Aparuta in 1959, nuvela lui Mircea Eliade este o alegorie pe tema mortii, o calatorie clandestina a eroului intre real si ireal, intre viata si moarte, pendulare ilustrata structural intr-o inlantuire de opt secvente impregnate de simboluri. Opera literara este o nuvela pentru ca reprezinta o specie epica de intindere medie cu un singur plan narativ, acela al profesorului Gavrilescu, prototip al insului obscur, banal, ratat profesional si sentimental, care are revelatia sacrului (hierofanie) prin patrunderea in alt spatiu decat cel real, guvernat de alte legi decat aceea a timpului ireversibil. n5b18bn
O prima conditie a textului este sa creeze “un univers nou” si sa-l determine pe cititor “a considera lumea personajelor drept o lume a fiintelor vii”. Mircea Eliade creeaza inca de la inceputul nuvelei prin cateva detalii, sugestia unui spatiu concret: Bucurestiul interbelic cu o atmosfera inabusitoare, cu tramvaie huruind intr-o lume a caniculei. Tot o lume aparte construieste fixand psihologia locuitorilor acestui spatiu: usurinta locuitorilor de a intra in comunicare, oamenii din tramvai intrand in dialog profitand de orice subiect -; caldura, colonelul Lawrence gradina tigancilor.
Fantasticul va rezulta din ambiguitatea planurilor narative. Daca fantasticul presupune o intruziune brutala a misterului in cadrul vietii reale, cititorul trebuie sa ezite intre o explicatie naturala si una supranaturala. Mircea Eliade nota in jurnalul sau ca “naratiunea se dezvolta pe planuri diferite cu scopul de a revela, progresiv, fantasticul disimulat sub banalitatea cotidiana”. In conceptia autorului ar fi in universul cotidian doua lumi care nu se exclud, cea a sacrului si a profanului. Profesorul de pian, Gavrilescu, iese din real (spatiu profan) si intra intr-un spatiu ireal (mitic), “la tiganci”, ajutat de una dintre ele, deoarece nu era initiat. Caracteristica gradinii tigancilor este situarea ei inafara timpului, ceasul devenind un instrument inutil, de aceea se si opreste inaintea cifrei trei, simbol al magicului. Bordeiul este un loc al initierii, patrunderea in acest spatiu aducand cu sine regasirea memoriei. Gavrilescu coboara in timp, in anii tineretii, regasindu-si iubirea pierduta, fericit si alaturi de Hildegard.
Planurile real si ireal se inlocuiesc intr-un mod ingenios. Iesirea din real, din viata cotidiana, se produce odata cu sosirea in fata gradinii tigancilor, apoi trece in ireal, lumea vrajita a bordeiului, dupa care se intoarce intr-un spatiu care pastreaza numai aparenta realului plin de surprize pentru el. Mergand sa-si ia servieta cu partituri uitata la familia Voitinovici, se afla ca Otilia, fata careia ii dadea meditatii se casatorise in urma cu opt ani, bancnotele pe care le are iesisera din uz, apartamentul in care locuia cu Elza, sotia lui, este ocupat de alta familie. Elza plecase in Germania imediat dupa disparitia sotului sau, iar la toamna se implineau doisprezece ani. Considerand ca totul este o confuzie se reintoarce in gradina tigancilor iar aventura lui reprezinta itinerarul spiritual dintre viata si moarte, dintre lumea de aici si lumea de dincolo.
Eroul nuvelei are o anumita structura psihica pentru a explica aventura in ireal (fantastic). “Confuzia” lui Gavrilescu este explicata prin factori climaterici (“caldura mare”) si este continuu alimentata de firea lui de artist cu obsesia ratarii. Sustine ca tineretea l-a facut sa o abandoneze pe Hildegard si ca acest lucru ii rupe inima, asa cum Elza abandonata ii trezeste acelasi sentiment. Aventura inseamna pentru el o serie de confuzii intre real si ireal, chiar moartea parandu-i-se un vis.
Simbolistica fantastica la care recurge autorul intretine misterul si curiozitatea cititorului pentru lumea revelata, necunoscuta in cotidian. Cifra trei (cifra magica, in religia indiana, socotita chiar cifra perfecta pentru ca reprezinta trei trepte de initiere) revine obsesiv. Gavrilescu plateste trei sute de lei, adica pretul a trei lectii de pian, ceasul se opreste inaintea orei trei, sunt trei fete ce trebuie ghicite si este supus la trei incercari. Revenirea la tiganci este in jurul orei trei noaptea, cele douasprezece ore petrecute din nou in realul aparent survin dupa cei doisprezece ani pierduti in bordeiul tigancilor. Si totusi important ar fi si completarea pana la patru a acestei cifre, asa cum avem patru elemente vitale, patru culori care le reprezinta (pamant, foc, apa si aer -; negru, rosu, verde si alb). Aparitia celor trei fete este completata in final de prezenta lui Hildegard, iubita pierduta in tinerete. Singura trimitere vizibila spre fantastic se face in acest moment. Faptul ca Gavrilescu o recunoaste instantaneu demonstreaza faptul ca ea a ramas tanara iar iesirea celor doi se face “prin” poarta, nu “pe” poarta, asa cum ar fi normal. Exclamatia vizitiului dricar (“Ei, tinerete, tinerete! ”) atrage si ea atentia asupra schimbarilor care au avut loc asupra personajului. Intr-adevar, din nou tineri, cei doi vor pleca spre padure pe drumul cel mai lung.
Personajul principal este un ins banal, ratat, tipul anti-eroului din proza moderna. Hazardul il arunca in plin mister pe care il traieste fara sa stie si fara sa vrea. Conditiile de artist, chiar ratat, ii faciliteaza aventura fantastica si il transforma in purtator al mesajului nuvelei: renasterea artei prin redescoperirea miturilor: “Gavrilescu vede realitatea zilnica prin oglinda iluziei lui, arta. Ca pianist, el traieste frecvent pe un alt portativ al existentei. Arta este orgoliul si, totodata, forma lui de aparare. ” (Eugen Simion).
Portretul personajului se contureaza in primul episod prin autocaracterizarea devenita laitmotivul: “Pentru pacatele mele sunt profesor de pian…eu am o fire de artist”. Atitudinea personajului este redata in mod realist prin dialog, monolog interior si gesturi. Gesturile stangace, comportamentul nesigur, visator, locvacitatea marcata stilistic prin expresia “prea tarziu”, lipsa de memorie, confirma portretul profesorului banal, dar cu fire de artist. Varsta personajului de patruzeci si noua de ani poarta simbolistica cifrei sapte, incheierea unui ciclu al existentei in plan terestru, moment al trecerii prin initiere in alt plan spiritual.
Sensul initierii din bordei nu este dezlegat dar, desi nu ghiceste tiganca, recupereaza treptat atributele artistului: capacitatea creatoare si recuperarea memoriei, ceea ce il scoate definitiv din timpul linear, istoric, unde nu-si mai gaseste locul. La a doua intrare la tiganci are privilegiul sa fie trimis in “casa cea mare” unde o gaseste prin intuitie pe Hildegard, simbol spiritual si astfel se reface cuplul adamic. Drumul spre padure semnifica intrarea intr-un spatiu etern dar ambivalent: moarte dar si renastere spirituala.
Nuvela „La tiganci” este fantastica deoarece are toate caracteristicile acestei specii literare: intruziunea misterului in cadrul vietii reale, ezitarea protagonistului si a cititorului, compozitia gradata a naratiunii, disparitia limitelor de timp si spatiu la aparitia supranaturalului si finalul ambiguu.