g2n22nq
Desi Hasdeu pretindea a fi gasit intr-o psaltire versuri razboinice compuse de chiar Stefan cel Mare, intaiele stihuri (slavone) ce se cunosc sunt ale lui Udriste Nasturel din Molitvenicul slav de la 1635, repetate apoi in Pravila de la Govora din 1640. Intaia epigrama romana vine ca un raspuns in Cartea de invatatura a mitropolitului
Varlaam (Iasi, 1643):
Desi vezi candva samn groaznic,
Sa nu te miri cand se arata puternic.
Sunt in total 12 versuri stangace, facute in sudori, dupa care urmara si altele. Intr-un grup de 8 stihuri ale lui Varlaam gasim si o prima “imagine”:
Valuri multe radica furtuna pre mare, mai vartos gandul omului intru lucrul ce are.
Abia Miron Costin poate fi socotit ca un liric in adevaratul sens al cuvantului (dadea si cateva lamuriri despre “stihoslovie”). In Viata lumii este, daca nu multa poezie, macar o vibratie a desertaciunii, de altfel de origine populara:
Lumii cant cu jale cumplita viata, cu grije si primejdii, cum iaste si ata...
Fum si umbra sunt toate, visuri si pareare, ce nu petreace lumea? si in ce nu-i cu dureare?
Spuma marii si nori supt ceriu trecator...
Punctul vital il formeaza trecerea psalmodica a imparatilor:
Unde-s a lumii imparati? unde iaste Xerxis?
Alexandru Machidon? unde-i Artaxerxis?
Avgust, Pompei si Chesariu? Ei au luat lumea, pre toti i-au stins cu vreame, ca pre niste spume.
Luand pilda de la polonul Jan Kochanowski, mitropolitul Dosoftei
(1624—1694) publica in 1673 Psaltirea in versuri. Talentul nu-i lipsea, dovada comentariul la capul de bour dintr-o epigrama, mic tablou:
Pre catu-i de mare hiara si buiaca,
Coarnele-n pasune la pamant isi pleaca.
Talmacirea e mai mult o variatie lirica in jurul textului, cu introdu ceri de instrumente autohtone intr-un loc, care dau strofei o mare vibratie simfonica:
Viersul de psalomi sa urle,
Cu bucium de corn de buor,
Sa rasune pana-n nuor...
Cantati Domnului in strune,
In cobuz de viersuri bune,
Si din ferecate surle; cu evocari realistice de animale grele (fiind vorba de gradina):
O scurmara vierii cei grosi de la lunca,
Si zimbrii o pasc si-n coarne-o arunca.
Dosoftei are vorba materiala ce da corp mahnirilor abstracte:

La apa Vavilonului
Jalind de tara Domnului;
Acolo sazum si plansem
La voroava, ce ne stransem.
Si cu inima amara
Prin Sion si pentru tara
Aducandu-ne aminte,
Plangeam cu lacrami fierbinte,
Si bucine ferecate
Lasam pren salci aninate.
Un brasovean, Teodor Ivanovici Corbe, stihui si el la 1720, in Kiev,
Psaltirea, iar inaintea lui un Istvan Fogarasi, roman calvin, in versuri, precum se vede dintr-o copie a lui Ion Viszki din 1697.
Cantecele de stea, cazute in folclor, au fost la inceput niste laude religioase ca ale lui Iacopone da Todi. Vestitul Stabat, atribuit acestuia, apare intr-un astfel de cantec cules de Anton Pann. In 1768 iese la
Cluj o culegere de Cantece campenesti cu glasuri romanesti pentru “voia fetelor, nevestelor”, de un “holtei”:
Dragostele tinerele
Nu se fac din miere, ele,
Da’ din buze subtirele
Si din grumazi cu margele...
Un numar de cronici rimate din a doua jumatate a secolului XVIII apartin unei productii mahalagesti, cu stangacii savante, ritmuri inegale si o mare mascarie populara, prevestind pseudofolclorul su prarealist, exemplu Istoria Tarii Romanesti de la leatu 1769 si a
Bucurestilor, saracii:
De misei, de porci de caine,
Cu cate un peskir legat de mani
Si-n cap pene de gaini.
Ce sa vezi si ce sa zici?
O gramada de calici,
Toate ulitele pline
Uciderea lui Grigore Ghica (1777) a avut ecou atat in Moldova cat si in Muntenia. Cronicile rimate respective au miscari de Vicleim:
Iar Grigorie-voda Ghica
Porunci sa-i traga butca,
Si asa au purces pa vale,
Noaptea si cu masalale,
Mergand pana la un locu,
Statu de ofta cu focu.
Intaiul adevarat poem burlesc muntean este Povestea mavrogheneasca a pitarului Hristache, in metru de cantec de stea, intr-un amestec hazliu de mahalagisme, turcisme, grecisme si radicale. Avem de-a face cu o critica de exponent al paturii joase, comic bombastica, prapastioasa, razbunatoare, miticista, zeflemista la modul bucurestean:
Nu trecu cateva zile
S-auzim de domn ca vine,
Unul ce a fost in treaba:
Dragoman pe Marea Alba.
Purtarile domnului sunt descrise cu minunare sceptica de cetatean patit si cu o suspectare ce insinueaza scrantirea. Scriitorul umfla, recal citrant la orice administratie, dand actelor domnului o grasa coloare de obstinatie absurda si ticnita. O sala de arme, indiciu al unui estetism muzeal, devine o incapere de ospiciu, in mijlocul careia domnul ni se arata ca o jivina rea, latratoare si incontinenta. Totul e infatisat maniacal, necurat, intr-o foarte grotesca litografie populara:
Nu mergea cu pompa mare,
Ci calare voiniceste.
Si la cap legat turceste;
Cu galeongii dinpreuna
Si mazdrac tiind in mana,
Si pe unde nu gandeai
P-acolo-l intalneai.
Tiptil, pe jos si calare,
Prin targ si prin mahalale;
Uneori in port turcesc,
Alteori calugaresc.
Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei intamplare de vornicul
Alexandru Beldiman are aerul unei poliloghii umoristice, fiind de fapt o cronica a razmeritei de la 1821. Autorul vedea lucrurile la modul sublim si socotea ca ar fi avut nevoie de concursul lui Heraclit si al lui Young:
Aice am trebuinta pe Iraclit sa aduc.
Starea Moldovei sa planga, sau sa pui sa scrie Jung.
In 4.260 versuri se descrie monoton si mecanic, cu saltari invese-

litoare uneori, un eveniment in sine prozaic, si doar pe alocuri dam de cate o caricatura morala, de cate o scena mai plastica:
Curgeau oile pe drumuri, toate gata a fata,
Cinci oca nu tragea una, si cine mai cauta;
Intra in Iasi o multime, atat din jos si din sus,
Si peste trei-patru zile auzeai cum ca oi nu-s.