiva, de cea mai buna calitate lirica si cu acelasi simt al expresiei artis tice. Partea a doua va fi probabil pe planul satirei sociale — integrandu-l pe scriitor definitiv in epica satirica1.
Al. O. Teodoreanu. Nici un epitet mai pregnant nu i se poate aplica decat cel de „savuroasa“ literaturii lui Al. O. Teodoreanu, nu numai pentru preocuparile ei gastronomice si caracterul ei bahic, atat de traditional Moldovei (Crasma lui Mos Precu, La
Paradis general etc.), — ci si pentru nota ei grasa, larga, sucu lenta, care satura si indoapa chiar. Pastisul din Hronicul masca riciului Valatuc trezeste aceeasi impresie de savoare, amestec de asimilare a expresiei cronicaresti si a unei ironii si fantezii perso nale impotriva eruditiei istorice. De la paginile atat de rabelaisiene
1 N. M. Condiescu, Peste mari si tari; Conu Enache; Insemnarile lui Safi rin, 1936. din Pur-sangele Capitanului, cu epicul praznic de doua saptamani, cu parada solemna a tuturor vinurilor Frantei si ale celor moldo venesti, de la descrierea tuturor ticalosiilor amoroase ale „neobo sitului Kostakelu“ si de la intamplarea minunata a celor douazeci de maici din manastire, ce nasc peste un an cate un baiat si „maica
Anania doi“, de pe urma unor „mirodenii“ aduse de la Sfantul
Munte de un calugar improvizat, si pana la drama casnica a lui
Conu Todirita cu Marghiolita sau la evocarea cumplitului Trasca
Draculescul, care se lasa sa moara din desperarea ca i se prapadise in chiar bratele lui, in noaptea nuntii, nevasta-sa Sanda Contas, fata de cincisprezece ani... „si avea acest Trisca Draculescul
(stranepot Vlad Dracului Tepes voievod) ani nouazeci“ — peste tot circula o seva bogata, savuroasa, ceva de fruct copt si mustos1.
Mihail Celarianu. Este destul de ciudat de a trece printre umoristi si satirici un poet liric atat de delicat si de esential elegiac ca Mihail Celarianu. Aparitia romanului Polca pe furate (1933) se claseaza atat de categoric in buna literatura umoristica, incat nu putem ocoli o situare de fapt; pentru aceasta trebuie sa uitam pe poet si imaginea omului diafan in discretia lui. Intamplarea e cu atat mai ciudata cu cat romanul e extras dintr-un mediu lipsit cu totul de poezie si inaccesibil delicatetei sufletesti — din lumea mahalalei care trivializeaza totul. S-ar fi crezut ca izvorul fusese sleit de Caragiale, intrucat in latura lui serioasa fusese explorat de alti scriitori (F. Aderca, M. Sorbul, G. M.-Zamfirescu): Mihail
Celarianu a dovedit ca pentru un scriitor de talent nu se sleieste nimic... Amorul republican al Mitei Baston sau al Vetei a reaparut, astfel, cu o prospetime de apa neinceputa. Roman in scrisori — in care unul din elementele esentiale ale comicului este analfabe tismul epistolar, greu de mentinut si el pe spatii mai mari, Polca pe furate aduce o galerie de lichele, de arivisti, de dame libere,
1 Al. O. Teodoreanu, Hronicul mascariciului Valatuc; Mici satisfactii, Un porc de caine; Bercu Leibovici; Tamaie si otrava, I, II. intr-o lume birocratica, in care mahalaua e mai mult in suflete decat in ierarhia sociala, plina de variatie, desi grupata pe firul unei intrigi sustinute.
Vana comica nu apare in romanul urmator, Femeia sangelui meu
(1935), decat incidental in cateva siluete, dar se mentine cu o precizie de desen tot atat de definitiva. Timbrul cartii este insa altul, si tot atat de neasteptat pentru un poet eterat, ca si umorul din Polca pe furate. Scriitorul se reveleaza un mare poet al senzualitatii, al trupului femeii, al carnii, din care nu e exclusa chiar un fel de minutioasa tehnicitate neatinsa la noi. Oricat ar fi de uluitor subiectul (un tanar roman, la Paris, traieste in acelasi timp cu sora, mama si matusa iubitei lui), romanul nu e imoral; numai lipsa de talent e imorala. In nici un moment nu avem impre sia unei exhibitii voite, a unei incitatii si industrii; scenele cele mai indraznete, ca posesiunea mamei in chiar prezenta fetei, sunt redate cu un fel de frenezie impersonala, cosmica, de mare arta si sunt determinate de atatea motivari psihologice si fatalitati inexorabile, incat par firesti; prestigiul talentului ne face sa primim ceea ce in viata n-am primi. Romanul, dealtfel, e rau compus si are parti conventionale; ramane insa tonul inalt, grav, care trans figureaza si da o aura posesiunii1 .
C. Kiritescu. C. Kiritescu si-a exercitat observatia satirica in cadrele vietii scolare, pe care o cunoaste atat de bine; galeria din
Printre apostoli, cu dascali ca Bonifas, Iancu Darascu, doctorul
Ciovarnache arata si incisivitate, dar si spirit caricatural. In Flori din gradina copilariei (1932), verva sarcastica se umanizeaza si se moaie in emotii retrospective — promontoriu intrat adanc in apele prea clare ale sensibilitatii duioase bratescu-voinestiene2.
1 Mihail Celarianu, Polca pe furate, 1933; Femeia sangelui meu, 1935.
2 C. Kiritescu, Printre apostoli; Flori din gradina copilariei; Porunca a zecea.
G. Toparceanu. Desi nu s-a organizat epic, cum o facuse in poezie, amintim de schitele in proza ale umoristului G. Topar ceanu: Scrisori fara adresa, mai mult de natura polemica si nu din cea mai buna. Cu totul altceva e In gheara lor, Amintiri din
Bulgaria si Schite usoare, — devenite apoi Pirin-Planina, episoduri tragice si comice din captivitate, — in care se simte un prozator in linia clasica.
Mircea Damian. Cele doua volume de schite Eu sau frate-meu?! si Doua si-un catel ale lui Mircea Damian au trezit impresia unei contributii noi in literatura: umorul iesit din asociatii absurde de situatii sau numai de cuvinte, umor american ajuns la noi sub forma literaturii lui Mark Twain... Organizatie pur mecanica de papusa automata, rigid articulata, cu miscari neprevazute si sumare; comic artificial, construit la rece, in care nu poate fi vorba de observatie si nici chiar de satira sau umanitate; cutie cu resort din care sar paiate dezarticulate, pandite de blazarea fabricatiei in serie. Stil potrivit obiectului: lipsa totala de lirism, de literatu ra in sens ornamental, de descriere, de tot ce e grasime sau chiar carne, clampanit de oase lucii. Sobrietate sau saracie? Poate amandoua; mai sigur, lipsa de exercitiu literar. Dupa ce si-a facut mana in doua lucrari de ordin mai mult ziaristic: Celula nr. 13, cu scurte portrete reusite din inchisoare si, la urma, chiar cu un suflu de umanitate, si Bucurestii, pentru care nimic nu-l indrepta tea (scriitorul, nefiind nici descriptiv, nici evocator, si cu atat mai putin documentat), ne-a dat doua romane: De-a curmezisul (1935) si Om (1936), poate autobiografie romantata, in orice caz, incerca re de a crea literar un tip, intrezarit si in schite, al vagabondului incapabil de adaptare, dar nu resemnat ca eroii moldoveni, ci razvratit impotriva normei si a legalitatii, om fara profesie, facandu-le pe toate, calator fara bilet in trenurile tarii si ale vietii, ros totusi de ambitia de a ajunge sfidand; tip, dealtfel, cunoscut din literatura ruseasca, lipsit doar de singura calitate ce i-ar putea acorda un interes: umanitatea; simplu arivist si egoist, experientele lui nu ne misca; fara repercutii psihologice, nici chiar foamea — laitmotivul cartii — nu ne castiga. Sufletul e inca inaccesibil scrii torului.
In Om, vagabondul poarta haine negre si ajunge la urma aparatorul disciplinei sociale, adica ministru de interne; nefericirea lui e de a se fi lasat prins intr-o legatura de dragoste cu o femeie cu simturi destul de calde, dar de o ciudata frigiditate morala; particularitatea fiind tot de ordin sufletesc, lipsa de orice mijloa ce de investigatie in psihologie ii refuza scriitorului tratarea; in aceste conditii, cazul e prezentat schematic si povestirea e liniara si exterioara1.
N. Crevedia. Cu toate defectele lor evidente, cele doua romane umoristice ale lui N. Crevedia (Bacalaureatul lui Puiu, 1933; Dra goste cu termen redus, 1934) au o verva indiscutabila ce intretine atentia cititorului. In calitatea pozitiva si destul de rara a vervei intra, de obicei, doua defecte: prolixitatea si vulgaritatea. Oame nii distinsi n-au verva, ci tac sau se exprima cu masura. Nici N.
Crevedia nu le-a ocolit, ba le-a impins pana la cultivare. Situatiile lui comice sunt exploatate nemilos, cu insistenta, cu incantare de sine, cu amplificare, fara supraveghere. Pentru ceea ce realizeaza
Gh. Braescu intr-o pagina, lui ii trebuie zece. E drept ca Gh.
Braescu n-are „verva“ si ca, pentru a o obtine, dilatatia verbala e obligatorie. De aceea si specia umorului e alta. Verva fiind capaci tatea de a comunica, implica de la sine si familiaritatea — si de la familiaritate pana la vulgaritate e numai un pas, pe care il trec toti umoristii. Penibil ca subiect pentru cei ce cunosc viata litera ra, ultimul sau roman, Buruieni de dragoste (1936), e mai amplu; umorul cedeaza pasul caracterizarii si chiar analizei psihologice.
Rau compus si pletoric, printre atatea pagini de interes limitat,
1 Mircea Damian, Eu sau frate-meu?!; Celula nr. 13; Doua si-un catel;
Bucurestii; De-a curmezisul, 1935; Om, 1936. se insinueaza si o nota de poezie si vigoarea de expresie a au torului Bulgarilor si stelelor1 .
Marta D. Radulescu. Schitele din volumul Clasa VII A, semna te de Marta D. Radulescu, au produs o mica senzatie in lumea litera ra si prin vioiciunea lor umoristica, dar si prin situatia de eleva a autoarei. Circula in tot volumul un spirit ireverentios de fronda si de usoara satira a profesorilor (doamna Ampoianu, doamna Gubes, doamna Gubea, directorul „Mos Diri“, Popa Mucius Vulcan...) ce au dat satisfactia inofensiva a rasului intregii tinerimi comprimate de scoala... In afara de volumul de basme (Cartea celor 7 basme), cu un ton poetic si chiar erudit, cu mult prea grav si ridicat (cu alaturari posibile de Odobescu) — scriitoarea si-a exploatat situatiile micii ei personalitati in doua romane (Sunt studenta, Sa ne logo dim), fara a o mai putea face interesanta; genul o depasea...
Neagu Radulescu. Tanarul caricaturist Neagu Radulescu, in schitele din Dragostea noastra cea de toate zilele; Nimic despre Japonia
(1935) si in mai putin sustinutul roman Sunt soldat si calaret (1936), e ultimul nostru umorist, cu spirite dislocate, dar cu o notatie plina de fantezie si de pitoresc; opereaza mai cu seama in fauna calu gareasca a boemei, a bordelurilor si recent si a cazarmii.
G. Ciprian. Acum in urma, G. Ciprian, autorul piesei Omul cu martoaga, ne-a dat si un roman Sot ori farda, 1936, cu intamplarile umoristice, prin cazinourile din Franta si la noi, ale pasionatului jucator Haralambie Cutzafachis. E verva, — nu e si frana.
Jacques G. Costin. Jacques Costin a publicat volumul Exercitii pentru mana dreapta si Don Quichote, cu spirituale si acide notatii in genul lui Jules Renard.
1 N. Crevedia, Bacalaureatul lui Puiu, 1933; Dragoste cu termen redus,
1934; Buruieni de dragoste, 1936.
4. EPICA „MODERNISTA“, FANTEZISTA, PAMFLETARA,
LIRICA, ESEISTICA, PITOREASCA
In acest capitol incapator ca o arca a lui Noe, vom cerceta o categorie de prozatori in care „epica“ sta uneori numai in faptul ca operele lor nu sunt scrise in versuri, ci in proza. Ne vom ocupa, asadar, in prima linie de poetii modernisti, care, dupa ce au descatusat poezia lirica de eminescianism si de traditionalism si impingand mai departe evolutia in sensul individualismului si al subiectivismului, au crezut ca pot aplica si poeziei epice aceleasi procedee si determina, astfel, si aici o miscare „modernista“ intr-un sens identic. Intrucat evolutia genurilor literare e determinata de insasi natura si de legile lor interioare si unul e sensul poeziei lirice si altul, si cu desavarsire contrariu, e sensul evolutiei epice, incercarea nu putea izbuti. Samanatorismul, mai ales cel moldo vean, este, negresit, dupa cum am spus, insufletit de un principiu liric, ramas latent si exprimat, pe cat a fost cu putinta, in forme epice; cu totul altceva au voit poetii „modernisti“ prin crearea unei proze lirice, subiective, fanteziste, dezlegate de „obiect“, expresie a unei viziuni individuale. Aplicat, deci, in poezia epica, modernis mul, a carui actiune si descatusare le-am aprobat, devine acum un principiu opus sensului evolutiei genului, principiu pe care l-am putea numi „reactionar“. Pentru inceput vom studia, asadar, ope ra in proza a catorva poeti modernisti, opera pe care — oricate calitati literare ar avea sub raportul fanteziei (D. Anghel) sau al creatiei verbale (T. Arghezi) si oricat i-am recunoaste meritul de urbanizare si de rafinare estetica, — ramane „hibrida“ si tinde impotriva sensului poeziei epice.
In afara de poetii lirici deviati in epica, tot in acest capitol vom mai studia si alti cativa scriitori, cu o proza fie de atitudine fara de obiect, fie cu preferinta pentru elementul pitoresc sau cu alte tendinte subiective.
D. Anghel. In prima faza a activitatii sale de prozator — in
Fantome si in Ciresul lui Lucullus (1910), ca poet si ca moldovean,
D. Anghel nu putea sa nu se inspire din trecut si sa nu ne evoce fie mediul familial, fie mediul patriarhal al Iasilor copilariei, des pre care am amintit la Memorialistica.
Impresionismului ziaristic i s-a substituit mai tarziu poemul in proza. Si aici, fireste, punctul de plecare e tot fantezia, ce poate schimba ordinea fireasca a lucrurilor (Oglinda fermecata, 1911).
Stilul nu mai are insa cursivitatea ziaristica, dar amabila, si nici caldura evocatoare si duiosia Fantomelor, ci se incarca de imagini impinse in cadenta unei cantilene obositoare; unele particularitati topice, cum e, de pilda, asezarea tuturor determinarilor inaintea partii de cuvant determinate, a adjectivului inaintea substantivului si a adverbului inaintea verbului, dau acestei proze un caracter de manierism insuportabil. Daca publicul n-a citit cu interes aceste cantilene, tinerii scriitori, de o vocatie incerta, le-au devorat insa; de pe urma lor literatura romana a fost invadata, astfel, de nume roase incercari poetice, nesustinute insa de fantezia si de talentul lui D. Anghel. 1
Al. T. Stamatiad. In cadrele acestui gen hibrid de poem in proza semnalam si Cetatea cu portile inchise (1921) a lui Al. T.
Stamatiad, in care, nesustinuta nici de fantezie, nici de imagine, grandilocventa nu rezista unei expresii lipsite de sprijinul ritmu lui si rimei. Lipsa de noutate a cugetarii, cu pretentii de sublim si de simbol, nu poate fi mascata de solemnitatea tonului.
Adrian Maniu. Si Adrian Maniu a cautat in Figuri de ceara
(1912), Din paharul cu otrava (1911), Jupanul care facea aur sa
1 D. Anghel (cu St. O. Iosif), Ciresul lui Lucullus, 1910; singur, Oglinda fermecata, 1911; Triumful vietii, Bibl. p. toti, no. 711; Povestea celor necajiti,
Bibl. „Lumina“, no. 13; Steluta, fantezii si paradoxe, Bibl. p. toti, no. 870,
1914; Opere complete: Proza, 1924. creeze o proza lirica pe axa fanteziei adesea puerila, cu o origina litate voita pana si in gramatica si punctuatie.
N. Davidescu. In faza sa simbolista si N. Davidescu a incercat sa creeze o proza echivalenta in Zana din fundul lacului (1912) si
Sfinxul (1915), nu fara influenta lui Villiers de l’Isle Adam, insa si cu toate stridentele cu putinta.
I. Minulescu. Fantezia grandilocventa strabatuta subteran de o reala neliniste si de un instinct de migratie si de nostalgie, sustinuta, mai ales, de o retorica si de o muzicalitate externa, a facut din I. Minulescu un poet funambul, dar original, si din atitu dinea sa o atitudine de noua orientare; tradusa in proza, adica fara sprijinul expresiei poetice si a muzicalitatii exterioare, aceeasi fantezie s-a realizat intr-o inacceptabila literatura de verva, de proza, in care singularitatea, dealtfel cu reminiscente din Jean
Lorrain si alti scriitori francezi, ia aspectul flecarelii. In deosebire de poezia lirica, poezia epica reclama, fara nici o abatere, o conceptie, o atitudine serioasa in fata vietii si a lumii si, apoi, o creatie in jurul acestei axe; proza presupune o viziune obiectiva concretizata in fapte precise, pe care nu le poate inlocui fantezia sau numai instinctul muzical inefabil si neorganizat; atat de colo rata si de expresiva in poezie, grandilocventa scriitorului isi tradeaza vidul de cugetare si de simtire in proza. Iata pentru ce toate „casele cu geamuri portocalii“ si toate „mastile de bronz“ si
„lampioanele de portelan“ intra in categoria „balivernelor“, cu iah turi fantoma, cu lorzi ce odraslesc pe la Pitesti, cu caiete „cu scoarte albastre“ cumparate la Hôtel Drouot si cu tot felul de sperietori ce nu trezesc, in realitate, nici un interes literar, cu atat mai mult cu cat sunt exprimate intr-un stil ce nu depaseste cursivi tatea ziaristicii mediocre. Fara nici un ecou, specia acestei litera turi s-a „realizat“ in romanul Rosu, galben si albastru (1924), in tipul cel mai reusit al literaturii de „blaga“ si de jovialitate cinica.
Eroul Mircea Baleanu se proclama singur „invartit de razboi“, iar micile lui aventuri amoroase nu trec peste „poza“ si peste intampla rile strict personale, fara interes literar. Specia a fost continuata apoi printr-o serie de romane (Corigent la limba romana; Urechile regelui Midas; 3 si cu Rezeda 4) pe axa aceleiasi fantezii satisfacute si zgomotoase — al caror erou ramane, de fapt, tot poetul Ion
Minulescu 1.
Tudor Arghezi. Ca si in poezie, Tudor Arghezi a rupt tiparele prozei clasice, a zdrobit topica si sintaxa si a creat o noua forma de expresie, pe baza de vizualitate, de imagism si de materializare a ideii, cu o profunda influenta asupra publicisticii noi. Daca nu e creatorul, T. Arghezi reprezinta exponentul cel mai puternic al pamfletului, in care a impins violenta si ingeniozitatea verbala dincolo de tot ce a putut nascoci o ziaristica esential pamfletara.
Pana la dansul, literatura reprezenta, prin eliminare, un proces de curatire si a scrie frumos, insemna o cat mai mare indepartare de tiparele primitive ale limbii. Originalitatea publicisticii lui consta insa in a se fi intors, sincer si voluntar, spre aceste tipare, dand stilului o plasticitate si mai puternica, desi limba noastra literara e si altfel destul de plastica si contactul literaturii cu pla centa limbii destul de solid.
Observatiile acestea se raporta si la o vasta activitate neaduna ta, in care portretul mai mult plastic decat moral domina, si la cele trei volume, Icoane de lemn (1930), la Poarta neagra (1930) si mai putin la Tara de Kuty (1933), cu cele mai puternice pagini pamfletare din literatura noastra, scoase dintr-un material adesea vulgar si chiar stercorar — prin mestesugul de a distila in retorte
„puroaiele“ si „buboaiele“ — ridicat totusi la arta, la mare arta, si prin talent, si prin infuziunea unui larg suflu de poezie si de umani 1 I. Minulescu, Casa cu geamuri portocalii, Bibl. p. toti, no. 437, 1908; Masti de bronz si lampioane de portelan, 1920; Rosu, galben si albastru, roman, 1924;
Corigent la limba romana: Urechile regelui Midas (1931); 3 si cu Rezeda 4. tate. Imbinarea acestor doua elemente contradictorii este caracte rul cel autentic al originalitatii argheziene, iar in Cartea cu jucarii energia nuda si pamfletara a scriitorului se mladie chiar in cea mai minunata horbota de gingasii, de miniaturi poetice si gratioa se, de inventie in amanunt si de lirism parintesc, din cate se cunosc la noi...
Alaturi de viziunea plastica si deformatia pamfletara atat de realizate in portretele primelor trei volume, in proza scriitorului
(mai ales in Tara de Kuty) subsista si un fel de umor rece, glacial chiar, mecanic, de natura americana, scos din exageratie, defor matie si fantezie suparator de neverosimila, in care sfortarea uriasa de imaginatie, combinatiile extravagante de situatii nu reusesc sa produca decat un efect disproportionat cu truda: suvoaiele
Niagarei invartind zimtii unei moristi de lemn. Cu o astfel de cali tate lirica, evoluand intre extaz si pamflet, scriitorul nu era indicat pentru creatia epica. Tocmai vigoarea insusirilor lui exclusiv lirice ii refuza putinta de a scrie romane, viziunea realitatii in umilele ei componente fiindu-i structural straina. Daca neadaptarea scriito rului la natura genului era usor de prevazut din jocul normal al fortelor sufletesti, nu se putea insa banui marimea unei catastrofe, ce avea sa confirme imbucurator eminenta calitatii lirice. Din ro manul Ochii Maicii Domnului (1935) nu sunt de retinut decat paginile de la inceput, cu aceleasi suave notatii in jurul copilului, cunoscute si din Cartea cu jucarii si in alte cateva izolate, de cel mai bun stil arghezian. Fabula lui este insa un amestec neinchipuit de realitate deformata, nu din intentie pamfletara, ci din simpla incapacitate de a o vedea, cu situatii melodramatice, cu nevero similitati, cu lipsa totala de analiza psihologica si neputinta inte grala a individualizarii unor sentimente generale (de pilda, dragos tea lui Vintila pentru mama sa Sabina), cand nu e vorba de a le exprima liric, ci epic, prin acte si in dimensiunile cerute de viata, cu intentii freudiene, inabil zvarlite — amestec de imposibilitati, de stangacii, nesalvate nici de arta maxima a expresiei, caci, despersonalizandu-se si voind sa se adapteze genului, scriitorul a uitat de a fi Arghezi, oricand interesant, pentru a se incerca intr-o simpla naratie. Parasindu-si originalitatea, a alunecat astfel la un cenusiu discursiv, nesustinut prin nici o eruptie stilistica.
In Cimitirul Buna-Vestire (1936) catastrofa este ocolita doar prin faptul renuntarii sincere la epica, neretinand din ea decat proportiile volumului fara alta unitate de conceptie si expozitie.
In partea intaia, talentul pamfletarului reapare intr-o serie de por trete caricaturale, valabile prin sine si indiferent de raportul lor cu originalele, din nefericire prea cunoscute, si, fireste, in nici o legatura cu restul cartii, in care, devenit paznic al Cimitirului Buna Vestire, Unanian, eroul cartii, este invadat de cohortele mortilor
(nu lipsesc Alexandru cel Bun, Matei Basarab, Eminescu etc.) inviati, nu se stie de ce. Instituindu-se un tribunal exceptional, procesul se descompleteaza in clipa cand insusi procurorul e con vins de adevarul intamplarii ciudate de Cristul de pe Crucea de juramant a Curtii. Satira macabra, cu sens obscur; raman doar pretioase pagini in felul vechilor „tablete“, apa tare de ironie si de umor fortat, in gen Swift1.
Ion Vinea. Originalitatea poetului, Ion Vinea si-o arata si in schitele sale din Descantecul si flori de lampa prin imagini traduse in expresie eliptica, prin paranteze, suspensiuni, contorsiuni sin tactice. Toate aceste inovatii nu reusesc sa intunece claritatea unei inteligente artistice incontestabile care, cu tot pateticul teatral
(Moartea la chef), stie fixa viziuni puternice si improspata chiar si subiectele rurale printr-un accent personal, nervos, trepidant
(Descantecul).
O culegere de nuvele e si Paradisul suspinelor, din care, prima, titulara, e chiar un mic roman, adica un amestec de poem liric,
1 Tudor Arghezi, Icoane de lemn, 1930; Poarta neagra, 1930; Tablete din tara de Kuty, 1933; Cartea cu jucarii, a1931i; Ochii Maicii Domnului, 1935;
Cimitirul Buna-Vestire, 1936. de fantastic, de sugestie freudiana, caci in raporturile dintre Da rie, Lia si Axel se proiecteaza ceva din complexul freudian, si de o mare eruptie sexuala (toti trei fiind niste frenetici) patrunsa de un lirism purificator. In celelalte, ca si in tot, aceeasi analiza sau, mai bine zis, prezentare a diferitelor forme de obsesii cu un umor fantastic1 .
Mateiu I. Caragiale. Debutul epic al lui Mateiu I. Caragiale dateaza din 1924 cu Remember, povestea unui exotic si misterios sir Aubrey de Vere, asemanator lorzilor pictati de Van Dyck si Van der Foes; cunoscut intr-un muzeu din Berlin, tanarul dispare intr-o tragedie nedezlegata, dar al carei mister ar putea fi homosexualita tea. Povestirea e remarcabila prin gravitatea tonului, prin cadenta stilului somptuos, doct si nobil. Nu un roman este opera de maturi tate a scriitorului, Craii de Curtea-Veche (1929), ci evocarea lirica a unei epoci de descompunere morala. Craii sunt Pantazi, Pasadia si l-am trece printre dansii si pe insusi povestitorul, cu un rol echi voc perpetuu invitat, observator, nu fara a trada si o adeziune su fleteasca integrala fata de purulenta morala zugravita cu mult patetism liric. Atat Pasadia cat si Pantazi sunt exemplare de deca denta levantina sau exotici, oameni de mare intelectualitate sau numai de rafinament, bogati, cu o viata aventuroasa si plina de taine trecute, sibariti, cu vinele arse de nevoia luxurii. Nutrind pentru unul „evlavie“ si pentru celalt o „slabiciune“, povestitorul se face istoriograful solemn al unor „simpozioane“, pornite „plato nician“ si degenerate apoi in simpla destrabalare, cu nevoia abso luta a degradarii; pe langa aceste elemente de descompunere rafi nata, in care orientul se imbina cu lunga obisnuinta a occiden tului, se adauga desfraul mitocan al lui Pirgu, produs national ce prospera intr-o abjectie fara reflexe aurii, si care, in fond, nu reprezinta o decandenta si un sfarsit de rasa (ca familia Arnoteni lor), ci un punct de plecare si de ascensiune sociala. Intreaga
1 Ion Vinea, Descantecul si flori de lampa; Paradisul suspinelor. aceasta zugravire a unei mari mizerii morale nu este facuta cu repulsie sau in sentimentul unei satire sociale, ci cu gravitatea unui ton solemn, aulic, pompos, nu lipsit de convingere si de ade ziune. Ceea ce innobileaza oarecum zugravirea acestui putregai social este marele talent al scriitorului, calitatea stilului sau somptuos, liric, pitoresc, fosforescenta decadenta a limbii, in ames tecul de imagini poetice, de cuvinte arhaice, de demnitate de ex presie, cu trivialitati verbale cautate anume — intr-o conceptie bizara ca intreaga personalitate a acestui colorat si steril scriitor de decadenta1.
Em. Bucuta. Ciclopul ce se trudea in Em. Bucuta sa faureasca in Cantece de leagan fragile jucarii de copii, horbote de metale fin lucrate, spuma de piatra daltuita, s-a trudit sa creeze si o proza literara torturata ca o cornisa gotica, din care te scuipa grifonii cu limba scoasa si dracii cu coada barligata. Nimic nu-l indreptatea pe scriitor in Legatura rosie la poezia epica; spirit greoi, confuz, prolix, fara ordine si claritate, fara putinta de a individualiza si fixa in timp si spatiu; stil incarcat si torturat. Dar daca toate aces te lipsuri erau combatute acolo de insusi realismul faptelor poves tite, ele se destind in voie in Fuga lui Sefki (1927), cum s-ar destin de niste telegari intr-o pusta. In lipsa unui subiect cu momente precise, povestirea e inabusita in cadrul Ostrovului, in pitorescul peisagiului dunarean si al vietii pescarilor de rase diferite, — intr-o proza saturata de adjective si de imagini, fortata, greoaie, lipsita de natural, beata de vidul ideii si de belsugul pretentios al expre siei pitoresti.
Si Maica Domnului de la Mare e tot un poem; am putea spune poemul Balcicului, pentru ca poezia coastei de argint e inca ceea ce ramane mai precis din exuberanta stilistica si pitoreasca a au torului. Rolul Maicii Domnului intr-o piesa de caracter religios ce
1 Mateiu I. Caragiale, Remember, 1924; Craii de Curtea-Veche, 1929; Ope ra completa, Ed. Fund. regale, 1937. avea sa se joace chiar pe tarmul marii e tinut de Smaranda Fili pescu, boieroaica prinsa in drama corneliana a unei iubiri, pentru tanarul Lascaride, cu traditia familiara a unor stramosi neaosi, neingaduitori ai unirii ei cu un grec. In chiar momentul recitarii rolului din piesa, se arunca in mare, trecand astfel de la teatru in realitate. Alaturi de aceasta iubire tragica e iubirea Zorcai si a lui
Sabin Opreanu, ajutata de Smaranda, care le inlesneste fuga cu mijloacele pregatite de Lascaride pentru propria lor evadare. Se poate inchipui dublul poem erotic cotropit de lirismul si de exuberanta stilistica a scriitorului, confuz si supraincarcat de prea multa vegetatie verbala si imagistica1 .
F. Aderca. Prima lucrare epica mai consistenta a lui F. Aderca,
Domnisoara din strada Neptun (1921), este o lucrare aproape obiectiva, pe o tema samanatorista, a unei dezradacinari rurale intr-un mediu orasenesc. Din fericire, nu e vorba de melancolia vreunui poet ardelean sau moldovean ce blestema civilizatia orasului (unde va ajunge ministru) si se doreste „la noi in sat“, ci e studiul obiectiv, solid facut, al transplantarii familiei lui Paun
Oproiu din Racari in mahalaua Duduleni a Craiovei si, cu deosebi re, a domnisoarei Nuta, ce poarta ca o rusine a originii sale ru rale porecla de „Toapa roscata“. Mai precis, e studiul „mahalalei“, nu in sensul satirei caragialesti, ci al unei viziuni obiective, cu eroismul si poezia ei, asa cum o gasim in Dezertorul lui M. Sorbul sau in Domnisoara Nastasia lui George Mihail-Zamfirescu. Activita tea scriitorului s-a indreptat apoi spre literatura subiectiva si im presionista a „dlui Aurel“, in care spuma gandirii pluteste deasupra genunii instinctului, ca ramasitele unei corabii pe locul naufragiu lui. Am numi aceasta literatura: ideologica, prin tot ce-i gandit in ea, prin principiul interior care o organizeaza pentru a-i sublinia noutatea, prin atitudine, prin intelectualitatea de care-i saturata,
1 Em. Bucuta, Legatura rosie; Fuga lui Sefki, 1927; Maica Domnului de la
Mare. daca pe deasupra larmei lor n-am auzi si mai distinct tipatul stri dent al unei senzualitati desperate. Prezenta si in Tapul (1921), incercare inca timida si, cu mari lacune psihologice, si in Moartea unei republici rosii (1924), cu admirabile pagini de razboi, sobre si pur epice, dar cu o regretabila ideologie, aceasta literatura se realizeaza definitiv in Omul descompus (1925), in care omul se descompune pentru a se cauta si gasi succesiv in femeile iubite: pretext de fresca erotica, mereu reinviata. Desi se descompune si se mistuie pe rugul iubirii, eroul tipic al scriitorului este lipsit de pasiune. I-a fost, asadar,