u2t19tn

ALEXANDRU MACEDONSKI
Pe cat de multi fura prozelitii Junimii , pe atat de inversunati se aratara adversarii ei. Maiorescu (din motive mai mult personale decat teoretice) e combatut cu stilul lui insusi, dat in laturi . La Revista contimporana (1 martie 1873) se stransera un numar de inamici, incercand a sugera prin titlu ca ii privea literatura sub raportul continutului, ca intelegeau anume sa se aplice la viata contimporana . Maiorescu ii ironiza crunt.
Revista cu atitudini antijunimiste pline de urmari fu Literatorul
(20 ianuarie 1880) lui Al. Macedonski. O vreme se sustinu acolo impotriva artei pentru arta poezia sociala , injghebandu-se o scoala a tristetii proletare. In curand insa Macedonski, impins de temperament spre arta-lux, incepu sa profeseze arta pura, scoasa complet din zona inteligibilului: Logica Poeziei este ne logica fata cu proza, si tot ce nu e logic fiind absurd, logica
Poeziei este prin urmare insasi absurdul .
Din primele poezii ale lui Al. Macedonski (1854 1920), pline de acrobatii de metri si de strofe prozaice, se mai pot culege putine elemente valabile, poate numai Ocnele, cu viziunea fabuloasa a unei grote haotice, vazute cu acea imensitate zvelta si ornamentata de stil rococo cu care Johannot ilustra povestile orientale:
De te uiti in jos pe gura, ca l-a Iadurilor poarta,
La privire ti s-arata un abis nemarginit!
Sute de lumanarele licaresc innegurate,
Si din fundul ce-ngrozeste, strabatand, pare ca-ti zic
C-aici una langa alta zac fiinte vinovate,
Cu victime infierate de destinul inamic!
Insa daca chiar lumina pana sus abia patrunde,
Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran,
Si multiplele ciocane caror stanca le raspunde
Cad p-al sarii stei de piatra si recad c-un murmur van!
In Excelsior si Flori sacre, romantismul de tip Byron-Musset se amesteca cu un parnasianism foarte pictoric, dar si cu ecouri de simbolism. Cantecul ploaiei aminteste scoala flamanda:
Ploua, ploua,
Durerea cea veche, cea noua...
Afara e trist ca si-n casa,
Ploua cat poate sa ploua,
Cu ploaia ce cade, m-apasa
Ploua, ploua.
De acum, efect al conditiilor de viata, Macedonski apare invadat de psihoza de persecutie. Poetul e sub trasnet, lovit, sfasiat. Aci el jura razbunarea cea mai crunta veacului, aci, resemnat la ideea destinului fatal al oricarui poet, se insenineaza si se abstrage. Nu mai este un poet rastignit, este Poetul, Geniul neinteles de contemporani. Fara profunditate, Macedonski ar fi un cabotin ridicul, plin insa de o vibratie de sine adanca el isi compune o masca tragica de o extraordinara expresie. Sacer dotal, declamatoriu, cu o parere despre valoarea sa nebuna, simtindu-se din esenta aurului, diamantelor, eterului, divinitatii, poetul se extaziaza de gloria eterna. Macedonski este acum prerafaelit si dantesc, adorand nu o Madonna, ci propriul Geniu vazut in Empireu. El se declara imparat si joaca rolul imperial cu o tinuta poate actoriceasca, dar, sub durata scenei, magis trala. Cand multimea neghioaba il insulta, Poetul ridica preoteste ochii la cer:
O cer, natura,
Sub pulberi de aur,
O! Dumnezeu, mister albastru,
M-ai ridicat peste dezastru,
Sub stele, flori scanteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
Peste blestem si ura.
Si ce destin, balaur?
Aducandu-si aminte ca e print (se credea descendent de printi lituani), poetul asculta din stepa chemarile nelamurite ale pretinsei lui stirpe, se simte tar si se afunda in imensitatea stearpa:
In acea salbaticie de pustiuri onduloase,
In picioare calc trecutul, corp si suflet ma cufund,
Uit o viata amarata de ultragii sangeroase,
O renastere intreaga intr-un vis tot mai profund.
Zdrobit de inimicitie, el se simte David, regele, in psalmi de o simplitate complexa, comparabili doar marilor poezii eminesciene:
Era o lege a mea vointa;
Radeam de orice dusmanie...
Prin sufleteasca poezie,
Domneam de soarta nencercat.
Eram puternic imparat.
Eram puternic imparat:
Prin sufleteasca poezie,
Prin tinerete, prin mandrie,
Prin chip de inger intrupat.
Mi se-mplinea orice dorinta,
Cu tot inceputul aparent trivial, Noaptea de noiemvrie se alimenteaza din aceeasi aspiratie spre lumina. Zborul duhului deasupra Romaniei reediteaza in alt stil o tema eminesciana:
Era un zbor fantastic, un zbor fara de nume,
Ca zborul lui Mazeppa pe calul sau legat,
Si treieram pe vanturi, si colindam prin lume,
Purtat pe unde corpul odata mi-a calcat.
Campiile intinse pareau niste naluce
Si Dunarea un sarpe dormind peste campii,
Tot omul o furnica ce naste si se duce,
Iar muntii cei gigantici abia niste copii;
O pata cenusie in josul meu s-arata,
E marea care vecinic de panze e-ncarcata.
La ivirea primaverii, de o puternica euforie, poetul se simte renascut:
Veniti: privighetoarea canta si liliacul e-nflorit!
Noaptea de decemvrie, cu vesnicele refrenuri liturgice, e capodopera lui Macedonski, poemul delirant al mirajului:
Si el e emirul, si toate le are...
E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gandul mereu,
Si-n fata dorintei ce este dispare
Iar el e emirul, si toate le are.
Spre batranete poetul vede lumea descarnata, redusa la esente si sunete. Elogiaza harpele, nestematele, candizii nenufari si in general florile. Sufletul lui canta ca duhurile din Paradis:
Clar azur si soare de-aur este inima mea toata,
Si pe cand ramane corpul sub destinul cunoscut
Peste sufletu-n urcare este greu ca sa mai poata
Sa apese-amaraciunea din prezent sau din trecut
Clar azur si soare de-aur este inima mea toata.
Apropierea mortii ii da extaze, cu sentimentul confuziei intre viata si nefiinta:
Sub a soarelui lumina
Soapte umbla prin gradina,
Fluturi zboara sub cais,
Batranetea e un vis.
Ca Horatiu, Macedonski isi face testamentul, atribuind poeziilor lui trainicia nestematelor:
Sfidand a dusmaniei pornire omeneasca,
Si stand intr-o lumina mereu mai stralucita,
Sa piara n-au vreodata si nici sa-mbatraneasca.
Poetul incepea sa aiba mirajul Extremului-Orient.
Rondelurile Senei si Rondelurile de portelan, continand momente tipice ale Occidentului si Orientului, alcatuiesc infernul si paradisul lui Macedonski, atat de obsedat de Divina
Comedie. Parisul luat ca exponent al Occidentului e iad, urland de rautate , e infernul dantesc, cu un Styx, Sena, pe care trec cadavre de inecati, cu o populatie de apasi si femei pierdute, cu o veselie factice indaratul careia e groaznic orice trai , amenintat de zgomotul tunului, cu institutii subrede, cu genii relegate in mansarda, nerabdatoare de a se ridica in Empireu.
In fata acestei bolgii se deschide perspectiva extatica a unei geografii de portelan , fragile, dincolo de necazuri si pacat.
Japonezii sunt intre popoare copii de griji nestiutori , podurile peste ape sunt de onix si fluviile poarta barci pasnice si frunze cazute foaie dupa foaie , izvoarele spumega pe langa casa in cascade de consoane si vocale , arhitectura e aceea a pagodei in jurul careia se strang fluturii, vorbirea e ciripit lunatic, femeia cu infatisare de figurina isi ofera gratiile senina si fara oprobriu, invesmantata feeric in chimono si trasa in usoara jinrikisa, cetateanul fumeaza fugind de realitate, opiu, pe rogojina de pai de orez, sub guvernamantul static al unei imparatese-crizantema vesnic tinere. Aci omul de merit isi are satisfactiile sale si Tsing-Ly-Tsy sade in casa de portelan cu prispa de aur, purtand la piept un colan cu un balaur de smalt.
Proza lui Macedonski este exclusiv poetica, interesanta ori de cate ori produce naturi moarte, tablouri de atelier in maniera
Th. Aman, cu multa expozitie de mobilier si colorit viu. Casa cu no. 10 este un muzeu tacut in care lucrurile vorbesc singure, evocand pe om. Decesul unui serdar este luat ca motiv de folosire a unei palete bogate in care domina nuanta de os a cadavrului.
In limba franceza, Le calvaire de feu sperie prin stilul flamboaiant. Inspiratia e byroniana, cu salbaticii scitice, orgia de senzatii e dannunziana. Cat s-a tradus in romaneste e mult mai crud si mai original si asprimea limbii cu care se canta racnetul catastrofal se potriveste violentei barbare a delirului.

BONIFACIU FLORESCU, CAROL SCROB,
TH. M. STOENESCU, MIRCEA DEMETRIADE
Dintre numerosii si azi obscurii literatoristi, Botifaciu Florescu
(1848 1899), homunculul lui Eminescu, se semnala printr-o serie intreaga de studii literare si prin niste poeme in proza numite aquarele, soi de tablouri, de fotografii morale luate sur le vif . Carol Scrob (1856 1913), poet si ofiter , izbuti sa incante pe multi contimporani cu oribilele lui romante, intre care nu cea mai ridicula este aceasta cantata pana deunazi:
Stii tu cand te tineam in brate,
Cand imi jurai amor, stii tu?
Acele zile fericite
Tu le-ai uitat, eu insa nu!...
Din lirica mai putin triviala a lui Th. M. Stoenescu, imitator al lui Coppée, nu mai rezista nimic. Mircea Demetriade interesa pe unii prin Renegatul, melopee in trei acte monotona si de nivel artistic coborat, adevarata opereta scrisa in stil social .

DUILIU ZAMFIRESCU
Cu poezii byroniene debuta si Duiliu Zamfirescu (1858 1922).
Apoi se indrepta spre un clasicism care e in fond acela al lui V.
Alecsandri din Rodica: o sensualitate vaporoasa si dulceaga, un horatianism prin pana lui Naum si a lui Ollanescu. In Italia poetul rasfoi mult pe Carducci, si ale sale Imnuri pagane imita in titlu celebrele Odi barbare. Boul lui, cu toate protestele, e ruda cu solemnul bove carduccian, insa melancolic, in stil volneyan. Clasicismul lui
Zamfirescu e acela rece al lui De Bosis, fara macar sangele de rodie al lui D Annunzio, impreuna cu care incearca acorduri amintind elegiile romane ale lui Goethe. Putinele poezii ce raman, foarte gratioase, sunt dintre acelea in care usoara preocupare de moarte ia corp, fara mitologie, in fumul alb al prafului de Baragan, pastelurile de camp in traditia Eliade si Alecsandri:
Cand dimineata se iveste
Din al vazduhurilor fund,
Tot campul parca-ntinereste,
Iar desteptata de pe prund,
Cireada satului porneste...
S-aseaza-n coarne pe la tauri,
Fac fel de fel de nebunii.
Pana ce-n zarea departata
Spre locul trist se pun pe drum,
Si cum se duc, acum s-acum
Se mai zaresc inca o data
Ca ramasita unui fum.
In urma ei un roi de grauri
Ca niste valuri cenusii
S-amesteca prin balarii,
Ca teoretician al romanului, Duiliu Zamfirescu ia pozitie antinaturalista. El intelege sa fie un realist, sa respecte autenticul semnificativ, in fapte si in limba. Combatand flaubertianismul, el se face aparator al procesului-verbal, cu atatea decenii inaintea lui Andrè Gide, intelegand a cita tex tual, spre indignarea lui Maiorescu, care e pentru refacerea artistica , un ordin de zi al generalului Cernat, ca fiind mai plin de dramatism prin naiva lui amanuntime. In practica scriitorul nu merge asa de departe cu reforma si ciclul Romanul
Comanestenilor e curat zolist. Obiectul observat nu e individul ci familia si prin ea natiunea. Ca si in seria Les Rougon Macquart, indivizii sunt aparentele unor agenti din afara spiritului, morbiditatea atavica, alcoolul, mizeria, in cazul nostru mai ales surparea unei clase prin adulterarea sangelui.
Pozitivismul in roman duce in mod fatal la idealism. Cand cunosti cauzele raului, poti sa-l eviti, si a arata omenirii buna cauza finala este a o determina spre bine in marginile stiintei.
In Viata la tara ne este infatisata clasa boiereasca prin cateva familii care s-au strecurat prin negura fanariota ; in Tanase
Scatiu constatam strecurarea in mijlocul ei a arendasului mojic, brutal, rau; in In razboi boierimea e slabita din cauza imperecherii cu elemente impure, frivola, dezaxata, desi inca in posesia virtutilor stramosesti. Indreptari e un roman finalist.
Urmasul Comanestenilor, al boierimii din tara libera, se casatoreste cu fata unui preot ardelean, chip de a spune ca romanimea degenerata de dincoace nu se va regenera decat improspatandu-se cu sange curat transilvan. Ca scriitor propriu zis, Duiliu Zamfirescu e onorabil, desi impins sa puna in postura dezagreabila personagiile care-i sunt antipatice. Astfel in Viata la tara Comanestenii sunt prea boieri, prea detinatori ai tuturor insusirilor umane, fata de o clasa noua simbolizata in betiva coana Profira. Taranii, care sunt imbratisati cu ochi bun, vorbesc insa totdeauna autentic. Latura cea mai originala a romanelor este intentia de a nota intimitatea dintre sufletele fine, clipele de extaz erotic. Apare pentru intaia oara pagina analitica, oricat de exterioara, obiectul scriitorului nefiind omul, ci o stare in sine, studiata monografic. Scriitorul surprinde indiferenta conversatiei intre indragostiti, atmosfera de frivolitate distinsa si delicata, contradictiile sufletesti ale femeii, tristetile nemotivate, euforia premergatoare marturisirilor. Se memoreaza mai bine Tanase Scatiu, desi, ca toate romanele lui Duiliu Zamfirescu, n-are volumul trebuitor. Scatiu e un Dinu Paturica, inferior sufleteste, parvenit obscur ajuns mosier, deputat, in fine sotul unei fete de boier.
Scatiu e caricat de autor, innegrit cu ura, totusi nu fara viata.
E o imagine fugitiva si autentica, in baza careia cititorul poate construi mental un erou. Romanul contine pagini subtile ori viguroase: scenele demonstrand imbecilitatea senila a lui Dinu
Murgulet, deznodamantul cu uciderea de catre tarani a lui
Scatiu. In razboi intereseaza mai ales la inceput cu strangerea tuturor eroilor, cu dibuirea sentimentelor, cu sentimentalismul frivol, monden, care vine putin si de la Tolstoi, intrucat avem de-a face cu o societate de oameni bogati, cu profesii mai mult decorative, plictisiti, cultivati, manierati, inselandu-se cordial si intrand in drama cu tinuta distinsa. In Indreptari, latura cea mai nimerita este studierea acelui fel de sfiala care la ardeleanca Mia se socoteste a veni dintr-o educatie sanatoasa si necomplicata. Fara a fi un mare romancier, Duiliu
Zamfirescu merita elogii pentru fineta unor analize, pentru crearea atmosferei mondene, in fine, pentru sobrietatea stilistica si intuitiile lui in legatura cu tehnica romanului.

N. PETRASCU, ANGHEL DEMETRIESCU, GRAMA, LAERTIU
Lui N. Petrascu i se datoreste un roman uitat, Marin Gelea, care e cu totul in spiritul Duiliu Zamfirescu. Eroul, poet si arhitect
(nu altul decat Mincu), e rau impresionat de francizarea si superficialitatea saloanelor aristocratice, a caror utilitate, in alte conditii, o recunoaste. Romanul e naiv. N. Petrascu a scris si critica, utila numai in masura in care documenteaza. El mai era si un admirator al lui Eminescu si un junimist, cum nu era Duiliu
Zamfirescu. Altii vor ataca valorile junimiste pe fata.
Anghel Demetriescu (1847 1903) adula pe Titu Maiorescu intr-o compozitie savanta cu mare aparat critic (imitatie dupa
Lessing) si mari figuri clasice ( Ca Hector ce respingea pe Achei pana la corabiile lor etc.). Asta il indreptati sa atace pe Eminescu, gasindu-l boem de o speta putin amabila, camarad incomod , om cu inspiratie bolnavicioasa , de melancolie mostenita , de cultura superficiala si alte asemenea ineptii filistine. Mai onest intr-un fel, fara atata insidioasa tehnica de savant, un Grama, teolog de la Blaj, gasi ca Eminescu n-a fost nice geniu, nice poet si ca jugul lui e rusinos, caci ne e subjugat sange din sangele nostru . Printre criticii vremii se pretuia in mod deosebit cronicarul dramatic Al. Lazarescu-Laertiu (1830 1876).