1. Personalitatea scriitorului f4l7ll
"Eminescu, scria Nicolae Iorga in 1909, se deosebeste de toti scriitorii vremii sale si prin aceea ca opera lui intreaga n-are nici cea mai slaba masura si supt nici un raport caracterul local, provincial, ci numai caracterul general romanesc. E cel dintai scriitor roman care scrie catre toti romanii intr-un grai pe care romanii de oriunde il pot recunoaste ca al lor. Nascut in coltul de catre granita al Moldovei de Sus, crescut in Bucovina, apoi scolar intr-un asezamant ardelean, in sfarsit studiind la Viena intre romanii din toate partile, care supt indemnul lui pun la cale inaintea mormantului din Putna a lui Stefan cel Mare cea dintai serbare a sufletului, a traditiilor, a gloriei romanesti, care sunt ale tuturor celor de sangele nostru si de limba noastra, infratit apoi cu poporul prin strabaterea adanca a tainelor cantecului multimilor - Eminescu e intruparea literara a constiintei romanesti, una si nedespartita."
(…) "Romanul care s-a simtit acasa in toate straturile, tinuturile si ramurele neamului sau, a fost un om politic prin lumina gandului si puterea trainica a scrisului sau, prin simbolul de unitate cuprins in fiinta sa literara, in inspiratia si gandul sau. Intemeindu-se pe tot ceea ce simtim noi, el s-a ridicat intr-un nebiruit avant pe culmile culturii moderne. De aceea el e vrednic de pomenire oriunde se lupta cu intunericul adanc si cu vantul vrasmas o licarire din constiinta neamului."
In anul 1875, Vasile Gr. Pop, unul dintre cei dintai istorici literari romani, in cartea sa Conspect asupra literaturii romane si literatilor ei de la inceput si pana astazi in ordine cronologica, avea sa caracterizeze personalitatea lui Mihai Eminescu, cu o intuitie si rafinament intelectual deosebit: "Unul dintre cele mai frumoase talente si am putea zice cel mai impozant talent ivit pe scena noilor miscari a literaturii noastre este fara indoiala Mihai Eminescu."
Valoarea lui Mihai Eminescu a fost remarcata in conditiile in care poetul publicase doar 12 poezii in Familia si 11 poezii in Convorbiri literare, precum si nuvela Sarmanul Dionis, considerata un "margaritar pretios".
Vasile Gr. Pop citeaza in medalionul realizat lui Mihai Eminescu aprecierea pe care i-o facuse Titu Maiorescu inca din 1872 in studiul sau Directia noua in poezia si proza romana, apreciere prin care fixeaza definitiv personalitatea literara si culturala a poetului: "Cu totul deosebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pana acum asa de putin format incat ne vine greu sa-l citam indata dupa Alecsandri, dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului, este domnul Mihai Eminescu.
De la domnia sa cunoastem mai multe poezii publicate in Convorbiri literare, care toate au particularitatile prezentate mai sus, insa au si farmecul limbajului (semnul celor alesi), o conceptie inalta si pe langa aceste (lucru rar intre ai nostri) iubirea si intelegerea artei antice."
Concluziile lui Titu Maiorescu vor fi concretizate in studiul Eminescu si poeziile lui - 1889, studiu in care, intr-o sinteza stralucita, Titu Maiorescu va da masura capacitatilor sale intelectuale, certificand in timp prezenta nemuritoare a geniului eminescian. Astfel, memorabila apreciere care incheie studiul mentionat nu numai ca a fost validata in timp, dar ea constituie o prelungire in timp, in eternitate: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui si sub forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti."
Toti cei care au scris despre Eminescu, de la noi sau din alte parti ale lumii, au confirmat previziunea lui Maiorescu.
Poetul "nepereche", cum avea sa-l numeasca George Calinescu, cel care a dat masura geniului creatiei romanesti, ca valoare absoluta, inscriindu-se in galeria valorilor universale, Eminescu va fi stralucit evocat in vastul si neintrecutul studiu elaborat de Rosa Del Conte: Eminescu sau despre Absolut, aparut la Editura Dacia din Cluj in anul 1990.
Precizand, in Cuvantul sau inainte, cateva coordonate ale dimensiunii unui asemenea studiu, Rosa Del Conte avea sa sublinieze - inca din 1962 - locul lui Mihai Eminescu in spiritualitatea romaneasca si universala: "Desigur, nu este putin ceea ce datoreaza gandirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvantul liric in care se transfigureaza lumea lui este scos din izvoarele traditiei autohtone. Pana si temele care par luate cu imprumut din romantismul european - acea problematica filozofico-religioasa atat de bogata si de interesanta in chiar contradictorietatea ei - isi implanta radacina in humusul crestinismului primitiv, se incadreaza in climatul neoplatonic al patristicii rasaritene. Si daca sufletul popoarelor se oglindeste in cuvantul poetilor, Eminescu reflecta si in aceasta istoria intelectuala a poporului sau, depunand marturie pentru ea. Nu este lipsit de semnificatie ca Arghezi insusi nu se poate intelege fara a fi inserat in acea traditie de spiritualitate si cultura, la care el poate si sa se opuna astazi in mod polemic si pe plan rational si practic, dar din care continua sa se inspire, fie si inconstient, ca faurar de cuvinte. (…)
Eminescu nu e floare rara, desfacuta aproape prin miracol dintr-o samanta adusa din intamplare pe solul Daciei de suflarea vanturilor apusene: este un astru tasnit din adancurile cerurilor din Rasarit, ca marturie despre o civilizatie noua si tanara, dar inradacinata intr-un trecut de veche cultura si de severa traditie. Ca si Luceafarului sau, si lumina lui a strabatut, inainte sa ajunga la noi, o cale lunga."
Personalitate coplesitoare, a creat, inca pe cand era in viata, un mit eminescian. Titu Maiorescu fixeaza, prin cele doua studii mentionate, trasaturile personalitatii eminesciene: "om al timpului modern", "inteligenta extraordinara", "o memorie prodigioasa", "careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa, incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana."
Curiozitatea intelectuala facea din Eminescu "omul cel mai silitor, vesnic citind, meditand, scriind".
Cultura de o vastitate covarsitoare, farmecul limbajului vin din cunoasterea literaturii nationale, a literaturii populare, a istoriei nationale, a filozofiei europene, a sanscritei, a religiei budiste, a literaturii universale. "A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta sau a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu sufletul sau."
In poezia Cartile - publicata in 1876 - M. Eminescu fixeaza principalele sale izvoare de inspiratie: Shakespeare, filozofie, literatura populara.
Prin poezia Epigonii, publicata in 1870 in Convorbiri literare, poetul avea sa realizeze o sinteza asupra literaturii romane, asezata intr-o continuitate sigura - ce poate fi comparata cu pilonii unei cladiri moderne, de stabilitatea carora depinde intregul edificiu. Fara a insista asupra unor aprecieri cunoscute, retinem pentru aceasta sinteza eminesciana tot o apreciere a poetului reprodusa de Perpessicius: "Cand ma aflu fata cu cei batrani, cu literatura din deceniile trecute, parca sunt intr-o camera incalzita… simti ca acesti oameni erau intr-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic ori mare, dar, in sfarsit era un public. Fata cu cei moderni parca ma simt intr-o camera rece, si intr-o camera rece parca lipseste ceva, nu caldura insasi, ci ceva pipait, parca pe peretele curat fusese ceva si nu mai este, sau simtamantul familiei cand a murit cineva in casa." Asa se explica evocarea unor scriitori, mai ales a celor care au reprezentat literatura de la 1848.
2. Opera scriitorului - Repere de prezentare
Mihai Eminescu reprezinta continuitatea culturii si a literaturii romane, in ceea ce a realizat ea pana la Eminescu, deschizand, prin modernitatea gandirii si a creatiei eminesciene, drumul spre deplinele impliniri.
Marcand spiritul epocii marilor clasici, prin mentorul sau - Titu Maiorescu - lui Eminescu ii revin merite egale cu cele ale mentorului sau, prin faptul ca el este cel care-i cunoaste si-i recomanda Junimii, determinandu-i sa scrie, dupa ce le intuise talentul, pe I.L. Caragiale, Ioan Slavici si Ion Creanga, reprezentand toate spatiile romanesti: Muntenia, Transilvania, Moldova.
Lui Mihai Eminescu capacitatea de sinteza si de innoire a limbajului poetic "i-au permis innobilarea unor formule de limbaj existente la alti poeti dinaintea lui, ceea ce a si facut pe unii exegeti sa-l considere intemeietorul limbajului poetic romanesc. In realitate, el nu l-a intemeiat, ci l-a reintemeiat, dandu-i o factura si un spirit atat de nou, incat este modern si astazi" - I. Coteanu, Cum vorbim despre text, in Modele de analize literare si stilistice. Asa se explica operele care rezista timpului, cum si cele eminesciene, prin calitatea de a fi mobilul tensiunii in permanentele spirituale ale istoriei si ale culturii poporului din care vine scriitorul.
M. Eminescu valorifica in opera sa stiinta, filozofia, ritmul istoric al veacului, intelepciunea anticilor. Abordeaza teme universale: timpul, considerat laitmotivul operei sale, supratema, cu sentimentul straniu al ireversibilitatii sale; cosmicul - infinitul, geneze ori prabusiri cosmice, luna, soarele, stelele, luceferii, cerul, zborul intergalactic, haosul, muzica sferelor; conditia creatorului de geniu - Scrisoarea I, Luceafarul, Numai poetul…, Imparat si proletar, Scrisoarea III; istoria - cu ideea de patrie - Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie! , panorama a desertaciunilor - Memento mori, mister al etnogenezei - Decebal, Strigoii, meditatia patriotica - Scrisoarea III, inechitatea sociala - Imparat si proletar; solitudinea - Glossa, Oda, Luceafarul; natura vazuta ca: personaj mitic - Revedere, realitate metafizica - Mai am un singur dor, cadru fizic, in care se desfasoara reveria romantica - Imparat si proletar, Scrisoarea I, Melancolie, cadru fizic - paradis terestru - Dorinta, Lacul, Sara pe deal; dragostea, vazuta de Rosa Del Conte ca o chemare a absolutului, cu visul de dragoste, dorul - Dorinta, Floare albastra, Calin, dezamagirea, neimplinirea, melancolia - Te duci, De cate ori iubito, Pe langa plopii fara sot, femeie-inger - femeie-demon - Inger si demon, misoginismul - Scrisoarea IV, Scrisoarea V, Antropomorfism.
Rosa Del Conte realizeaza o subtila evaluare a liricii erotice cu referiri la: Rasfrangeri ale gestului romantic: frumusetea perversa - Venere si Madona (1870), frumusetea mantuitoare - Inger si demon (1873), erosul intre basm si legenda - Calin (1876) si Strigoii (1876), iubirea - evaziune.
Balada si idila: de la Fat-Frumos din tei (1875) la Povestea teiului (1878), de la Floare albastra (1873) la Lasa-ti lumea ta uitata (1883), antinomiile pasiunii - Scrisoare V (1881), sublimarea dorului - Peste varfuri (1873).
Este de subliniat in contextul relevarii personalitatii eminesciene faptul ca opera sa cuprinde poezii, proza, dramaturgie: proza - Fat-Frumos din lacrima, Sarmanul Dionis, La aniversa, Cezara, Geniu Pustiu - roman neterminat, Avatarii faraonului Tla, Aur marire si amor, La curtea cuconului Vasile Creanga. In teatru, toate incercarile au ramas sub forma de proiecte: Amor pierdut - viata pierduta, Mira, Muresanu (tablou dramatic), Decebal, Alexandru Lapusneanu, Grue Sanger, Bogdan Dragos.
S-a remarcat in publicistica prin scrieri pe teme politice, sociologice, economice, de literatura, teatru, de invatamant - peste 3000 de articole din viata contemporana a Romaniei, precum si prin unele traduceri din literatura, filozofie , fizica.
Cultiva aproape toate speciile genului liric: idila - Dorinta, Sara pe deal; egloga - Povestea teiului, Floare albastra; satira - Junii corupti, Criticilor mei, Scrisorile, Epigonii; epistola - Scrisorile; meditatia - Imparat si proletar, La steaua, Mortua est; elegia - Revedere, Melancolie, O, mama…; sonetul - Trecut-au anii…, Venetia, Coborarea apelor; alte poezii cu forma fixa: glosa - Glossa; gazelul - Gazel - motto la Calin (file din poveste); oda - Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie! , Oda; poemul - Luceafarul, Memento mori, Strigoii; doina - Doina, Ce te legeni; poezia gnomica - Cu maine zilele-ti adaogi, Glossa.
3. Proza
"Poetul Eminescu a pus in umbra pe prozator" - afirma Tudor Vianu, in Arta prozatorilor romani.
Mentionand intre proze Fat-Frumos din lacrima, Sarmanul Dionis, Cezara, Geniu pustiu, etc. Tudor Vianu retine printre particularitati: caracterul fantastic al povestirii, arhitectonica fabuloasa, baroca, cu simboluri care-i dau "adancimea unei vieti morale"; imagini auditive; arta portretului; arta descrierii - comparatii morale "adica acele care ilustreaza si intaresc o trasatura, vazuta printr-una spirituala"; in felul acesta "comparatia lui Eminescu spiritualizeaza sensibilul, in acord cu intreaga tendinta a artei lui scriitoricesti".
Eminescu este socotit mare artist in ceea ce priveste zugravirea "vastelor perspective panoramice, a lucrurilor vazute de departe si de sus".
"Caracterizarea mijloacelor lui Eminescu - remarca T. Vianu - n-ar fi cat de cat completa, daca n-am vorbi si despre ironia lui romantica, adica acea plecare de a lua in ras lucrurile sau gandurile in fata carora se opreste mai intai cu gravitate: un joc obisnuit al Demiurgului romantic, care manifesta cu aceasta atitudine libertatea lui neingradita, puterea lui suverana in actiunea lui de a crea si a distruge. Pentru ilustrarea ironiei romantice a lui Eminescu, exemplele cele mai bune sunt de cautat in aceste pagini ale Sarmanului Dionis…".
Asadar meritele lui Eminescu nu se inscriu doar in sfera creatiei poetice, ci si in aceea a prozei. El este cel care aduce in prim plan in literatura noastra proza filozofica si fantastica - Sarmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, este creatorul basmului cult - Fat-Frumos din lacrima - si al prozei de inspiratie sociala - romanul Geniu pustiu.
Nuvela Sarmaul Dionis, citita la cenaclul Junimea in septembrie 1872 si apoi publicata in Convorbiri literare la sfarsitul anului 1872 si inceputul anului 1873, sintetizeaza, parca anuntand principalele teme si motive ale creatiei eminesciene, ca si cand acestea ar fi incununat creatia scriitorului. Astfel, problema filozofica a nuvelei pune in dezbatere motive fundamentale concentrate in "ideea de absolut". Se regasesc in nuvela: neadaptarea personajului la o ordine sociala si negarea acesteia, refugiul in imaginar, setea de absolut, incercarea esuata in limitele cunoasterii omenesti, conditia tragica a eroului, regresiunea in timp, proiectia in viitor, ascensiunea cosmica si incercarea absolutului, reflectiile asupra Pamantului, descrierea Cosmosului; fantastic si vizionar, motivul umbrei.
De fapt, epitetul "sarman" din titlu se refera tocmai la acest fapt: simbolizeaza esecul incercarii lui Dionis si nu viata mizera pe care o duce eroul.
Acest Dionis este un tanar copist, care, desi se trage dintr-o familie de aristocrati are o situatie materiala precara. Este crescut de mama sa cu pretul unor mari sacrificii. Personaj romantic, ca si celelalte ale nuvelei, Dionis, care-si duce existenta intr-o camera cu peretii umezi si plini de mucegai, este nevoit sa accepte realitatea potrivit careia isi poate atinge partial idealul si aceasta numai prin iubire, care in plan terestru inseamna creatie.
Portretul sau fizic se incadreaza in tiparele romantice: este de o frumusete demonica, cu parul negru, "prelung, care curge in vite pe spate; ochii ii sunt de o adancime tulburatoare, iar fata copilareasca poarta in acelasi timp amprenta maturitatii".
In aceasta nuvela, unde filozofia se imbina cu literatura, Dionis, inzestrat cu o capacitate de intelegere iesita din comun, apare ca un om cu vadite inclinatii spre meditatia filozofica. Si, pentru ca speculatiile lui nu sunt suficiente, apeleaza la invataturile lui Ruben, la cartea de astrologie imprumutata de la Riven.
Sunt relevante, de asemenea, paginile care ni-l infatiseaza pe Dionis, la 18 ani ca un devorator de carti pe care le avea cu sutele - "cateva sute de carti vechi", cu o preferinta pentru cele de cultura bizantina. "El era un ateist superstitios - si sunt multi de acestia ", elemente de portret esentiale. Aplecat peste un vechi "manuscript de zodii", manuscript de astrologie, Dionis descifreaza caracterele scrise, intr-un rosu viu ca sangele, ale alfabetului chirilic, "caractere slave, de o evlavioasa, gheboasa, fantastica aratare" - dragi lui Eminescu.
Astrologia de origine bizantina studiata este bazata pe sistemul geocentrist, sistem care admite Pamantul ca centru al arhitecturii lumesti si pe om drept creatura pentru a carei placere Dumnezeu ar fi facut lumea. Titlul era scris in latineste - "arhitecturae cosmice sive - astronomiae geocentricae compendium" (invatatura despre tainele lumii, oranduiala dumnezeiasca, dupa cum toate pentru Pamant ar fi zidite, se arata de catre indemnatul Dumnezeu). Toate scot in evidenta pasiunea de bibliofil a lui Eminescu.
Astfel, intr-o seara ploioasa si rece se cufunda in descifrarea acestei carti, dar la un moment dat lumanarea se consuma, iar el continua sa citeasca la lumina lunii. Acum vede chipul ingeresc al unei fete la fereastra casei vecine, care va disparea curand in intuneric.
Pentru a putea descifra cartea, Dionis se intoarce in timp, pe vremea lui Alexandru cel Bun, sub chipul calugarului Dan, elevul dascalului Ruben. De altfel, spatiul si timpul sunt coordonate fundamentale ale nuvelei.
La indemnul umbrei sale, Dan (Dionis) purcede la o calatorie cosmica in luna alaturi de iubita sa, Maria. Calatoria siderala a personajului exceptional, care actioneaza in conditii exceptionale, este o incercare de a-si depasi conditia. Din luna, Dan sau Dionis vede Pamantul ca pe un bulgare negru si neinsemnat, imperiile sunt ca niste "faramaturele", iar oamenii niste vietati minuscule in comparatie cu imensitatea Universului, aceasta idee fiind prezenta si in Scrisoarea I: "Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul". Pe aceasta planeta, Pamant, o meschinarie, martora a unor lungi siruri de crime, Dionis se razbuna, transformand-o intr-un margaritar albastru pentru salba iubitei.
Spatiul selenar satisface exigentele eroului, dar, pentru ca si aici fericirea este relativa, Dan indrazneste sa se considere parintele Universului, insusi Dumnezeu - " Oare fara s-o stiu nu sunt eu insusi Dumne…", fapt care ii aduce prabusirea, intoarcerea la conditia telurica.
Trezindu-se, Dionis isi da seama ca, de fapt, adormise intr-o gradina. Dupa ce se desteapta, din nou vede la fereastra casei de vizavi o fata ce corespunde celei din vis. Ii trimite o scrisoare in care isi marturiseste pasiunea pentru ea, apoi lesina. Este ingrijit de tutorele Mariei, dupa care se casatoreste cu aceasta, casatoria fiind vazuta ca o implinire a unei iubiri, a unei existente umane.
De fapt, Dionis, caruia i se rapesc tabloul si cartea pentru a fi impiedicat sa mai aiba o noua experienta, este un om de geniu care aspira spre absolut, insa avand revelatia imposibilitatii de a atinge acest absolut, el traieste o adevarata drama.
Aceasta este si drama poetului, ca exponent al spiritualitatii universale.
Dar si drama oricarui om reflexiv, bolnav de frumusetea lumii in care traieste.
El stie ca s-a nascut pentru a fi fericit, divinitatea l-a inzestrat cu darul creatiei, dar omul e adesea neputincios in a-si desavarsi menirea. Iar cand isi intelege ratacirile este mereu prea tarziu.
Acum, la varsta adolescentei, Eminescu ne daruieste o lectie de viata si visare. Ea ar trebui sa devina o arsura pe memorie, un semn si o stare de cautare si speranta, care sa ne marcheze definitiv si sa nu ne paraseasca niciodata.

Bibliografie
1. Rosa Del Conte - Eminescu sau despre Absolut.
2. I.Coteanu - Modele de analize literare si stilistice.
3. Titu Maiorescu - Directia noua in poezia si proza romana.
4. Titu Maiorescu - Eminescu si poeziile lui.
5. Vasile Gr. Pop - Conspect asupra literaturii romane si literatilor ei de la inceput si pana astazi in ordine cronologica.
6. Tudor Vianu - Arta prozatorilor romani.