Iubirea este o tema literara foarte vasta si importanta, ale carei origini
se leaga de originile culturii umane. In opinia lui Victor Hugo, “dragostea
e chiar parte din suflet. E de aceeasi natura. Dragostea e ca o scanteie
divina si ca sufletul, si tot ca el e incoruptibila, indivizibila, nepieritoare.
E un punct de foc in noi, nemuritor si infinit, pe care nimic nu-l poate
margini si nimic nu-l poate atinge. Il simti arzand pana in
maduva oaselor si-l vezi stralucind pana in adancurile cerului”. x3x18xd
Inrudite, prin sens, cu termenul “iubire” sunt termenii “eros”
si “amor”.
Conform “Micului dictionar enciclopedic”, iubirea este “faptul
de a iubi”, “sentiment erotic pentru o persoana de sex opus”,
“sentiment puternic de simpatie, de admiratie si de afectiune pentru cineva”.
In “Dictionarul de filozofie”, ea apare ca “termen atribuit
unui sentiment moral-estetic funciar, opus egoismului. Iubirea se manifesta
in aspiratia dezinteresata si patrunsa de abnegatie catre obiectul sau:
o persoana sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate profesionala
sau sociala. Nasterea si dezvoltarea acestui sentiment, pe plan istoric si individual,
este intim legata de formarea personalitatii. Iubirea dintre sexe vizeaza persoana
umana in plenitudinea sa fizica, morala si intelectuala, in frumusetea
individualitatii sale unice si irepetabile, fiind generatoare de fericire autentica
numai in aceasta calitate. Natura si rolul indeplinit de iubire
in viata oamenilor a primit in istoria culturii interpretari variate.
Una dintre cele mai vechi interpretari este aceea mitologica-cosmologica, in
care iubirea apare ca o forta cosmica grandioasa, generatoare si creatoare (Erosul
orficilor, principiul organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic
al lui G. Bruno, principiul unificator al cerescului si al teluricului, al finitului
si infinitului in romantismul german, forta motrice si diriguitoare a
evolutiei la Ch. Peirce). Distingand genuri diferite ale iubirii si considerand-o
pe cea spirituala (rationala) ca superioara, numerosi ganditori i-au atribuit
virtuti cognitive fundamentale (cunoasterea frumosului ideal ca atare, identificare
a iubirii si cunoasterii la Platon, accederea catre culmile lumii inteligibile,
beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertate interioara izvorata
din cunoasterea rationala, <<amor dei intellectualis>> la Spinoza,
penetrarea continutului ideal sau absorbirea in noi a lucrului cunoscut
ca o contopire erotica la F. Schlegel). Acelasi dictionar prezinta erosul sub
forma unui “simbol platonician al elanului spiritual catre adevar, bine
si frumos (eros superior) ca si al instinctului de reproducere a speciei (eros
inferior). Totodata erosul aduce plenitudinea si bogatia vietii interioare.
In psihanaliza, erosul este ansamblul pulsiunilor vietii, manifestat prin
libido, dominat de principiul placerii si reprimat de viata sociala (principiul
realitatii). Formele de manifestare ale erosului sunt, in consecinta,
ocolite, mascate, simbolice, imaginare. Calea realizarii lui superioare, prin
creatie (in sensul platonician), este sublimarea. H. Marcuse reia tema
erosului psihanalitic intr-un sens ideologic si polemic. Erosul reprimat
de civilizatia industriala se va elibera intr-o societate de asemenea
libera de orice constrangeri, imprimand vietii sociale caracterele
jocului, ale fanteziei descatusate si armoniei estetice. In viziunea lui
E. Fromm, erosul capata o acceptiune religioasa, religiei revenindu-i, in
proiectele sale sociale, rolul de factor aglutinator, ca religie a iubirii.
Fara a subaprecia rolul erosului (ca si al altor functii naturale, psihice etc.)
ca factor mobilizator al vietii si activitatii umane, conceptia materialist-istorica
asupra esentei umane, ca produs al relatiilor sociale, integreaza motivatiile
actiunii umane intr-o viziune globala, unitara tinand seama totodata
de ponderea specifica, de rolul si importanta fiecareia dintre acestea”.
“Cuvantul <<amor>> pare astazi potrivit pentru surprinderea
zonelor joase ale erosului. Amorul e pasager si comun. La vechii greci el e
un sentiment aflat in grija zeitei Afrodita Pandemos, protectoare a iubirii
instinctuale. Exista insa si o Afrodita Urania, patroana a sentimentului
erotic profund, dramatic, chinuitor -; supremul amor spiritualis”.
Putem spune “ca iubirea e direct legata de corporalitate si frumusete.
Frumusetea fiintei iubite transfigureaza lumea. Pasiunea iubirii este supremul
mijloc de a aduce eternitatea pe pamant. Orice iubire adevarata este absoluta
si nepieritoare, chiar daca ea se cladeste pe teritoriul celei mai flagrante
perisabilitati. Frumusetea e trecatoare, sensibilitatea se toceste, corpul imbatraneste”.
Iubirea este o parte a intimitatii umane profunde. “Iubirile nu se repeta;
orice iubire e un caz particular, unic, absolut si ireductibil. Cati indivizi
umani, tot atatea iubiri.Nimeni nu poate trai iubirea altuia, desi oamenii
seamana unul cu altul.” In opinia lui Jose Ortega y Gasset, “
o dragoste deplina, care s-a nascut in adancul unei persoane, nu
poate probabil sa moara. Ramane grefata pentru totdeauna in sufletul
senzitiv. Circumstantele -; bunaoara departarea -; ii vor putea
impiedica nutrirea necesara, si atunci iubirea aceasta va pierde din volum,
se va preface intr-un firisor sentimental, scurta vana de emotie
ce va continua sa izvorasca in subsolul constiintei. Nu va muri insa:
calitatea ei sentimentala dainuie intacta. In acea profunzime radicala,
persoana care a iubit continua sa se simta absolut atasata de fiinta iubita.
Hazardul o va putea duce de colo-colo in spatiul fizic si in cel
social. Nu conteaza: ea va continua sa fie alaturi de cel pe care-l iubeste.
Acesta e simptomul adevaratei iubiri: a fi alaturi de obiectul iubit, intr-un
contact si o proximitate mai profunde decat cele spatiale. Este o convietuire
de tip vital cu celalalt”. Tot Ortega y Gasset demonstreaza ca structura
sufleteasca diferita a barbatului si a femeii este extrem de importanta in
indragostire: “sufletul feminin tinde sa traiasca cu o singura axa
atentionala, care in fiecare epoca a vietii sale e fixata asupra unui
singur lucru. Pentru a o hipnotiza sau a o face sa se indragosteasca e
suficient sa-i captam acea raza unica a atentiei. In comparatie cu structura
concentrica a sufletului feminin, in psihismul barbatului se gasesc intotdeauna
epicentre. (…) Femeia indragostita se framanta de obicei fiindca
i se pare ca nu-l poate avea niciodata in fata ochilor in integritatea
sa pe barbatul iubit. Il gaseste mereu cam distrat, ca si cum, venind
la intalnire, si-ar fi lasat dispersate prin lume zone intregi
ale sufletului. Si, viceversa, barbatul sensibil s-a simtit deseori rusinat
vazand ca este incapabil de radicalism in daruirea de sine, de totalitatea
prezentei aduse in dragoste de catre femeie. Din aceasta pricina barbatul
stie ca e totdeauna neindemanatic in dragoste si incapabil
de perfectiunea pe care femeia izbuteste sa o confere acestui sentiment”.
Dragostea cunoaste nimeroase clasificari. Se poate vorbi de prietenie, de dragoste
familiala (fraterna, filiala, paterna, materna, maritala) si de dragoste religioasa
(adoratie, veneratie). “Viata si literatura ne arata ca iubirea poate
fi fulgeratoare, nebuna, iresponsabila, sau dimpotriva ascunsa, platonica, grava,
metafizica, razbunatoare. Iubirea poate fi vulgara, carnala, dar tot ea poate
atinge nu o data zonele cele mai inalte ale spiritualizarii fiintei”.
Dragostea este foarte importanta in mitologie, in special in
cea indiana si in cea greaca. La indieni, aceasta tema reprezinta subiectul
principal din numeroase epopei, precum “Mahabharata”, “Ramayana”,
“Sakuntala”, “Nara si Dunaryanti”. In spatiul
occidental, mitologia greaca a dat nastere unui numar insemnat de cupluri
celebre, ce au devenit motive literare: Afrodita si Ares, Eros si Psyche, Hades
si Persefona, Zeus si Danae, Diana si Achteon, Pygmalion si Galateea, Filemon
si Baucis, Elena si Paris, Ulise si Penelopa, Andromeda si Perseu, Ariadna si
Tezeu.
Un mit important este cel al Afroditei si al lui Ares. Fiul celor doua zeitati
este Eros, zeu al iubirii, fapt ce sugereaza caracterul dual al acestui sentiment.
In alte legende, Eros este copilul Beznei si al Vidului, sau al lui Poros
(Bogatia) si al Peniei (Saracia). “De cele mai multe ori, este reprezentat
ca un copil sau ca un tanar inaripat, gol, caci intruchipeaza
o dorinta ce nu are nevoie de mijlocire si nici nu se poate ascunde. Faptul
ca Eros este este un copil simbolizeaza desigur tineretea vesnica a oricarei
iubiri profunde, dar si o anume iresponsabilitate: Eros isi rade
de oamenii care-i vaneaza -; uneori chiar fara sa-i vada - , pe care-i
orbeste sau pe care-i face sa clocoteasca (aceleasi simboluri -; arcul,
tolba cu sageti, ochii legati, torta -; apar in toate culturile).
Globul pe care-l tine adesea in maini sugereaza puterea lui universala
si suprema. In ciuda atator poetisme searbede, Eros ramane
zeul dintai care asigura nu numai dainuirea speciilor, ca si coeziunea
interna a Cosmosului”.
La randul sau, Eros se indragosteste de Psyche, drama celor doi
simbolizand conflictul dintre suflet si iubire. “Psyche, o fata
ce le intrece pe toate in frumusete, nu-si gaseste un logodnic:
ea sperie prin chiar perfectiunea ei. Disperati, parintii ei consulta oracolul,
care le raspunde astfel: fata trebuie gatita ca pentru nunta si lasata pe o
stanca, pe varful unui munte, unde va veni un monstru sa o ia in
casatorie. Fata este condusa cu un alai funebru la locul desemnat si ramane
acolo singura. O adiere de vant o rapeste si o poarta prin vazduh pana
in fundul unei vai adanci, intr-un palat minunat, unde niste
glasuri se pun in slujba ei, ca niste sclavi. Seara, ea simte o prezenta
in preajma ei, dar nu stie cine este. Este sotul despre care a vorbit
oracolul; el nu-i spune cine este, ci o avertizeaza doar ca, daca-l va vedea,
il va pierde pentru totdeauna. Trec astfel multe zile si nopti, iar Psyche
este fericita. Dar i se face dor de rudele ei, si i se da voie sa se intoarca
la ei cateva zile. Aici, surorile ei, pizmase, ii trezesc neincrederea
si, reintoarsa la palat, ea priveste, la lumina unei lampi, frumosul tanar
ce doarme alaturi de ea. Dar, vai! Mana fetei tremura: o picatura de ulei
fierbinte cade pe trupul lui Eros! Care, descoperit, se trezeste si fuge. Si
astfel incep, pentru Psyche, nenorocirile. Caci este victima maniei
Afroditei, care o pune la munci din ce in ce mai grele, spre a o chinui.
Dar, asa cum Psyche nu-l poate uita pe Eros, nici Eros nu o uita pe Psyche.
El obtine de la Zeus dreptul de a o lua in casatorie. Psyche devine sotia
lui si se impaca, in cele din urma, cu Afrodita.
In acest mit, Eros simbolizeaza iubirea si in special dorinta. Psyche
intruchipeaza sufletul, ispitit sa cunoasca iubirea. Rudele fetei reprezinta
ratiunea, care pune la cale siretlicurile necesare. Palatul condenseaza imaginile
luxului si ale luxuriei, toate plasmuirile viselor. Noaptea, interdictia acceptata
de a-l privi pe cel iubit, senzatia unei prezente reprezinta capitularea spiritului
si constiintei in fata dorintei si imaginatiei infierbantate
-; altfel spus, abandonul neconditionat in fata necunoscutului. Intoarcerea
la rude inseamna o desteptare a ratiunii; intrebarile puse de catre
surori sunt intrebarile mintii curioase si nesigure. Inca nu lumineaza
constiinta, ci se trezesc de-abia indoiala, curiozitatea, simturile potolite.
Intoarsa la palat, Psyche doreste sa-si vada iubitul; apuca o torta. Aceasta
din urma nu reprezinta inca decat lumina fumeganda si palpaitoare
a unui spirit ce sovaie sa incalce regula si sa perceapa realitatea. In
fata trupului minunat si vrednic de admiratie, sufletul are intuitia a ceea
ce este monstruos in prezenta lui, la acest nivel obscur de realizare.
Descoperita, iubirea fuge. Luminata, dar deprimata, Psyche rataceste prin lume,
urmarita de Afrodita cea de doua ori pizmasa -; ca femeie, pe frumusetea
fetei, ca mama, pe dragostea pe care Psyche i-o inspira fiului ei, Eros. Sufletul
cunoaste spaimele Infernului, unde Persefona ii daruieste totusi o sticluta
cu elixir de tinerete: principiul reinnoirii de dupa ispasire. Psyche,
adormita, este trezita de o sageata trasa de Eros, care, si el disperat, o cauta
pretutindeni: persistenta a dorintei din ea. Dar, de asta data, ingaduinta
de a se casatori ii este ceruta lui Zeus: cu alte cuvinte, unirea dintre
Eros si Psyche se va realiza acum numai la nivelul poftelor senzuale, ci dupa
Spirit. Prin divinizarea iubirii, Psyche si Afrodita, cele doua ipostaze ale
sufletului -; dorinta si constiinta -; se impaca. Eros nu mai
apare doar sub trasaturile sale fizice: nu va mai fi temut ca un monstru; iubirea
este integrata in viata”.
Unul dintre miturile fundamentale este mitul androginului, amintit de Platon,
in “Banchetul”: “acesta se numea pe atunci androgin,
caci si infatisarea lui continea, ca si numele, cate o parte de
barbat si femeie”. “Odata acasta unitate rupta in doua, apare
si drama spetei umane. Viata, in alcatuirea ei de barbati si femei, n-ar
fi in acest sens decat o chinuitoare cautare erotica a jumatatii
sacre, a identitatii pierdute. Dragostea devine astfel un act de reparatie ontologica”.
“Androginul initial nu reprezinta decat un aspect, o figurare antropomorfica
a oului cosmic pe care il intalnim in zorii oricarei
cosmogonii, ca si la incheierea oricarei eshatologii, caci in punctele
alpha si omega ale lumii si ale fiintei manifestate se situeaza plenitudinea
unitatii fundamentale, unde contrarele se confunda, fie ca nu sunt decat
potentialitate, fie ca impacarea, integrarea lor finala a fost indeplinita”.
Legendele antice au contribuit la aparitia unor noi mituri literare, in
special in Evul Mediu (“Cavalerii Mesei Rotunde”, “Cantecul
lui Roland”, “Cantecul Nibelungilor”, “Cantecul
oastei lui Igor”, “Tristan si Isolda”, “Siegfried si
Crimhilda”).
Tema iubirii a fost abordata atat in scieri laice, cat si
in scrieri religioase. In religia crestina, cele mai cunoscute opere
de acest gen sunt: “Cantarea Cantarilor”, atribuita
lui Solomon, si scrisoarea apostolului Pavel catre corinteni. Ele descriu dragostea
permanenta dintre divinitate si popor, Iehova si Israel, respectiv dintre Iisus
Hristos si Biserica.
In literatura laica straina, un exponent de referinta al temei in
discutie este tragedia “Romeo si Julieta”, scrisa de William Shakespeare.
Subiectul acestei opere literare este iubirea ce se naste intre doi tineri
veronezi: Romeo si Julieta. Ei fac parte din familiile Montague, respectiv Capulet,
familii ce se urasc de moarte. Romeo o cunoaste pe Julieta la un bal dat de
familia Capulet si se indragosteste imediat de ea. Cei doi tineri nu tin
cont de rivalitatea familiilor din care provin, desi isi dau seama ca
iubirea lor este paradoxala si imposibila („Iubirea mea e-al urii mele
fiu”, „Plati-voi scump! Mi-e zalogita viata / Dusmanului!”).
Are loc o confruntare cu limitele, ce anticipeaza sfarsitul tragic al
dragostei lor.
Romeo preia initiativa, asemanandu-si aleasa inimii cu o sfanta
(„Maini fie-ti, sfanto, buzele”), in timp ce el
isi asuma o conditie umila de „pelerin”. Jocul celor doi este
doar in aparenta sacru: ei interpreteaza niste roluri, fiind la un bal
mascat. Daca, la inceput, el isi exprima direct sentimentele, jucand
doar un joc sentimental, cu intrebari si raspunsuri („Dar pelerini
sau sfinti, n-au buze, gura ?”, „Da, pelerine, pentru rugaciune”),
in noaptea balului, isi dezvaluie simtamintele („Stapana
mea! Iubita mea”). Tanarul o alatura pe Julieta elementelor cosmice
(„Rasare ziua -; Julieta-i soare! / Te-nalta soare dalb! Rapune luna”).
Fata ii impartaseste dragostea, dar constientizeaza faptul ca nu
pot fi impreuna („Romeo! / De ce si pentru ce esti tu Romeo ? /
Reneaga-ti tatal! Leapada-al tau nume!”).
In perioada urmatoare, Tybalt se dueleaza cu Mercutio, prietenul lui Romeo,
si il ucide. Romeo se razbuna, omorandu-l pe Tybalt, fapt pentru
care este izgonit din cetate, de catre Duce. Familia Capulet hotaraste nunta
Julietei cu Paris, dar preotul Lorenzo ii da fetei, inainte de ziua
casatoriei, o licoare ce o face sa para moarta, spre a putea fi salvata apoi
din cripta de Romeo. Datorita hazardului, preotul nu reuseste sa-l anunte pe
tanar de planul sau, ceea ce duce la tragedie. Folosind bautura primita,
care isi face efectul, Julieta este ingropata in cripta familiei.
Romeo afla vestea mortii iubitei sale si se intoarce in Verona.
El doreste sa ii fie alaturi Julietei si se sinucide. Trezindu-se, fata
il vede pe Romeo mort, iar atunci isi ia viata.
Desi se poate spune ca dragostea celor doi tineri veronezi este impartasita,
unirea lor in fata Domnului nu are loc pe plan terestru, unde sentimentele
lor sunt respinse si nu sunt intelese de societate, dar se desavarseste
pe plan cosmic, prin moarte.
In literatura laica romana, mitul erotic este unul dintre miturile
fundamentale, alaturi de mitul pastoral, mitul estetic si mitul etnogenezei.
Tema iubirii este cel mai bine ilustrata in creatia lui Mihai Eminescu.
Conform opiniei lui George Calinescu, in opera lui Eminescu exista patru
ipostaze diferite ale iubirii: iubirea paradisiaca, iubirea demonica, iubirea
mortuara si iubirea elegiaca. In poeziile sale, tema iubirii se contopeste,
deseori, cu tema naturii si a jocului. Jocul inocent, neintentionat, este transformat
in joc sentimental. Acesta nu pastreaza toate caracteristicile unui joc.
Spatiul si timpul desfasurarii activitatilor ludice sunt clar mentionate: intalnirea
indragostitilor are loc in codru, “la isvorul / Care tremura
pe prund” sau “sara pe deal”, “sub un salcam”.
Codrul are un important rol protector: coroanele copacilor sai formeaza o cupola,
„crengi plecate”, iar trunchiurule lor ii ascund pe indragostiti
de privirile celorlalti oameni („De mi-i da o sarutare / Nime-n lume n-o
s-o stie”). Din acest punct de vedere, poate fi asociat unui labirint.
Intrarea in codru este o trecere de la profan la sacru, la o lume pura,
a sentimentelor. Padurea devine unic martor al iubirii, un martor etern, ce
da impresia unei fiinte inteligente.
“Jocul” ii absoarbe cu totul pe jucatori. Ei se izoleaza de
restul lumii (“vom fi singuri - singurei”) si se cufunda in
uitarea de sine (“ore intregi spune-ti-voi cat imi esti
de draga”, “vom visa un vis ferice a…i adormind de armonia
/ Codrului batut de ganduri”). Iubitii se asaza langa un copac,
refacand armonia cuplului edenic. Prin faptul ca isi are radacinile
infipte in pamant, iar crengile sale se indreapta spre
cer, orice copac poate fi considerat un „axis mundi”, simbol al
eternitatii si al regenerarii periodice. Salcamul reprezinta un element
ascensional, de reper, un copac sacru, ce are rol de protector, ca martor al
iubirii dintre indragostiti. Teiul este un arbore deosebit prin florile
sale. Caderea lor formeaza o ploaie vegetala si da nastere unui cumul de senzatii
vizuale, motorii, auditive, olfactive si tactile.
Jocul afectiv, lipsit de orice interes material, este si o lupta pentru ceva,
si o exhibare a ceva. Eul liric incearca sa-si exteriorizeze sentimentele,
folosind interjectii (“Ah!”) si epitete (“Fruntea alba”,
“parul galben”, “buze dulci”, “ochii tai mari”,
“draga”), precum si comparatii (“Sufletul meu arde-n iubire
ca para”). “Vanat” sau “vanator”,
eul liric respecta regula tacerii. Starile emotionale sunt transmise doar prin
gesturi: transformandu-se in cuvinte, sentimentele ar cunoaste o
adevarata decadere si deformare. Cei doi nu “stiu”, ci “simt”.
Ocrotiti de codru, ei renunta la avantajele iluzorii ale ratiunii, continuandu-si
idila in universul oniric: “Si surazand vom adormi”.
In mod obisnuit, idila se desfasoara seara, intr-o singuratate deplina.
Venirea intunericului reprezinta o forma de protectie, prin disparitia
luminii. Noaptea asigura misterul si, in special, izolarea necesara desfasurarii
relatiei dintre cei doi.
In cele trei poezii alese, apare un izomorfism intre starile afective
ale eului liric si apele care il inconjoara. Sintagmele „singuratece
izvoare”, „isvoare plang in vale”, „apele
plang” sugereaza o proiectie, in planul naturii, a sentimentelor.
Deoarece sunt curgatoare, apele simbolizeaza trecerea, evolutia spre moarte
si efemeritatea fiintei umane.
Un alt motiv al liricii eminesciene este vantul. Acesta intruchipeaza
„anima mundi” si are rolul de a pastra pentru eternitate dovezile
imateriale asociate dragostei („Ingana-ne vor c-un cant
a…i Blanda batere de vant”). In mod obisnuit,
idila se desfasoara seara, intr-o singuratate deplina. Venirea intunericului
reprezinta o forma de protectie, prin disparitia luminii. Noaptea asigura misterul
si, in special, izolarea necesara desfasurarii relatiei dintre cei doi.
In cele trei poezii alese, apare un izomorfism intre starile afective
ale eului liric si apele care il inconjoara. Sintagmele „singuratece
izvoare”, „isvoare plang in vale”, „apele
plang” sugereaza o proiectie, in planul naturii, a sentimentelor.
Deoarece sunt curgatoare, apele simbolizeaza trecerea, evolutia spre moarte
si efemeritatea fiintei umane.
Un alt motiv al liricii eminesciene este vantul. Acesta intruchipeaza
„anima mundi” si are rolul de a pastra pentru eternitate dovezile
imateriale asociate dragostei („Ingana-ne vor c-un cant
a…i Blanda batere de vant”). In mod obisnuit,
idila se desfasoara seara, intr-o singuratate deplina. Venirea intunericului
reprezinta o forma de protectie, prin disparitia luminii. Noaptea asigura misterul
si, in special, izolarea necesara desfasurarii relatiei dintre cei doi.
In cele trei poezii alese, apare un izomorfism intre starile afective
ale eului liric si apele care il inconjoara. Sintagmele „singuratece
izvoare”, „isvoare plang in vale”, „apele
plang” sugereaza o proiectie, in planul naturii, a sentimentelor.
Deoarece sunt curgatoare, apele simbolizeaza trecerea, evolutia spre moarte
si efemeritatea fiintei umane. Un alt motiv al liricii eminesciene este vantul.
Acesta intruchipeaza „anima mundi” si are rolul de a pastra
pentru eternitate dovezile imateriale asociate dragostei („Ingana-ne
vor c-un cant a…i Blanda batere de vant”).
Putem afirma, astfel, ca tema iubirii prezinta o valoare culturala incontestabila,
dovedita de numarul impresionant de opere care au abordat acest subiect.
Bibliografie
1.Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dictionar de simboluri”, Editura
Artemis, Bucuresti, 1994
2.„Mic dictionar enciclopedic”, Editura enciclopedica romana,
Bucuresti, 1972
3.„Mari teme literare”, dictionar -; antologie de texte pentru
clasa a IX-a, Editura Paralela 45, Pitesti, 2002
4.”Dictionar de filozofie”, Editura Politica, Bucuresti, 1978
5. Victor hugo, „Cugetari”, Editura Albatros, Bucuresti, 1982
