o7b24bv
Asupra cuvantului roman sunt inca iritabili profesorii de literatura si criticii cu apucatura scolara. Ei cred a sti precis ce e un roman, dupa numarul de pagini si dupa natura cuprinsului; prin aceasta credinta situatia lor este, astazi, paradoxala. In voia lumii si a timpurilor cuvantul acesta si-a largit cu mare libertate intelesul. Colectii de scrisori si memorii; dialoguri politice, filozofice, religioase; voluminoase istorii de familii si povestiri dramatic stranse intr-o suta de pagini, abundente expectoratiuni lirice se numesc, acum, linistit, in subtitlu: romane.
Uzul adevarat ne arata ca acest cuvant, dupa ce va fi concurat sinonimic, destula vreme, cuvantul foileton, se va indrepta sa insemne poate: carte, simplu o intamplare simetrica celei a cuvantului grec cu care europenii au ajuns a numi Sfanta
Scriptura; numai ca, la roman, miscarea se face in sens opus, de la o semnificare speciala spre una generala. Romanul este cartea favorita, e breviarul vremilor noi cum se vede si din format chiar. Supararile profesionalilor oficiali ai literaturii si obiectiile lor sunt acum de mult alaturi cu drumul. Romanul este cartea in care se gaseste una din materiile (obisnuit: mai multe, amestecat) rezervate subsolului ziarelor: Filozofie; Religie; Morala; Psiho logie intima, sau nationala, sau sociala; Politica; Erotica; Satira sociala, nationala, literara uneori satira asupra unui singur om; Istorie vazuta pitoresc sau interpretata filozofic ori psihologic;
Impresii de calatorie si orice fel de multumiri sau nemultumiri,

cetatenesti, domestice ori din viata adanc personala. Se cere totusi, cu oarecare staruinta, pentru a corespunde titlului de roman , ca acest material sa se prezinte, sau sub forma de naratiune oarecum anonima, sau sub forma de scrisori, de jurnal, de amintiri proprii ale povestitorului, care, in acest caz, ni se angajeaza direct autobiografic.
Este fatal ca, in materie de arta, termenii generici sa devina tot mai de prisos; si artistul si opera vor sa fie fenomene din ce in ce mai inversunat individuale. Pana la definitiva sa uitare, cuvantul roman figureaza ca un jeton comod pe tabla jocurilor literare. Am notat acestea pentru a preveni, in cazul lui Pygmalion al lui Grigori M. Sturdza, obisnuita intrebare, cu pretentii critice: e sau nu e roman ceea ce avem dinainte? Daca au curs de roman dialogurile de traditie platonica ale lui France si autoevlaviile lui
Barrès...
Romanul personal a crescut prin colaborarea energica a femeilor: un costum literar favorit al apologeticii feministe in veacul XVIII, si in general o forma de degajare mai mult sau mai putin discreta la femme ne se déguise jamais, mais elle se voile toujours 1, zicea cu subtilitate suspecta Madame de Genlis a oprimatilor de diverse calitati, cum au fost pana nu demult femeile, sau unii barbati care s-au nascut cu virtuti consacrate ca feminine. Naturile unde vointa e in dezacord cu elementele real productive ale spiritului; suflete arse de ambitii violente si imprecise, de porniri care, cu acre zgandariri se urca pana aproape de bordul hotarator al faptei expresive si vesnic aluneca indarat, reinghitite usturator. Astfel, fireste, romanul personal e, adesea, accident de adolescenta si forma literara preferata a timiditatii sau mai mult poate a orgoliului pudic si iritabil care o intovaraste.
Romanul personal este neaparat o forma literara dintre cele mai ospitaliere; dar analiza psihica si lirism i se cere, in orice caz. Proza lirica s-a desfacut uneori din cadrul romanului personal si a plutit de sine, vag imn autobiografic, ca in Orphée si la Vision

d Hébal ale lui Ballanche, in Centaurul lui Maurice de Guérin.
Este de notat ca, la Grigori Sturdza, romanul personal e redus la lirism cu o consecventa aproape fanatica. Avem aci incercarea de a pastra puritatea stricta a unei forme. Prin aceasta cartea obtine o savoare veche, curioasa; dar nu numai prin aceasta.
Sturdza fixeaza, ca izvorator al acestui debit pur liric, o figura de diletant absolut. Perfectia desenului merge pana aproape de marginile autoironizarii, atat de scrupulos a inventariat autorul caracterele tipului.
Fictiunea primordiala: Scriu numai pentru mine paginile aceste. E numai pentru mine tot ce voi scrie ne intampina cu suras de sacrificiu literar de batranel, cazut in copilarie. Ca si
Sainte-Beuve, care, la 22 de ani, in Joseph Delorme, scria serios:
C est sur le passé que je me rejette 2 , liricul din Pygmalion cocheteaza intens cu farmecele dulci-amare ale trecutului. Si iarasi: Cand eram tanar, scriam numai pentru mine . Acum, in maturitate, dupa ce a dat la lumina o suma de carti, intre care un Cesar Borgia (si in oglinda, liricul isi incearca delicat asemanare fizionomica cu acel prestigios specialist al vointei), revine in treacat la scrisul pentru sine .
Ma plimb si acum in padurea scumpa copilariei mele... Acum minunea se desprinde la fiecare pas sub indemnul privirii mele creatoare... Artistul a rascumparat cu prisos dezamagirile vietii .
Artist din dezamagirile vietii e un alt simptom decisiv al naturii diletante. In sfarsit, culminatia: m-am intrebat, ca de pe hotarul a doua lumi contradictorii, care e lumea adapostitoare a adevarului vesnic, in care trebuie sa gasesc calea ce ma va duce spre desavarsirea pe care o ravnesc . Cautarea deliberata, din capul locului constienta, a desavarsirii : iata, in complet, metoda himerica a diletantului.
Desavarsirea , cel mai imprecis dintre idoli, narcotic perfid al instinctului si al sanatoasei lacomii de a faptui...
Voiam sa scriu o carte si am inteles curand ca nu era decat inceputul unui sir nesfarsit de lucrari, piatra fundamentala a unei

opere vaste si nebanuite ... Proiecte imense, asteptare, viitor, asa se numesc diavolii sub gheara carora se alinta dureros tot diletantul!
Mi-am facut idoli din zdrentele neputintei mele... si caut, caut intruna, si parca nu mai stiu ce-am pierdut ... astfel se amplifica pana aproape de maretie icoana slabiciunilor chin tesentiale cu care se joaca, din care se adapa, cu acra pofta, diletantul.
Diletantismul nu e fatalitate, numaidecat; din fericire, el poate fi numai stadiu, una dintre bolile de formatiune care se pot socoti salutare. In aceasta forma de criza pur juvenila, Sturdza il schiteaza astfel: Stateam ceasuri intregi cu usa incuiata in universul meu miraculos. La adapostul gandurilor mele incre zatoare, fiinta mea pamanteasca isi faurea o lume exterioara, mai blanda, mai rabdatoare, in care sufletul meu se simtea mangaiat.
Diletantul este un fals izolat. El se joaca de-a singuratatea, ca un copil care, satul de rasfaturi, se supara pe mama si nu vrea sa vie la masa. In betiile sale de visari imprecise, in indolenta care fuge de forma hotarata si responsabila, diletantul se deprinde a vedea fals. Dorurile necunoscute, indemnurile unei vieti noi, neinchipuite ii apar, deodata si din fuga, ca forme viguroase pe care mintea sa le blagosloveste cu duh insufletit , si spiritul nehotarat se leagana agreabil in urzeala gandurilor bogate .
Diavoleasca mreaja in care se rasuceste diletantul: imprecizia, copilul lenei de a-si incorda la maximum puterile spiritului, il smomeste sa simta bogatii pipaite acolo unde nu sunt decat posibilitati difuze, roditoare sau inselatoare. Spiritul diletant este o fredonare. La cantarea adevarata el nu ajunge; pana acolo drumul e prea inconfortabil. Ii place sa intarzie pe treptele sentimentului pur, acolo unde, prin excelenta, se opereaza mirajul pernicios al unei minti prea incarcate , al unei himerice abun dente. Lumea de perpetue avorturi, opaca si dispneica a dile-

tantului, cu nimicurile ei enorme, cu vagul prapastios, in jurul carora se intind dezvoltari diluate Sturdza ne-o expune si minutios, si amplu. Vorbirea la intaia persoana serpuieste statornic, intre poetic si elocvent, se abate armonic si traditional in forma de scrisoare sau de povestire autobiografica a iubitei si ajunge a ridica tonul pana la imn. Insa in jurul acestei substante diletantice si a formei sale adecvate e desenat un cadru artistic: peisajul psihic al picaturilor de ploaie. Prin incadrarea aceasta tabloul capata distanta estetica: grosul expunerii, cu monotonia inevitabila genului, ni se prezinta cu un caracter de studiu bine sustinut. Sa subliniem tare o pagina de virtuozitate discreta, dar de excelenta calitate: jocul de imagini interioare si externe pe care le proiecteaza calaretul, in trecerile sale periodice, pe aceeasi campie, prin aceeasi padure. Abilitate sau numai intamplare?
Masa cea mare a textului e de o vechime curioasa: e un fel de a zice care, adesea, ne duce, peste proza lirica a lui Eminescu, pana aproape de romanele lui Bolintineanu; iar alteori ne lovim de neaosia calculata si de solemnitatea retorica a lui Vlahuta.