n4h1hs
Desi foarte aprins, mesianismul lui N. Balcescu (1819—1852) e tot atat de pozitiv. In 1844 incepu sa publice in Propasirea studiul
Puterea armata si arta militara de la intemeierea principatului Valahiei pana acum, in 1845 scoase impreuna cu A. Treb. Laurian Magazinu istoricu pentru Dacia, solida, pentru acea vreme de dibuiri, culegere documentara de cronici, diplome, inscriptiuni, studii, liste biblio grafice, in care redactorul isi propunea sa vare printre izvoarele istorice si poezia populara. Balcescu lua parte la toate miscarile nationaliste din epoca bonjurista, culminand in anul 1848. Dupa esuarea revolutiei, el intreprinse o actiune diplomatica ce urmarea infratirea ungurilor si romanilor impotriva asupritorului comun. “O! cate nenorociri simtimantul de nationalitate a adus intr-aceste locuri. Razboiul intre unguri si romani este un razboi barbar si astfel cum nici in secolul de mijloc nu s-a urmat.” In curand avea sa se incredinteze de eroarea unor atari sentimentalisme. Metoda pozitiva de capetenie a lui
Balcescu era “puterea armata”. El credea ca s-ar fi putut alcatui o confederatie a natiilor oprimate, in care romanii ar fi contribuit cu o
“legioana”. In vederea acestei armate era in cautarea de pusti si a unui bun general roman. “Ca Archimed dar — scria lui I. Ghica — ma adresez la tine si-ti cer aceste doua lucruri, fagaduind cu dansele a rasturna lumea.” Scopul monografiei asupra lui Mihai Viteazul era de a arata rezultatele nationale ce se pot obtine prin initiativa militara a unui erou. Istoria, perimata din punct de vedere stiintific si intocmita dupa vechea metoda a compilatiei, e focoasa, patetica, aglomerata, meticuloasa chiar in descrierile de lupte si deci monotona. Perso nalitatea ei sta in tonul religios inspirat, in exclamatiile biblice, incantatoare ca poza romantica, in unele descriptii geologice mistic infiorate, in bogatia verbala cu care se noteaza zgomotele luptei. In cele din urma insa, abstragandu-se de la inaltul interes educativ, cartea devine obositoare prin exces de sublim.
Importanta lui N. Balcescu e mai ales in campul ideologic, oricat de redusa ar fi aci originalitatea. Ideile pot sa para prea riguros derivate din idealismul german, desi n-au nici o legatura cu el si sunt venite de-a dreptul de la Mazzini si mazzinieni, de la Cantù de pilda, pe care Balcescu il citeaza. Ele erau locuri comune ale emigratiei. Insa
Mazzini combina, e adevarat, propozitii enciclopediste si vichiene cu altele caracteristice spiritualismului german, dandu-le un ton sa cerdotal crestin. In umbra acestei filozofii de carbonari mesianici,
Balcescu admitea rasturnarea civilizatiei dupa Hristos. De aci incolo ea se intemeia pe “principiul subiectiv, din launtru, pe dezvoltarea absoluta a cugetarii si a lucrarii in timp si in spatiu, si prin identitatea intre esenta naturii spirituale a omului si esenta naturii divine”.
Cugetarea nu era insa Ratiunea, putand fi foarte bine, cu toate ca

lucrul nu este explicat, Fiinta suprema a revolutionarilor, Providenta.
“Legea evanghelica” duce la realizarea “dreptatii” si “fratiei” si e ajutata de “stiinta noua”, bizuita pe observatie, experienta, calcul. Numaidecat acest aparent voltairianism e corectat. Dumnezeu e sanul universal al binelui, si istoria mijlocul de mergere spre absolut. Omul ar fi un instrument orb al fatalitatii de n-ar avea libera alegere intre bine si rau care presupune si sanctiuni. Ceea ce-i ramane individului de facut este de a se jertfi familiei, patriei, omenirii, comunitatii intr-un cuvant, care simbolizeaza temporal Spiritul absolut. Pe neasteptate problema ia aspect soteriologic. Ganditorul e preocupat de “chipul cu care ne putem mantui”, si-l gaseste nu in biserica, ci in natiune. Existentele nationale sunt timpuri de “expiatie” a pacatului originar. Providenta imparte tuturor popoarelor “misii” in scopul de a indrepta omenirea diversa (ajungem la visata pe atunci liga a natiunilor) spre tinta misterioasa hotarata de ea. Nu este dar salvare in izolare ci numai in natiune si, pe o treapta mai sus, intr-o cooperare a popoarelor.
Nationalismul si cosmopolitismul sunt doua aspecte de obicei combi nate la 1848 si acordate cu democratia pe motivul ca tiranii impiedica libera dezvoltare a noroadelor divine. Si Balcescu vorbeste impreuna cu altii de progres, de “marsul general al omenirii”. Omenirea merge
“gradat catre perfectia sa, catre absolut, catre nemarginit, catre
Dumnezeu”. Aci nu e vorba de vreun evolutionism optimist ci de un spiritualism integral. Daca omenirea “va ajunge vreodata a-si identifica in tot esenta sa in esenta divina” este o taina nepatrunsa inca. Se observa in cursul civilizatiei urcusuri, stagnari si caderi (sunt celebrele corsi si ricorsi ale lui Vico) care confirma intentiile nedestainuite ale divinitatii. Politica mazzinienilor, ca tot ce se ridica pe conceptul de realitate a colectivului, este sprijinita pe factorul irational. Poporul e acela care gandeste cu ingenuitate in numele lui Dumnezeu (Vox populi, vox dei), omul cult are dreptate numai cand se supune mersului providential. Acest fel de gandire va avea in filozofia noastra dupa aproape o suta de ani o cariera nebanuita. Cuvantul de ordine a lui Balcescu si al pasoptistilor este luminarea multimii, convingerea lor fiind ca adevarurile eterne exista latent in popor. Mai departe, daca Dumnezeu ne mantuieste prin istorie, atunci raul si binele din secol sunt faze ale ispasirii. Plaga fanariotilor e un prilej de redestepta re nationala. Razboiul infatiseaza un instrument legitim de afirmare a natiilor si deci de salvare. Asadar Balcescu exalta lupta si se face campionul puterii armate si glorifica omul providential, eroul, geniul prin care misia natiei si deci intentia divina se exprima, ca in cazul lui Mihai Viteazul. Contradictie iesita din natura unei gandiri nesupuse unui examen logic mai adanc. Balcescu va osandi pe de alta parte ca democrat istoria cronologica de domni si se va incerca, cel dintai, sa introduca explicatii economice si sociologice si sa conceapa desfasu rarea evenimentelor ca o drama ideologica.