MIRCEA ELIADE

Nuvela “La tiganci” a fost scrisa in 1959 si marcheaza inceputul unei noi faze in creatia literara a lui Mircea Eliade, fiind considerata o capodopera a literaturii fantastice romanesti. f6i10im
Iesirea din timp si spatiu si trairea in doua planuri existentiale constituie o tema frecventa in nuvelele si romanele fantastice ale lui Mircea Eliade. In lucrarile de dinainte de razboi (“Secretul doctorului Honigberger”, “Nopti la Serampore”, “Domnisoara Cristina”), scriitorul crea doua universuri distincte, real si ireal, corespunzatoare dialecticii sacru -; profan, expusa in lucrarile sale filosofice. In a doua parte a creatiei sale, din care face parte si nuvela “La tiganci”, aceasta opozitie este estompata. Intre real si ireal, intre sacru si profan nu exista hotare sesizabile. Acum avem de-a face cu ceea ce numea Eliade “camuflarea sacrului in profan” sau, altfel spus, “incognoscibilitatea sacrului”.
Spatiul sacru e dat de mitul cosmogoniei si partcipa la un centru realtiv al lumii. Timpul sacru (mitic) se prezinta circular, reversibil si recuperabil. Profan inseamna istorie, contemporaneitate, realitatea banala pe care o traim.
Sacru -; profan sunt doua ipostaze existentiale, iar Eliade doreste sa demonstreze in “La tiganci” ca sacrul se camufleaza in profan.
Autorul nu intentioneaza sa creeze tipologii prin Gavrilescu. Actiunea nuvelei este plasata in Bucurestiul de alta data, infatisat, de data aceasta, ca un oras toropit de canicula, un oras care nu are contururi precise, la fel ca si personajele sau ca timpul in care se petrece actiunea pentru a spori confuzia si ambiguitatea.

Subiectul nuvelei
Intamplarile nuvelei se impart in opt episoade. Aceasta impatire o da criticul Florin Alexandrescu.
1. Inceputul nuvelei evolueaza in planul unei realitati banale: profesorul de pian Gavrilescu se afla in tramvai. Asculta convorbirile celor din jur si isi aminteste ca si-a uitat partiturile la una dintre elevele sale, Otilia. Coboara din tramvai hotarat sa se intoarca din drum si sa-si recupereze partiturile. Singurul element neobisnuit in acest cadru este “caldura mare”, coplesitoare, nefireasca. Ea face posibila intrarea eroului intr-un alt spatiu si alt timp decat cel al cotidianului. Discutiile din tramvai pomenesc despre aventurile colonelului Lawrence in Arabia (loc al “caldurii” neobisnuite, unde au loc evenimente extraordinare) si despre locul numit de bucuresteni “la tiganci”. Acest loc misterios, despre care se vorbeste doar la modul aluziv, exercita o fascinatie extraordinara asupra lui Gavrilescu, dupa ce acesta coboara din tramvai. Dupa ce, datorita, se pare, caldurii coplesitoare, Gavrilescu se intoarce intr-un timp al amintirii, legat de iubirile din tinerete, Hildegard si Elsa, de la Charlottenburg, si pierde tramvaiul, el este atras de gradina tigancilor unde domneste o racoare placuta, in contrast cu acea nefireasca si coplesitoare ce toropea Bucurestiul.
2. Loc misterios in mijlocul spatiului realitatii banale, gradina tigancilor apare initial ca o “gradina a desfatarilor” si a ispitirii. Ispita este insa doar calea pe care eroul este atras pentru a patrunde intr-o cu totul alta lume decat cea reala, patrunde in ireal. Fata care il intampina la intrarea in gradina este o prima calauza spre o “lume de dincolo” iar “baba”, care pare a trai in afara timpului sau dupa cu totul alte legi decat cele ale timpului profan, joaca rolul Maestrului initiator. Insa discutiile cu Gavrilescu la intrarea in gradina se mentin in limitele plauzibiului.
Batrana ii ofera trei femei: o tiganca, o grecoaica si o nemtoaica, ultima fiind refuzata de Gavrilescu si in locul ei ia o evreica.
3. Adevarata aventura initiatica a eroului incepe abia odata cu intrarea in bordei, unde are loc proba ghicirii tigancii. Eroul trebuie sa identifice tiganca intre cele trei fete care il inconjoara si il prind in jocul lor. Ele sunt: o tiganca, o evreica si o grecoaica. Aparentele lor sunt insa inselatoare iar Gavrilescu, obisnuit sa judece lucrurile dupa aparente exterioare, profane, esueaza in aceasta proba. Esecul este urmat de o ratacire in peisajul mereu schimbator al bordeiului, pana cand protagonistul este “prins” de cele trei fete intr-o hora ametitoare. Planul cautarii in labirintul bordeiului si al incercarii de ghicire alterneaza cu planul amintirilor despre Hildegard, iubirea esuata din tineretea lui Gavrilescu (la intrarea in bordei acsta se simtise brusc intinerit iar amintirea lui Hildegard devenise extrem de vie). Prins in labirintul amintirilor protagonistul esueaza si in cea de-a doua tentativa de ghicire a tigancii.
4. Pedeapsa este, de data aceasta, ratacirea de cosmar intr-un labirint sufocant unde se impiedica de toate lucrurile, isi pierde tunica, salvarii. Gavrilescu se trezeste vorbindu-le fetelor despre Hildegard si cu senzatia ca a fost infasurat intr-un giulgiu. Batrana ii spune ca i-a fost greu sa-l imbrace si sa-i gaseasca lucrurile.
5. Din acest episod incepe un alt fel de real. Iesind de la tiganci, eroul revine la tramvaiul ce-l purtase intr-acolo insa afla ca trecusera 12 ani de la “coborarea” sa la tiganci. Fosta sa eleva, Otilia Voitinovici, se casatorise si nu mai locuia la adresa cunoscuta de el, str. Preoteselor nr. 18, unele bacnote fusesera scoase din circulatie. Nemultumit de aceasta el se indreapta spre casa.
6. Intorcandu-se acasa, afla ca in locuinta sa locuia acum o alta familie care era momentan plecata intr-o statiune. Incearca sa o strige pe d-na Trandafir, dar si aceasta murise. Ajunge intr-o carciuma unde-l recunoaste carciumarul Costica care-i spune ca sotia lui plecase in urma cu 12 ani in Germania pentru ca el disparuse.
7. Se hotaraste sa se intoarca la tiganci pentru a gasi o explicatie la cele intamplate. Se intalneste cu un birjar care il duce, dupa multe insistente pentru ca nu avea decat 100 de lei, la tiganci.
8. Aici apare din nou planul ireal. Ajuns la tiganci, e indrumat spre camera 7, dar gandindu-se la altceva intra in camera 12 unde-l astepta “nemtoaica” Hildegard, la fel de tanara si de frumoasa ca si odinioara. Impreuna traverseaza orasul, intr-o birja condusa de un birjar ce aminteste de un avatar al miticului Charon.

Cele opt episoade ale nuvelei reprezinta momente distincte ale aventurii lui Gavrilescu , fiecare marcand traseul intre real si ireal, intre sacru si profan.
Astfel, in primul episod, spatiul profan este reprezentat de o banala imagine citadina: o discutie in tramvai intr-o zi caniculara. Definitoriu pentru acest mediu este amestecul de “caldura inabusitoare”, “mirosul de asfalt topit”, geamatul “metalic” al tramvaiului. Discutia calatorilor este anosta, trece usor de la un subiect la altul, oprindu-se, in cele din urma, la indignarea provocata de gradina tigancilor. Nimic din toate acestea nu pare sa anunte aventura misterioasa de mai tarziu, iar hotararea lui Gavrilescu de a se intoarce dupa partituri este prefect justificata logic. Dar caldura afecteaza nu numai gesturile eroului, dar si memoria acestuia: “Gavrilescule, sopti, atentie! ca parca ai incepe sa imbatranesti. Te ramolesti, iti pierzi memoria.”. Pe un asemenea fond, apare amintirea iubirii din Charlottenburg, devenita un laitmotiv pe parcursul nuvelei. Semnele schimbarii apar mai distincte in finalul acestui episod, gestul lui Gavrilescu avand semnificatii premonitorii: cand tramvaiul trece pe langa el, Gavrilescu exclama “Prea tarziu!”. Se pregateste, astfel, trecerea spre spatiul irealului.
Gradina tigancilor, in contrast cu lumea reala din care a venit, i se releva lui Gavrilescu -; printr-o “neasteptata, nefireasca racoare”, provocandu-i totodata, si “un infinit sentiment de intensa tristete”. Este intampinat de o fata care il astepta “parca ascunsa de mult, pandindu-l”; baba, asemenea miticului Cerber, traieste in afara timpului. Dar toate acestea pentru Gavrilescu nu sunt semne ale unei schimbari existentiale. El nu realizeaza transformarea nici atunci cand patrunde in bordei. In fata probelor la care este supus de cele trei fete: o tiganca, o grecoaica si o evreica -; alte prezente mitice -;, el actioneaza nehotarat, incercand de fiecare data sa se ascunda in trecut.
Scenele din bordei sugereaza numeroase semnificatii. Fetele pot semnifica parcele, parcurgerea unor etape de catre Gavrilescu poate semnifica un rit al trecerii, probele -; rituri ale initierii. In continuare este dezvoltat motivul labirintului, frecvent intalnit in opera lui Eliade. Hora fetelor trimite la motivul folcloric al ielelor.
Ratacirea prin labirintul lucrurilor este o scena halucinanta, amestec de veghe si cosmar. Eroul este impiedicat de obiecte casnice de tot felul, care-i amana iesirea, imaginea cu care se incheie episodul patru, care prezinta acest labirint, este infernala: avea impresia ca este infasurat intr-un giulgiu si ca se va sufoca, incepu sa tipe dar gatul ii era uscat si sunetele ce le scotea pareau “inecate”.
Reintors in lumea din care venise, Gavrilescu gaseste aceeasi caldura torida de la inceput. Comportamentul sau este neschimbat. Locvacitatea nu i-a disparut si incearca sa inchege conversatii in tramvai despre caldura, despre colonelul Lawrence care “a fost lovit ca o sabie” de “arsita Arabiei”. Nici dupa ce dovezile iesirii sale din timp se aduna tot mai multe, Gavrilescu nu intelege schimbarea conditiei sale existentiale. El este convins ca totul este o neintelegere si amana pentru a doua zi clarificarea situatiei.
Revenirea la tiganci semnifica despartirea lui de lumea care-l refuza si intrarea intr-un mediu atemporal. Intalnirea cu Hildegard si traversarea orasului intr-o noapte incarcata de parfumul crinilor si al reginei noptii cu birjarul dricar, confera textului o frumusete lirica rar intalnita in proza romaneasca.
Personajele care apar in acest spatiu misterios “trag dupa ele grele umbre mitologice: baba poate fi Cerberul, vizitiul -; luntrasul Charon, iar fetele care-si ascund identitatea -; parcele” (Eugen Simion). Totodata, semnificatiile nuvelei prezinta similitudini si cu basmul “Tinereta fara batranete si viata fara de moarte”. De altfel, autorul valorifica tema basmului intr-o nuvela, “Tinerete fara tinerete”. Din aceasta perspective, bordeiul tigancilor este o lume atemporala si aspatiala, o iesire din profan si intrare intr-un teritoriu mitic. Eroul profund marcat de esecul primei sale iubiri, isi regaseste iubita dupa mai multe incercari. O recuperare a paradisului pierdut. Asa cum se intampla frecvent in proza lui Eliade din ultima parte a creatiei sale, ne aflam in fata unui text de o maxima ambiguitate, unde “cheile” sunt numeroase.
In final, cele doua planuri, real si ireal, fuzioneaza, epicul este inundat de liric, facand sa para fireasca reintalnirea indragostitilor, ca si cum despartirea s-ar fi produs cu putin timp in urma. Acum timpul concret, masurabil, nu mai are nici o importanta. Regasiti, ei pornesc in moarte sau in vis: “Toti visam, spuse. Asa incepe. Ca intr-un vis”.
Aproape toate personajele nuvelei au o aparenta profana, legata de real si de cotidian, si una mitica.
Gavrilescu e un modest profesor de pian. E un personaj cult, are o fire de artist, e un visator. Nu e un artist realizat pentru ca altfel atitudinea lui ar fi fost alta. E excesiv de politicos, bland, generos (calitati care reies din episodul cu Elsa). Autorul il prezinta uneori in situatii comice si de aceea avem impresia ca traieste permanent intr-o stare de confuzie. Profesorul ratat, nostalgic al iubirii de odinioara calatoreste cu tramvaiul, se opreste sa se odihneasca si, de fapt, dupa esecuri, neintelegeri repetate se antreneaza pe calea intalnirii cu propriul destin: Hildegard, iubita vesnic tanara, il asteapta pe pragul “lumii de dincolo” unde cuplul, scindat in existenta profana, se regaseste ca un cuplu ideal, paradisiac. Personajul are posibilitatea de a se detasa de propria viata, privind-o de departe si judecand-o.
Salasul tigancilor, misterios pentru unii, doar “deochiat”, dubios pentru altii. Se dovedeste un loc al coborarii initiatice in infern, un labirint din tinuturile mortii.
Birjarul din finalul nuvelei seamana cu un dricar, dar el este, mai ales luntrasul Charon, care il poarta pe Gavrilescu, alaturi de Hildegard, pe un taram al visului etern.
Cele trei fete din bordeiul tigancilor, care il supun pe Gavrilescu la proba initiatica a ghicirii, pot fi iele, percele, ursitoare, deoarece, sub semnul jocului si incantatiei magice, ele il supun pe protagonist la incercarea suprema a destinului sau. Esecul aduce ratacirea -; asa cum esecul iubirii fata de Hildegard datorat unei false intelegeri a destinului ii adusese eroului ani de ratacire.
Gavrilescu si Hildegard formeaza un cuplu paradisiac. Ea il cauta pe Gavrilescu in lumea aparentelor si tot ea il calauzeste in “lumea de dincolo”, indemnandu-l “sa nu-i fie frica”.

Semnificatia deznodamantului
Intalnirea lui Gavrilescu, ratatul muzician, acun un obscur profesor de pian, cu femeia pe care a iubit-o cu douazeci de ani in urma pare a fi un final de odisee.
Existenta eroului este ratata datorita unei temporare uitari a iubitei, cand vesnic uitucul muzician se lasa atras de Elsa (episod care corespunde celui al ispitei din scenariul initiatic). Avand prilejul sa-si depaseasca umila conditie de ratat prin intrarea in lumea tigancilor, Gavrilescu rateaza din nou in incercarea la care este supus de catre “maestrul initiator” -; “baba”. Eroul nu reuseste sa ghiceasca tiganca in primul rand deoarece se lasa mereu inselat de aparente (in cazul Elsei, care il indepartase de Hildegard, tot aparenta jucase un rol hotarator). Ori lumea tigancilor este lumea esentelor, lumea in care voalurile aparentelor cad. Proba ghicirii adevaratei identitati a celei alese este prezenta si in scenariul initiatic din basme, unde eroul trebuie sa o identifice pe fiica de imparat ce-i va deveni sotie (“Harap-Alb”) sau pe sotia care s-a refugiat la curtea imparatului pasarilor (“Povestea porcului”). Ceea ce il face pe Gavrilescu sa esueze este insa si frica, frica a asumarii adevaratei existente (in povestea de iubire cu Hildegard), frica pe care o incearca si la intrarea in lumea tigancilor, in dansul ritualic al ielelor dar si la intalnirea din final cu Hildegard.
Eroul este insa salvat, intr-o alta ordine a existentei decat cea reala, profana, o data ce reuseste sa-si aminteasca. Indata ce parcursul vietii sale i-a devenit clar pentru el insusi, Gavrilescu va fi eliberat din labirintul-joc al tigancilor, dar nu si din celalalt labirint al vietii aflate sub semnul ratarii, datorita ratacirii in derizoriu.
Astfel, intalnirea finala a iubitei din tinerete incheie un parcurs existential. Cei doi, cuplu ideal refacut, pornesc intr-o calatorie-vis, spre o padure care este lumea de dincolo, in mirosul coplesitor al florilor, care ii amintesc birjarului-dricar de florile de la o inmormantare.
Astfel, moartea se transforma in intalnirea cu femeia iubita, cu regasirea tineretii -; este o moarte-renastere, care urmeaza initierilor si mortilor temporare succesive. Eliberat de frica, de ezitari, artistul Gavrilescu isi regaseste adevarata identitate intr-o lume de dincolo, care este aceea a tineretii fara batranete, o lume paradisiaca, aflata dincolo de lumea aparentelor. Este o tara a mortii vazute ca o eterna renastere, reintoarcerea la izvorul tineretii eterne. Astfel, alaturi de mitul orfic, de mitul cuplului paradisiac si de imaginea mortii ca nunta, este introdus, in nuvela “La tiganci”, si mitul eternei reintoarceri.