x6b8bh
Dupa 20 de ani de la debutul lui Nichita Stanescu (Sensul iu birii, 1960) apare volumul Faruri, vitrine, fotografii de Mircea
Cartarescu (n. 1955), liderul noii genera\ii de poe\i. Un adoles cent sub\ire, cu o fa\a tragica, timid, tacut, nelipsit spre sf`r=itul anilor ’70 =i inceputul anilor ’80 de la reuniunile cercurilor lite rare studen\e=ti. C`nd se decide sa vorbeasca, adolescentul timid, care intre timp =i-a lasat o neconvingatoare musta\a galica, spune lucruri profunde. Spiritul lui este patrunzator =i capacitatea lui de a vedea esen\ialul intr-o problema literara controversata este remarcabila. Crede in ceea ce face =i are o pasiune aproape mis tica pentru literatura. Mircea Cartarescu g`nde=te poezia t`nara, s-a vazut, in func\ie de conceptele de realism, biografism =i post modernitate. Ochiul liric trebuie sa fie in stare sa vada „concrete\ea infinitezimala“ a obiectului, poezia sa arate o „inalta fidelitate fa\a de referent, de lumea reala“, sa spuna totul, de la ac la soare,
intr-un limbaj limpede =i precis (Realismul poeziei tinere, „Rom`nia literara“, 23. IV. 1987). Poeziei impersonale, abstracte, inchisa in sine, specifica modernismului, ii ia locul alta implicata in existen\a individului =i in existen\a (realitatea) din afara lui: „Poezia biogra fica este punctul cel mai indepartat teoretic de modernism al post modernismului poetic. Este o poezie profund subiectiva. Cel mai important efect din cadrul acestei poezii este efectul de sincer itate. Limbajul, feti=izat in modernism, tinde sa devina transparent, fara tropi, prozaic. Recuzita este realista, chiar hiperrealista, locul
=i timpul poeziei fiind aici =i acum. Ce simt, ce vad, ce g`ndesc in
imprejurarile obi=nuite ale vie\ii mele de om obi=nuit formeaza con\inutul poeziei, care devine preponderent ca importan\a fa\a de forma. Personajul sunt eu, fara masca, miz`nd nu pe valurile stilistice, ci pe ce este cu adevarat interesant (daca este ceva) in personalitatea mea. Pare u=or de scris o astfel de poezie. Sn realita te, dificulta\ile sunt deosebit de mari. Pentru ca sinceritatea nu e totuna cu efectul de sinceritate, pentru ob\inerea caruia e nevoie de un rafinament extrem. Sn plus, poetul biografist va mai fi inca multa vreme acuzat de prozaism =i de promovarea unei estetici a derizoriului. Dar impresia de prospe\ime, sentimentul ca nimeni nu incearca sa-\i v`nda vorbe goale, satisfac\ia ca \i se vorbe=te ca unui egal, impresia ca \i-a spus ceva un om care a avut cu adevarat ceva de spus, toate acestea pot fi legate de un poem biografist reu=it mai mult dec`t de orice fel de poem din istoria poeziei. Poezia nu se mai ru=ineaza de g`ndurile =i emo\iile strict personale, netipice, neestetice, ale poetului, dimpotriva, gase=te aici un mare filon de mult necercetat, ca o mina parasita.” (Ce este bio grofismul? „Amfiteatru”, 6/1987.)

Ce se observa inainte de orice in Faruri, vitrine, fotografii este numarul mare de obiecte, varietatea ritmurilor =i a stilurilor li rice, trecerea de la amanuntul biografic la marile simboluri cos mice. Poetul parase=te, cu adevarat, stilul inalt propriu poemului modernist, dar nu parase=te de tot temele =i ambi\iile modernita\ii,
in primul r`nd explica\ia orfica a lumii. Faptul se vede mai ales
in primul ciclu al car\ii (“Caderea”), g`ndit in stilul viziunilor ro mantice. Un poem de cunoa=tere care incepe, surprinzator, printr-o invoca\ie catre muza (“Lyra de aur, pulseaza din aripi / p`na-mi
inchei acest c`nt”), o parodie, evident, a stilului solemn, =i se
incheie intr-o nota demitizanta (“Toamna s-a carabanit, dracu s-o ia/=i nu mai putem sa mergem la o bere”), un refuz, in fapt, de a pune ordine in lumea din afara, o viziune a destramarii, a caderii
in noroiul realului. Poemul are =apte par\i (c`nturi) =i ele suge reaza aventura spiritului poetic „spre limita lucrurilor”. Sn aceasta experien\a, spiritul int`lne=te marile teme (increatul, geneza), marele =i micul univers, sublimul =i derizoriul din spectacolul re alului =i le trece, pe toate, intr-un poem care amesteca intr-un mod surprinzator cosmogoniile =i sociogoniile romantice cu nota\iile biografice in stil demitizant =i sarcastic. Ochiul se des chide eminescian spre marele univers (“O spa\iu, suprema reali tate”) =i descopera infinitatea lucrurilor (“toate lucrurile cu toate amanuntele lor”), infinitatea fe\elor, „tragica trecere” a fe\ei in obiect, a imanentului in imanent... Poezia de cunoa=tere nu
inainteaza sistematic =i nu propune o imagine coerenta, unitara a lumii. Poemul se fragmenteaza, simbolurile (“pasarea cu doua dimensiuni”, „urechea lui Dionis”, clopotele care pulseaza etc.) se pierd in lumea feerica a obiectelor, iar obiectele stau de vorba,
in discursul liric al lui Mircea Cartarescu, cu Mondrian, Bruegel,
Cranach =i Munch... Clara =i extraordinara este sensibilitatea la real. O lume de obiecte proliferante, un peisaj polimorf vazut de un ochi halucinant =i livresc:
„C`mpii =i pa=uni intinse p`na la hotarul marilor tulpini ierboase l`nga tulpini dealuri asemenea cailor crupa l`nga crupa delte =i viroage unde cresc salc`mii =i arinii
inal\imile mici care sunt patria stejarului padurile intortocheate de conifere mla=tinile unde nu deosebe=ti broa=tele de matasea-broa=tei viul de putred mirosurile excitante ale s`ngelui verde fosile create de influen\a a=trilor in straturile ad`nci pelinul dezbrac`ndu-=i cu pudoare rochiile pe sub bancile parcului oda somnului vie\ii intonata de boreu in paduri cojile fructului crap`nd in suflul seminal carnoasele frunze in ciclul foliar dispuse-n spirale de c`te =ase frunza pigmentata din care po\i stoarce lumina alga, aceasta fregata ie=ita dintr-un ou scoar\a =i nervurile florile androgine precum centaurii =i noaptea: hyacintul =i crinul, vioreaua =i br`ndu=a petrarchizanta plap`nde scenarii de clorofila interferen\a =i zbor intre piatra =i carne
\esuturi =i celule verzi =i trunchiuri in care tacerea graveaza inele insectele verzi, trilul, raza =i taietura frunzi=ul uscat, putregaiul lunar ce anun\a talan\ii vegeta\ie, vis aerian al mor\ilor r`ncezi co=mar al prismelor descrise de aripa =i v`nt labirint =i minotaur deodata...”
Livresc? E un fel de a numi acest stil poetic incisiv intelectual, direct, suplu =i, totodata, viguros. Referin\ele vin de la sine in ver sul care nu se sfie=te sa numeasca o floare (br`ndu=a) cu un atribut din sfera literaturii (petrarchizanta) =i sa schimbe radical compo zi\ia imaginii (“calcar atomizat al solitudinii”), dupa modelul avan gardei. Poemul i=i rupe apoi ritmul expozitiv =i acumulativ, cauta muzica versului solemn barbian, cu vorbe incantatorii intr-un sce nariu liric misterios:
„Infrastructura, cor de vopsele =i reflex, moloz de gu=teri, straniu imbroglio de hidre, corola de landouri din care fara sex ies gu=teri, ca nisipul salbatic din clepsidre schelet cu mu=chi de larve =i piele de trireme ferindu-se de a=tri cu scuturi de fotoni, hanap de aur verde incovoiat de geme, trohei mixta\i cu fiere in falci de histrioni, incendiu de coloane rostrale =i de alge, o mare, o moneda de purpura tu e=ti. astralii se coboara in coamele analge c`nd ies fenicopterii din horbota de pe=ti.”
Caderea lui Mircea Cartarescu prefigureaza, in fapt, caderea poetului in real, descoperirea lumii din afara, na=terea poeziei vazuta ca o crea\ie a lumii. Spiritul vrea sa cuprinda necuprinsul
=i, totodata, sa inspecteze universul interior, zona sim\urilor (“ra zele sim\ului intern”), marile =i micile „indiscre\ii” ale materiei.
Un program ambi\ios, o viziune a totului pe care Mircea Cartarescu o impiedica, totu=i, sa se constituie pentru ca fragmenteaza sce nariul =i introduce comentarii subiective, scene din afara, prinde o imagine =i o dezvolta, parasind tema ini\iala. „Nu mai e timp pentru marile cugetari”, noteaza el in C`ntul al Vl-lea, neg`nd propriul proiect liric. O viziune neagra, un moment de refuz to tal, o neincredere in puterea spiritului de a prinde in\elesul lu mii. Poemul inregistreaza =i asemenea clipe in care subiectul se arata sc`rbit de obiectul sau =i toate miturile mari ale liricii se prabu=esc. Calatoria spre „limita lucrurilor” este =i o calatorie spre limita spiritului =i spre limitele (posibilita\ile) poemului de a expri ma toate acestea. Romanticii sufera de sentimentul incompletitu dinii, poetul postmodern sufera, in primul r`nd, de sentimentul degradarii arhetipurilor =i pune in discu\ie insa=i posibilitatea po emului de a cuprinde incompletitudinea:
„din cuv`nt a ramas numai ideograma al carei in\eles s-a uitat. apatitul, malahitul =i turmalina
=i actinotul verde ca ma\ele aspidei g`ndire impietrita, progerie iubitoare de soare, necunoscatoare de soare sunt casele viermelui erou. carne, te desfid sa mai m`ng`i. melancolie, te desfid sa mai arzi.
=i nu neantul va fi haina voastra ci racnetul de javra =i scheletul, satele pustiite de patru implato=a\i cavaleri.”
=i, dupa un fragment despre proliferarea amorfului, hilarului, in troduce in poem un blestem (o afurisenie) care este, de fapt, o prelucrare dupa Laurence Sterne. Alegerea se explica prin numarul mare de obiecte: o veritabila be\ie a concretului, o fantezie inge nioasa =i ironica a raului cobor`t in trup, o imagine, in fine, a proliferarii (inca una) care completeaza viziunea acestei lumi browneene.
Dupa acest acord (cu temele vechii poezii, dar nu =i in stilul ei), Mircea Cartarescu i=i desfa=oara lirismul pe planuri multiple, cu imprevizibile schimbari de ton. O poezie a amplitudinii, persi flanta, cu versuri memorabile, ie=ite din m`na unui extraordinar poet de atelier, cu altele pur eseistice, provocatoare, luate din car\ile de fizica sau direct din limbajul strazii. Este greu de preci zat care este tema predilecta a acestor poeme at`t de personale.
Melancolie in labirint? (labirintul realului, binein\eles). Par curgerea „traseului browneean”? (frenezia diviziunii, complexi tatea lumii materiale). Feeria =i teroarea lucrurilor? (“tortura vi olenta a presiunii lucrurilor care exista“) =i, inca o data, fervoarea, melancolia spiritului care nu ajunge sa le cuprinda =i sa le
in\eleaga? Oroarea de kitsch, senza\ia insuportabila de misti fica\ie? (“ingerii frumuse\ii se mi=ca ac\iona\i de penduluri =i motoare cu tuburi”). Ce este sigur este ca in poem continua sa patrunda masiv imaginile-obiecte (sa le spunem altfel) =i mai pu\in, cum se int`mpla in poemul tradi\ional, imaginile-simboluri sau imaginile-mituri. Unele sunt construite in stilul vechii avangarde
(iata stilul Voronca: „portjartierul nop\ii”), altele vin in poem in alta combina\ie. Impresia la lectura este de mirifica inflorescen\a, de amestec uria= de lumi =i, inca o data, de frenezie a diviziunii.
Inflorescen\a, amestecul, diviziunea lumii din afara sau mobilitatea ochiului, impacien\a spiritului liric in fa\a acestui spectacol?
Oricum, pentru Mircea Cartarescu realul exista. Exista =i spi ritul poetic care vrea sa-=i asume totul (o no\iune care pentru Mir cea Cartarescu are un in\eles special). Totul inseamna, intre al tele, ceea ce se lasa cuprins, masurat =i judecat de un spirit t`nar fara complexe, impavid =i lipsit (acest fapt trebuie subliniat) de superbia, orgoliul romantic. Nu are nici sim\ul transcenden\ei, propriu poetului expresionist. Nici pe acela demolator, ostil al po etului de avangarda (vechea avangarda). Pentru poetul postmo dernist care este Mircea Cartarescu universul din afara — repet — exista. +i in labirintele lui exista, imbracat „in lumina de cuar\ a melancolici”, un poet care vede enorm =i judeca repede, se joaca, inventeaza concepte =i pune l`nga ele vorbele colorate ale strazii
(“gagicu\o”), trec`nd de la ek-staza, aleph, eidetic la universul larvelor =i, de aici, la faptele inepuizabile ale cotidianului. Mir cea Cartarescu este, indiscutabil, un poet al ora=ului =i \ara lui imaginara se intinde de la Pia\a Obor la Universitate =i la Aleea
Circului. Este inimaginabil c`t de multe int`mplari, lucruri, institu\ii, drame, reverii pot intra in acest perimetru. O „retina elastica =i sensibila“ le inregistreaza o data, de doua, de nouazeci
=i noua de ori =i le aduce intr-o confesiune care cunoa=te toate starile lirice, de la elegie la pamflet. Cartarescu este mai ales un poet al ochiului. Ezit sa spun un poet vizual, pentru ca el nu cul tiva culoarea (picturalul). Culoarea este un efect indirect al spec taculoasei acumulari de lucruri. Numai Leonid Dimov (poetul cel mai apropiat, dintre rom`ni, de Mircea Cartarescu) mai are in poezia noastra aceasta extraordinara imagina\ie a lumii materi ale =i un vocabular a=a de bogat. Autorul Farurilor, vitrinelor, fo tografiilor i=i depa=e=te, in orice caz, modelul. Poemul lui dezvolta o reverie mai apropiata de lucruri, mai percutanta, de o agresivi tate stap`nita. Nota acut intelectuala ia locul barocului lene=, iro nia rece se substituie umorului ingaduitor din poemele dimovi ene fascinate de b`lciul lumii. Un fragment din Eros =i anteros: o imagine a ratacirii in labirintul cotidianului, a imersiunii, cum zice poetul, in apa otravita a verii:
„...iar sus, pe pam`nt imaginea noastra se contura
in cetatea mnemosinei, eleutherea: se auzea numai pocnetul metalic al pistoanelor
imping`nd ora=ul in frunze; =i rascu\i deasupra cizmelor blugii tai
ii purta imaginea ta, aruncata peste vertebre =i s`ni =i artere straine astrele nu ne recuno=teau, eram doar imagini traind intr-un aer de iarba printre conuri =i bastona=e cu care primavara ne spiona dar aici in ad`nc apele noastre freatice purtau radacini =i acorduri de chitara rece, aici undele carnii noastre se amestecau cu frunze prelungi aici visam in comun amestecuri fulminante =i cochilii... l`nga ar\ari =i corni cu flori galbene, pe paji=tea plina de banu\ei =i br`ndu=e c`t noi de inalte
intre eros =i thanatos, rataci\i in labirintul tramvaielor, ascult`nd resacul mor\ilor in vitrine de librarii =i anticariate privind cum copacii iau drumul norilor, cum m`inile iau drumul buzelor ne destramam, trecem unul in altul, incercam =i incercam felul de a iubi al salamandrei in mijlocul flacarii felul libelulei de-a ezita, iar omenescul din noi s-a contopit cu fenomenele optice prezente peste tot in primavara, caci noi am crezut, =i cu viscere stravezii, inutile, sterile, noroi versatil, ne echipam in tacere, pentru o nebuneasca imersiune in apa de dubloni =i cianura a verii.”
De aici =i din celelalte poeme se vede ca pentru Mircea Car tarescu frumosul este contingent, spre deosebire de Ion Barbu (=i, dupa el, de poe\ii genera\iei ’60) care recomanda frumosul ne contingent, adica purificat, abstractizat, adus la masura concepte lor. Poemul parase=te marile abstrac\iuni, parase=te =i tonul ora cular, viziunea bogomilica, obsesia arhetipurilor =i fantasmele transcenden\ei prezente in lirica genera\iei anterioare. O schim bare, evident, de modele, de stil, de poetica. Mircea Cartarescu redescopera oricum frumosul contingent, lumea concretului, rezervele inepuizabile de lirism ale cotidianului. El nu ezita sa duca poemul in cofetaria „Minerva” =i sa relateze despre discu\ia pe care o are, la un pahar de suc de ananas, cu o „gagicu\a“ promi\atoare: „la cofetaria minerva sorbea din sucul de ananas =i m`nca inghe\ata cu buca\i mici de banana / discu\ia inghe\a pa harele =i cupele de cositor in cuburi, in sfere, / lingvistica =i amoruri perverse, c`=tigatori ai olimpiadei / interna\ionale de fizica sinucig`ndu-se de singuratate etc., / scaunele de nuiele trosnind de insectele neotomiste ale sf`r=itului de mai / tiepolo m`njindu-=i labele cu acetat de nitril, =terg`ndu-se pe un prosop chinezesc, /
=i mercedesuri negre trec`nd cu o nunta... / fericit in jacheta sa schizoida el o privea: phryne innod`ndu-=i in inele flamingii / copeica, bancu\a, pi\ula intr-un buzunar semidoct, / r`s al pisicii din cheshire tolanita pe canapea, intinsa lene=a pe canapea / printre portocale carola profiteroluri inot`nd in pozi\ia de fetus a nurcii / r`njind cele mai frumoase dintre mor\i. / ah, loc =i timp de-am avea, loc =i timp, / sfiala ta n-ar fi a=a vinovata / te-a= iubi
inca de la potop /=i tu ai refuza p`na la venirea iudeilor / =i te-a= iubi iara=i p`na in rena=tere =i ai refuza p`na in la belle epoque / sprijinindu-\i arcada de umarul meu ventriloc...” sau sa plaseze discursul erotic intr-un discurs cultural mai larg, ins`ngerat de nume ilustre =i de propozi\ii vesele, „haioase”, in jargonul studen \imii actuale:
„inaintezi fantomatic spre capul retezat, pe tipsie, al lui densusianu eu te urmam prin marmura erodata de e=apamente, linsa de genera\ii, rase de ilumina\i, popoare acustice joyce, dante, canetti dansau in carnea min\ii mele giga =i pan\arola pitarul hristache vorbea cu bocceaua de lucruri intre\in`ndu-l pe kawabata asupra teoriei pleroamelor, pantocratorul, sophia, gelatino=ii serafi care au cazut curenta\i la generatorul divin, plotin =i san-antonio l`nga statuia lui eminescu r`njeau citindu-i pe dos toievski tradus in ruse=te alfred nobel se pl`ngea de psoriazis =i de o singuratate congenitala iar cartarescu iar benn iar ibsen iar marine iar tu fu iar.”
Poemul din Mircea Cartarescu este o imensa burta de balena, el cuprinde totul =i vrea sa mistuie totul: tot ceea ce ochiul prinde
=i mintea imagineaza. Impresia este de preaplin, de materii ex plozive, de amestec aiuritor de universuri =i de placerea spiritu lui de a inregistra acest vacarm de obiecte. Ironie? Ironia este mereu prezenta =i, in cuprinsul unui poem (Cuirasatul Tod), Mir cea Cartarescu gase=te prilejul sa vorbeasca de valoarea ei seda tiva. Comentarea mijloacelor lirice intra in poetica postmodernista.
Poemul judeca nu numai lumea din afara, se judeca =i pe sine:
„oricum, ironia este un sedativ cu o serie intreaga de efecte secundare de care nici nu te-ai g`ndi sa uzezi daca nu ar fi o necesitate vitala a...i poemul acesta e o noptiera ticsita de flacoane, casete, fiole, pastile de sticle maro, verzui, in\esata de vase cu imortele, de partituri, parti-pris-uri, dulce\uri de cire=e
=i de nuci verzi.”
Mircea Cartarescu publica in prima lui carte =i douasprezece
Georgice in stil parodic. Temele =i viziunile agreste din poezia mai veche (Alecsandri, Co=buc, Pillat) sunt reformulate din unghi iro nic. Sn spa\iul patriarhal patrund masiv elementele noii civiliza\ii
=i, odata cu ele, kitschul =i manierele mahalalei. |aranul mioritic sta la bodega sau se uita la televizor sau cite=te din greu o revista cu desene animate sau se duce la cinematograf sa vada un docu mentar despre agricultura. Parodie, fantezie ironica, amestec in genios de universuri, civiliza\ii, limbaje, elemente de absurd =i,
inca o data, ironizarea subtila a absurdului suprarealist =i a mesi anismului poporanist — iata ce se poate desprinde din aceste in teligente, tinere=ti parafraze pe teme rustice. Spiritul parodic, bine hranit de lecturi, nu acopera, totu=i, sensul grav al reflec\iei. Iata o reluare, din perspectiva enun\ata mai inainte, a simbolului arghezian din De-a v-a\i ascuns:
„\aranul de c`nd cu electrificarea
in\elege cum stau lucrurile pe planeta se indigneaza gra\ios in mijlocul pogoanelor sale de situa\ia din cipru =i liban p`nde=te sateli\ii =i le smulge aparatura electronica ba plozilor nu uita\i bateriile solare sa ne-ncalzim la chindie conserva de fasole cu c`rnaciori produsa la fete=ti ba da\i in c`ini lumea e mica ba cu gerovital se duc ridurile ca-n palma hai da\i-i zor cu porumbul ca eu ma duc pu\in pe lumea cealalta adica a treia
=i ultima fe\ii mei dragii mei copchiii mei ce sa-i faci a=a e jocul arza-l-ar focul.” sau, intr-un limbaj liric mai acut, cu elemente de umor, o ima gine a tradi\ionalei tihne c`mpene=ti:
„o tytire ce fericit e=ti sub umbra fagului ascult`nd c`ntecul greierilor =i al lui ioan alexandru pe c`nd \aranul eminamente agricol cite=te din greu o revista de benzi desenate gasita sub brazda fertila; a...i din ceruri c. stere z`mbe=te duios combina gospodariei deservita de un t`nar in combinezon
il calca pe nervi pe \aran =i-i de=ira sistemul nervos vegetativ =i parasimpatic marele dorsal =i insulele minorca
inc`t din \aran ram`ne p`na acasa doar buletinul cu poza color superproduc\ie anglo-franco-italiana e film cu razboi zice nevasta
=i se intoarce pe partea cealalta.”
Sn Poeme de amor (1985) Mircea Cartarescu dezvolta acest stil colocvial =i parodic, mai amesteca o data limbajele poeziei (de la cel carturaresc la limbajul plin de oralita\ile iu\i, muntene=ti al lui Geo Dumitrescu) =i fixeaza viziunea sa erotica pe fundalul unui
Bucure=ti fabulos, plin de aromele =i culorile Levantului =i sufo cat de obiecte. Distan\a de iatacul lui Conachi =i de codrul emi nescian (spa\iul somniei) este enorma. Erosul lui Mircea Cartarescu se distan\eaza =i de imaginea blagiana: iubirea ca iscodire, ca rost al firii, taina intr-un univers de miracole nedeslu=ite. Este, mai degraba, in linia lui Anton Pann =i Arghezi =i foarte aproape de spectacolul erotic propus de Dimov. Iubirea este o boala invinsa, femeia este o muza plina de pacate, sublima =i infidela, o „fufa“
in care traie=te o zei\a sau invers. Poemul se mi=ca intre adora\ie
=i ironia adora\iei, dar contesta\ia nu ia forma grav metafizica a geniului nemul\umit de contingent. Poetul traie=te in contingent
=i feminitatea nu este dec`t o intrupare a contingentului. +i apoi decorurile iubirii. Ele nu au nimic, in Poeme de amor, din grandoarea cosmica a erosului romantic: „dragostea mea stranuta pe mor manul de cioburi de la sticlele de vin prost =i ulei”. Peisajul urban impur este, inainte de orice, populat de obiecte, extrem de multe obiecte. Sndragosti\ii se vad la cofetaria Garofi\a sau la Monte
Carlo, se plimba pe strada Taras +evcenko, pe l`nga Liceul Can temir, ajung pe Doroban\i, apoi la Pia\a Obor, fumeaza gauloise
=i beau black & gold la Negoiul sau la Majestic, iau ma=ina 109 =i coboara in nu =tiu ce cartier bucure=tean, indragostitul zice „chera mu” =i „lasa-ma sa i\i imbra\i=ez metabolismul”, Clementina se ghemuie=te sub pianina =i raspunde in limba felina: „sunt o m`zga
=i-o nazbr`zga / sunt un mahar =i-un colabar”, iar t`narul barbat se jeluie in ritmurile (prefacute) ale c`ntecului de mahala:
„ah clementina, uf clementina
\i-am dat toata dragostea mea. la patru diminea\a ora=ul parea zg`riat in halva iar =inele pareau imprimate intr-un fel de =erbet
=i foarte incet, ah foarte, ah foarte incet m`na mea peste burnuzul tau se plimba la patru diminea\a inaintai impopo\onata =i dulce prin aerul plin de stele =i plutonieri fara azi, fara ieri,
=i dupa ce hoinaream pe strada toamnei
=i apoi taras sevcenko pe l`nga liceul cantemir gura ta intreba:
— pe cine ai mai iubit?
Mircea Cartarescu i=i face un program din a recicla stilurile vechi ale liricii erotice (=i programul sau merge, cel pu\in la acest punct, in sensul postmodernismului), prelu`nd acorduri, formule, culori din versurile lui Ienachi\a Vacarescu, Bolintineanu, Alec sandri... intr-un poem nou care, cu un capat al lancei parodiaza, iar cu altul reintemeiaza. Parodia nu este la el niciodata integral parodica. Ceva se salveaza, r`sul spala cocleala versurilor imba tr`nite =i roase de timp. Sn Duetul, Maimu\oiul (“in concep\ia au torului, acest personaj reprezinta spiritul de imita\ie al artistului t`nar”) suspina in modul lui Ienachi\a Vacarescu—Conachi, iar
Femeia, obiectul erotic, raspunde pe masura in limbajul frivol al epocii, amestec`nd grecismele cu fran\uzismele... Pasti=a este reu=ita, spiritul liric gase=te formulele potrivite pentru a reinvia un stil al sim\irii =i, desigur, limbajul acestei sim\iri. O reconsti tuire din interiorul mecanismului lingvistic, cu efecte poetice care trec dincolo de simpla imita\ie. Iata o copie dupa un mare model
(Arghezi) facuta de un ucenic nazdravan:
„sa mai m`nii vecia cu glasul meu firav, sa-\i torn iar hoitu-n rime =i-n picuri de laute? heruvul ce-adastase in tine e bolnav pe care il zarisem prin carnea ta, =i pute. o vrabie, cu mii de capu=e sub aripa, ci numai eu, pun`ndu-\i o m`na capat`i te-ncondeiai sub\ire, te aurii in pripa
=i-o candela-\i pusesem, sa-\i arda la calc`i.”
Surprinzatoare este =i aici verva lirica, extraordinar de bogat
=i variat este vocabularul poemelor. Mircea Cartarescu este neintre cut in a inventa un limbaj cu vocabule vechi =i cuvinte noi, luate din vorbirea strazii sau din car\ile de chimie, anatomie, electro nica... Acest aspect a fost semnalat de to\i comentatorii sai. Un pro test subtil impotriva unei civiliza\ii a cuvintelor, a logocra\iei? E, mai degraba, o placere a inven\iei, o petrecere cu vorbe, o incer care a puterilor poemului: poate sau nu poate cuprinde =i purifi ca impurul, bizarul, ceea ce este bal\at =i agramat in oralitatea d`mbovi\eana, poate suporta limbajele specializate ale a=a-zise lor =tiin\e de v`rf? Ironia creatoare =i stilul discu\ionist, disociativ, eseistic permit ca intr-un poem de dragoste sa vina vorba de hor moni, ecluze, ma=ete, bioritmuri, gaze, frucola, pamplezir, brizbriz, zorzon, cauciucata zaraza, depoul, tomberonul, oranjata, aerul frea tic, bairamul, harcea-parcea, horinca, gavota, ghiulul, umflatura, surpatura, de=elarea, noada, =erbetul, fondul de ten, flora intesti nala, trompe, rituri, ace, pliscuri, falci, masele, formol, cloruri, per manganat, \ipirig... soarele sa fie comparat cu „un purcelu= arzator”, cea\a sa se amorezeze de fumul de la motoarele Diesel,
indragostitul sa strige: „bestie, pistruiato, fufo” =i sa jure pe
„incon=tientul” sau... Limbajul este uneori mai sever =i in poem patrund viziunile neoexpresionismului:
„sunt apocalipsul vestit deodata de toate tr`mbi\ele \evilor de canalizare, conductelor pentru gaze c`nd orice floare devine un pearl harbour de viermi
=i viermele sco\`nd capul din boaba de strugure striga, o, doamne, =oimul tau vreau sa fiu, o, doamne, striga viermele, daca to\i atomii carnii mele s-ar preface-n lumina a= strafulgera universul =i in fine \i-ar vedea vie\uitoarele fa\a
=i m`inile cu degete infinite, pieptul cu milioane de sf`rcuri flacara =iroind pe tine ca o sudoare. ma zbat in gelatina oceanului, in \ar`na de craci a pam`ntului
in noroiul apusului, in untura cladirilor aprind toate lacurile de pe o emisfera intreaga storc`ndu-mi un rasarit de pixuri de aur din inima. sunt omul rasucit din vene =i ma\e =i li\a sunt un pahar de vodca ins`ngerata sunt un blindaj de hoteluri arse din temelie, mi-am ferecat beregata cu alge, m-am spalat cu un banc de pastrugi mi-am spart din\ii in soare, am locuit in femei mi-am uscat parul, dupa o baie de maracini, cu invierea lui grunewald, cu rasaritul lui caspar david friedrich am supt un cocktail molotov din burete...”.
insa nota aspra, negatoare nu \ine mult, spiritul ludic intoarce viziunea neagra spre comedie, melancolia se strecoara prin acest labirint de ma\e, =ine rasucite, falci de sticla, cisterne innegrite...
Poemele nu ocolesc, in fond, starile de gra\ie, singurata\ile, mo mentele de tandre\e =i chiar disperarea. Discursul indragostit al lui Cartarescu este variat, de la nota sarcastic-livresca, parodica, el coboara la elegia directa. La lectura, sim\im ecouri din Poe =i din poezia americana mai noua. Autorul insu=i citeaza in poeme pe Pound, Wallace Stevens, Allen Ginsberg, reproduce limbajul eroilor lui Caragiale, da numele prietenilor sai =i se adreseaza ci titorului in stil voios =i insolent:
„eu nu am fost in arcadia =i pu\in imi pasa de cei care au fost pe acolo gata, imi vine tramvaiul, te-am pupat, pa...
— la revedere, mircea la revedere, dragii mei domni la revedere, scumpele mele doamne, la revedere, pisoilor la revedere, gagiilor, la revedere, g`scu\elor la revedere, nene watmanule adio, dragoste adio, dragoste, e toamna, adio, frumuse\e, circula norii, cad precipita\ii. se construiesc blocuri, adio, via\a, sclipesc vitrinele adio
(ce este o senza\ie? ce iube=te?
=i daca nu iube=te nimic, cum exista senza\ia aceasta de progresiva uitare, degenerare?).”
Leonid Dimov scria un poem despre ciucurele portocaliu, Mir cea Cartarescu evoca intr-un poem (Aman\ii =i Moartea) patul oval
=i cearceaful de satin. Parodierea poeziei de iatac? Dovada ca nu obiectul conteaza in poezie, ci ochiul care prive=te obiectul? Au torul Poemelor de amor desfa=oara, oricum, o imagina\ie formi dabila =i creeaza un spectacol liric cu cavalcade romantice =i senzualita\i lene=e de alcov:
„\in minte cearceaful tau straveziu de satin. pe el te-ncolace=ti acum cu care strain? abia cobor`ta din centru =i din toyota lepezi ie, la=i fota
=i pe divanul voluptuos, cu =olduri largi de mahon, sub policandrul de vaselina cu stropi de neon dezbraci p`na la carne =i piele sutienul cu gaurele. alaturi, m`\a ta (de sex baiat) str`ngea ochii, casca botul cu cerul gurii vargat a...i din postere, pe peretele de l`nga divan,
i\i facea din buclele ude =i reci donovan t`r`ndu-=i m`inile cu inele peste pulpele tele. degeaba va-nnoda\i in grea voluptate ochi bej de cea\a, sub\ioare moscate, caci patul oval, cu obrazul de fetru i-un indopat cronometru.
=i mu=c`nd zabala, izbind crengile din padurea infrico=ata zbier`nd prin lumini=uri, fornaind in furtuna scutur`nd coame de fier in cerul de pacura cu genunchii de os, cu chi=i\ele incordate, tropotind prin sate in flacari rup`nd cu din\ii din st`rvuri prefac`nd in a=chii capelele, in \andari =oproanele, spulber`nd zapada stropind cu spuma boturilor c`rciumile =i judecatoriile patru cai vine\i vor galopa in frig =i nenorocire s`nger`nd prin cr`nguri pustii. va vor gasi intr-o joi dupamasa cum i\i dadeai in car\i cu vale\ii zoio=i pe p`ntecul de mireasa magdalena lasciva vei holba ochii mari =i vei latra ca o griva caci in oglinda cu ciorapi de matasa r`nji un sfert de maxilar
=i sticli o jumatate de coasa.”
Temele =i procedeele lirice sunt reluate in Totul (1985), cartea cea mai ambi\ioasa =i cea mai buna pe care a scris-o p`na acum
Mircea Cartarescu. A implinit 29 de ani =i a ajuns, ne avertizeaza chiar el intr-un metapoem (O zi fericita din via\a mea), la capatul unei experien\e:
„de=i lucrurile sunt stupid de simple ele ma atrag, =i ma fac sa-mi fie ru=ine de felul in care traiesc de poezia pe care o scriu
=i sa ma tem ca nu sunt pe calea cea buna. c`t de mult sens are permanentul efort estetic, ve=nica inven\ie cu c`t scrii mai bine e=ti privit cu mai multa raceala
=i e=ti izolat tot mai mult
=i nu ai nimic in afara placerii intranzitive de a scrie caci ambi\ia de a intra in istoria literaturii este o imbecilitate iar a crea imagini... voronca din perioada t`rzie spunea despre imaginile sale: imi mai amintesc c`teva, dar la ce bun?... a= vrea sa uit tot ce =tiu despre poezie =i sa scriu altfel cu creierul sensibil ca pielea de pe degetele orbilor. nu po\i schimba poezia continu`nd cu imaginea =i metafora: obose=ti, te sc`rbe=ti de at`ta incomunicare. televizorul, pieptenele, vitrinele, telefonul — iata poe\i mult mai buni care, daca nu pot face o eprubeta cu tentacule un cimitir in capot, frunzarind pe divan o uzina pot in schimb face ca fiin\a umana /.../”.
O criza de identitate, voin\a de a innoi poezia inainte ca ea sa se fixeze intr-o formula repetitiva?...P`na sa vedem noua orien tare, sa citim poemele acestea confesive care amesteca miticul, biograficul, livrescul, descriptivul, ludicul, oniricul... Ele tind spre o cuprindere a totului. „Sa cuprind universul cu a\ele”, zice intr un vers Mircea Cartarescu. E un vers programatic. Daca-l traduc bine, poezia tinde sa-=i asume nu numai marele cosmos (obsesie romantica), dar =i lumea infinitezimala, ,,a\ele” din univers (ob sesia modernista int`lnita =i la Arghezi, poet al boabei =i al far`mei, al buruienilor =i al „\andarei” ).
Cartea are, in afara poemului liminar (Geneza), patru cicluri
(Viziuni, Idile, Totul, Momente), grupate tematic. Compartimen tele nu sunt totu=i inchise, temele migreaza, erosul, de pilda, poate fi int`lnit nu numai in Idile, ci =i in poemele pe teme de estetica a poeziei din Momente sau in Viziunile hiperrealiste din primul ciclu.
Geneza reia, intr-un limbaj mai comunicativ, un motiv prezent =i
in car\ile precedente. Na=terea lumii coincide cu deschiderea unui ochi ciclopic. Sn prima diminea\a a lumii plutesc molecule gigan tice (“de proteine, grasimi =i uree, aminoacizi, enzime baloase =i din ribozomi”), in universul mai indepartat se ciocnesc „mareele de adrenalina“... Apari\ia realului este precedata de apari\ia privirii... Nicolae Manolescu remarca faptul ca poezia lui Mircea
Cartarescu este, inainte de orice, un mod de a vedea, iar cu noa=terea este „o metafizica a corporalului”... Observa\ia este exacta!
Corpul omenesc este, ca =i la Nichita Stanescu (iata un punct de tangen\a cu genera\ia ’60!), centrul unei mitologii lirice fascinante.
Poetul Viziunii sentimentelor vorbea de coaste, de omopla\i, de de getele de la m`ini care vad =i au darul de a transfigura obiectele red`ndu-le transparen\a lor originara. Mircea Cartarescu aduce
in poem venele, lichidul cefalo-rahidian, pancreasul, intestinul gros, intestinul sub\ire, glandele endocrine, construie=te metafore ana tomice (“in normandia gu=ii lor”, „piatra la rinichi a tacerii”), fanteziste, aiuritoare, vede, intr-un cuv`nt, lumea prin viscerele ei. Nu este un poet al transparen\ei, nu-i un spirit vizionarist, ca
Nichita Stanescu, este, inca o data, un poet al realului. Obiectele nu participa, in poezia lui la o viziune serafica a lumii. Serafismul,
in genere, nu-i un concept liric pentru sine. La acest punct, deo sebirea dintre poe\ii genera\iei ’80 =i inainta=ii lor cu 20 de ani mai v`rstnici este mare. Visceralul intra, in poemele din Totul,
intr-un spectacol al proliferarii. Sn anatomia universului, ochiul este organul esen\ial. Vazul este cel dint`i pas al cunoa=terii:
„un ochi se desface, o m`na se-ntinde apuc`nd singuratatea de ceafa.
............. vad existen\a, ca o imensa ma=inarie cu conducte vopsite in galben =i ro=u cu manometre =i cazane, robinete =i table =i prese
in fa\a careia stau tandru ca un copil.
’mama, ii spun, lasa-ma sa fiu fericit traie=te-mi venele =i maduva din oase, mi=ca-mi genunchii dar lasa-ma drept in rinichi, distruge-mi increderea-n creier fa-mi dulcele hara-kiri al cunoa=terii de bine =i rau poarta-ma prin cristelni\a patului cu transpira\ia in dantele
imbatr`ne=te-ma, mucegaie=te-ma, scoate-mi din\ii, insufla-mi nevroza, nistagmus, cocleala;
.............
=i ca un ochi crapat lumea se umple de halucina\ia filamentelor de viziunile radacinilor, de paranoia be\elor =i nuielelor, de isteria miceliilor de be\ia nervurilor de turburarea bobocilor, de geamatul florilor, de r`njetul staminelor, de horcaitul polenului, de zdranganitul ferigilor, de sc`r\`itul tufi=urilor, de agonia mace=ilot de urletele pa=unilor, pa=unilor =i padurilor... la lumina de uger a soarelui oasele se incheaga in carnea transparenta a icrelor ciocurile se usuca balacindu-se in galbenu=ul ins`ngerat
=i viermii fac branhii grena, ca bradu\ii, le da coada de salamandra, le cresc gingiile f`=ii de tendon =i buca\i de meduza le rup venele ombilicului
=i prima inghi\itura de apa sarata =i apoi pavoazarea cu urechi =i masele, placu\e de onix =i \epi de cristal de st`nca glande cu cianura =i pungi de venin
=i mormaiala ghior\aitoare a vintrelor.”
Liric este, in aceste versuri, spectacolul realului, originala este capacitatea de inven\ie. Mircea Cartarescu vrea sa prinda in dis cursul sau totul, de la soare la molecula =i „mormaiala ghior\aitoare a vintrelor”. Realul este vazut uneori de sus, din perspectiva luceafarului eminescian. Hyperion, indragostit de contingent, este atent nu numai la oceanul primordial, dar =i la viermuiala lumii de jos, la increngaturile din p`ntecele pam`ntului. Uranismul ro manticilor este, astfel, preluat in chip parodic =i folosit intr-o noua mitologie lirica in care esen\iale sunt obiectele. Cosmosul incepe,
in poezia lui Mircea Cartarescu, in pia\a rotunda de la Bucur-Obor:
„levitam iar, cu m`inile-n buzunare / =i se lasase cea mai formi dabila inserare / acoperind pia\a rotunda de la bucur-obor / cu un tandru motor / agregat complicat de miliarde de stele / cu cilindri de fosfor =i planetare de asfodele / cu bujii de coral =i carcase de mica — / motor stelar de produs melancolie =i frica. / eram izolat sub lumina de moarte a stelelor / c`nd in centrul pie\ei, asemeni maselelor / din gingie, / se-nfiripa spre cer un fel de stafie / de cearceafuri =i giulgiuri rasucite-n =urub / de =ira guri de perle sucite in dubla elice / de r`me sucite, imbra\i=ate / sc`nteind ca turnul lui schaffer =i mai inalt / ca turnul de televi ziune din belgia. / urca efectiv p`n’ la nebunia stelara / =i mult mai sus, p`na la febra =i gheara / p`na la urlet =i vid. / livid / am
inceput sa ma sui / pe meterezele dublei elice cu muchii verzui /
\in`ndu-ma de c`te-o radacina, un cil, / de c`te-o felie de ci tozina, de c`te-un bulgar de uracil / calarind pe baloane albastre
=i ro=ii / din care scoteau creste coco=ii, / ame\ind pe pun\i inguste de hidrogen. / am escaladat platouri hercinice / vai purinice, cre vase pirimidinice, cu ochii in instelare / am sondat cu pioletul legaturi nucleare / =i-am r`vnit mult mai sus. / eu voinic prea tare nu-s, / dar echilibr`nd peste ere / am ajuns la o nebuloasa de miere / sticlind in noapte ca un titirez. / pe un strop desprins din ea eu visez / inchipuindu-mi ca vie\uiesc” =i se termina (dar nu se termina, in fapt, niciodata) in =ifonierul din odaie, acolo unde se afla micul apocalips al lucrurilor:
„cotrobai prin =ifonier, ii =i lamé-uri =i fuste-nflorate =i veste matlasate de matase =i cordoane =i poleieli de discoteca =i cama=i de p`nza topita =i gulere fanteziste =i patru perechi de blugi ori ginali =i rochi\e roman\ioase de primavara =i un taior aproape barbatesc de stofa ecosez pe care te-am vazut de zeci de ori purt`ndu-l cu cravata =i basmaua ta neagra cu banu\i de alama =i cele doua e=arfe preferate, una plisata, portocalie, alta de un vi=iniu foarte frumos =i rochia larga de plaja, practic transparenta facuta dupa neckermann =i furouri, intre care cel cu dantela nea gra in care te-am vazut =i palarii, =i vulpi =i pardesie =i baticuri =i museline =i cozondraci.”
Sn aceasta fantastica viziune a cotidianului sau, mai bine zis,
in aceasta mitologie a cotidianului intra, cu drepturi egale, kits chul, derizoriul, apoeticul in viziuni, uneori, burle=ti, in desene de cele mai multe ori baroc-onirice. Mircea Cartarescu folose=te de regula doua strategii sau doua cai de acces: levita\ia =i expedi\ia erotica. El fotografiaza, cum s-a vazut, lumea de sus =i, in timp ce fotografiaza, viseaza =i mediteaza. Reveria intra, in acest fel, in discursul realist =i-l disloca. Calatoria pe pam`nt, printr-o lume sufocata de lucruri =i isterizata de rela\ii, este alt pretext de a face recensam`ntul realului. Dar =i aceasta aventura depa=e=te margi nile vizibilului, posibilului. Poetul ne avertizeaza doar ca el umbla
„calare prin realitate, halucina\ie, vis / prin adevar =i prin nu se poate”. Efectul este, oricum, acela=i: un mare spectacol in care grotescul sta alaturi de mirific. Mircea Cartarescu este numai par\ial ironic atunci c`nd i=i intituleaza un poem „mare\ia kits chului”, pentru ca, vazute dintr-un unghi favorabil liric, obiec tele-kitsch, de=eurile civiliza\iei moderne, ur`tul cotidian participa, repet, la un mare spectacol. Poezia este, desigur, a ochiului care
=tie sa vada =i sa dea o semnifica\ie mai inalta acestor aglomerari de lucruri apoetice. Imagina\ia gase=te rela\ii nea=teptate intre ele =i le introduce intr-un discurs fantezist, ironic =i cu premedi tare paradoxal. Principiul coresponden\elor simboliste este folo sit in alt chip: no\iunile se cheama =i se confunda dupa o lege a absurdului. Totul pare, in cele din urma, un joc superior al spiri tului, o petrecere cu rimele: „deschizi u=a =i, drace, vezi ca tava nul / facea pe =amanul; / o glaja / purta masca de coaja; / manu=a
/ era Purusha; / cearceaful de pat / era Prajapat; / pe covor / p`lp`ia scarabeul =i Hor; / pentru Tanit / se prostitua un chibrit;
/ mileul / tuna; eu sunt Dumnezeul / poporului Izrail / intor tocheat =i viril; / in dulap, vesta / graia din Avesta / iar lustra / talmacea spusa lui Zarathustra; / o poza / cu pleroame de rube denii, era o gnoza / pragul / facea miracole ca Simon Magul / unei damigene / ii vorbea Origene; / o caciuli\a de merinos / predica asemenea Domnului Nostru Iisus Hristos; / checul de pe tavi\a, in félii / graia cu pilde din evanghelii; / clistirul / recita din Efrem Sirul, capodul / din Roman Melodul; / ma=ina de scris
/ se credea-n paradis; / biblioteca / plecase la Mecca; / o carioca se dadea drept zei\a Tezcatlipoca; / tabloului, rama / ii vorbea ca prin\ul Gautama / adica Buddha / =i i=i zicea El kuran o carte de
Pablo Neruda; / lini=te, c`ini de gheauri! striga becul / conti nu`ndu-=i salamalecul; / un plic de cacao / vorbea despre Lege =i
Tao; / paharul / citea Zoharul; / la telefon / vorbea Metatron; /
in aer, bacilii / erau bogomilii; / ni=te batiste / erau baptiste; / un cuier / era un cruciat templier; / in toata camera cu obiecte / erau numai schisme, persecu\ii =i secte / Canosse, conclavuri, biserici, edicte / lichioruri cu ierbi benedicte. / — Gura! le-am urlat lighioanelor fara de numar.”
Pe aceasta cale Mircea Cartarescu ajunge sa comunice marile teme lirice. Feeria cotidianului, viziunea lumii ca spectacol nu
inlatura crizele de existen\a, melancoliile spiritului. „Singur =i
incol\it de via\a“, scrie intr-un loc poetul. Faptul se verifica mai ales in poezia erotica din ciclul Idile. Notele principale ale erosu lui sunt acelea din Poeme de amor. Nu s-a schimbat nimic. C`teva admirabile portrete =i un numar de false fabule in care se poves te=te iubirea dintre o chiuveta =i o mica stea... Un subtil poem al incomunicarii, o parodie a cunoscutului motiv romantic: „intr-o zi chiuveta cazu in dragoste / iubi o mica stea galbena din col\ul geamului de la bucatarie / se confesa mu=amalei =i borcanului de mu=tar / se pl`nse tac`murilor ude. / in alta zi chiuveta i=i marturisi dragostea: / — stea mica, nu sc`nteia peste fabrica de p`ine =i moara d`mbovi\a / da-te jos, caci ele nu au nevoie de tine / ele au la subsol centrale electrice =i sunt pline de becuri / te risipe=ti pun`ndu-\i auriul pe acoperi=uri / =i paratraznete. / stea mica, nichelul meu te dore=te, sifonul meu a bolborosit / tot felul de c`ntece pentru tine, cum se pricepe =i el / vasele cu res turi de conserva de pe=te / te-au =i indragit / vino, =i ai sa sc`nteiezi toata noaptea deasupra regatului de linoleum / craiasa a g`ndacilor de bucatarie./ dar, vai! steaua galbena nu a raspuns acestei chemari / caci ea iubea o strecuratoare de supa / din casa unui contabil din pomerania / =i noapte de noapte se chinuia sor bind-o din ochi. / a=a ca intr-un t`rziu chiuveta incepu sa-=i puna
intrebari cu privire la sensul existen\ei =i la obiectivitatea ei / =i
intr-un t`rziu ii facu o propunere mu=amalei. /...c`ndva in jocul dragostei m-am implicat =i eu / eu, gaura din perdea, care v-am spus aceasta poveste. / am iubit o superba dacie crem pe care nu am vazut-o dec`t o data... / dar, ce sa mai vorbim, acum am copii pre=colari / =i tot ce a fost mi se pare un vis.”
Poetul care scrie aceste fantasmagorii jura ca „un singur s`n al tau face c`t toata opera mea” =i dedica un numar de versuri unor superbe „gagici inco\ofenite”. Preia forme lirice din Bolin tineanu =i Minulescu =i scrie pasti=e in stil baladesc, nar`nd aprige iubiri bucure=tene:
„Teiul Doamnei pare zugravit in crida.
Sn cofetarie intra o gravida.
Astfel sta la coada intre mu=terii
Ca o garofi\a intre papadii.
Astfel intre brazii cu tulpini de ceara
L`ng-un =ipot dulce =ade-o caprioara.
Checuri cu stafide doarme in vitrine.
E frigoriferul greu de savarine.
Eu la o masu\a imi consum frucola
+i citesc cum Nica pleaca la Socola,
Ca-l predau pe Creanga astazi la amiaza.
Mu=teriii merge, coada-nainteaza...”.
Parodierea erosului tradi\ional este inso\ita de o discreta poezie a feminita\ii, =i in poemele din urma, de o foarte fina poezie a paternita\ii. Mircea Cartarescu este in stare de mari salturi =i, c`nd pare mai bine instalat in parodie, vezi ca introduce o nota grava:
„nu =tiu, e melancolia secolului care moare? e toamna care ne bulverseaza pe to\i, spal`nd frunzele galbene =i caramizile ro=ii ale morii d`mbovi\a
=i aduc`ndu-ne miros de subdezvoltare =i tramvaie vechi? e altceva? nu =tiu, dar vad ca toata lumea, pe trotuare, in fabrici =i patiserii =i p`na-n sta\iile v`ntoase de troleibuz, barba\ii, pu=timea =i tipele maritate
=i codanele-n sarafan, cu cercei-lan\i=oare uitata de marele organism social, de familii =i prunci
=i chiar de propria lor carne, propriul lor s`nge, nervii =i venele lor
=i viseaza sub becuri electrice la fericire.”
Procedeul lui liric aminte=te de pictura lui Magritte. Desenul fantastic este ob\inut nu din deformarea realului, ci din alaturarea ingenioasa de naturi eterogene care, impreuna, dau o impresie de miraculos =i absurd in ordinea realului. Snsa acest poet excep \ional se arata deja obosit de discursul alienant, vrea sa prinda in versuri vocea umanului =i aspira spre clasicitate...