Ion Luca Caragiale (1852-1912) a ramas, pana azi, cel mai mare dramaturg din literatura noastra; lumea infatisata in comedii („O noapte furtunoasa”, „O scrisoare pierduta”) fiind alcatuita din personaje tipice, viabile si perene. l4z17zt
Ca prozator, Caragiale a ramas neintrecut prin cercetarea profunzimilor sufletului omenesc, din nuvelele sale psihologice („In vreme de razboi”).
O parte insemnata a prozei lui Caragiale o constituie schitele („Momente si schite”); si aici, autorul ne infatiseaza (prin intermediul numeroaselor intamplari narate), o intreaga lume alcatuita din personaje tot atat de numeroase, fiecare cu viata, incultura, pretentiile si caracterul sau.
Schita intitulata „D-l Goe…” este inrudita ce „Vizita”, fiecare avand ca personaj central un copil rasfatat; altfel spus, Goe este un Ionel la o alta varsta.
Continutul. Momentele subiectului :
In naratiunea „D-l Goe…”, autorul povesteste o singura intamplare: calatoria lui Goe (insotit de mam-mare , mamitica si tanti Mita), cu trenul, la Bucuresti.
Din oglindirea acestei secvente de viata, se desprinde tema operei: inselegerea eronata a notiunii de educatie si consecintele acestei atitudini.
Schita „D-l Goe…” se deschide cu intriga : „Ca sa nu mai ramaie repetent si anul acesta, mam-mare, mamitica si tanti Mita au promis tanarului Goe sa-l duca-n Bucuresti de 10 mai.”
Tot aici, se face si trecerea la expozitiune (continuata in paragraful urmator).
Prin urmare, din acea dimineata de mai, cei patru calatori asteptau „cu multa nerabdare”, pe peronul garii dintr-un oras neprecizat, trenul care avea sa-i duca la Bucuresti.
Dintre toti, cel mai cuprins de neastampar este Goe (pe care doamnele l-au imbracat festiv intr-un „frumos costum de marinar”).
Timpul se consuma intr-o discutie „filologica” (in jurul cuvantului „marinar”) -; prilej pentru autor de a criona mahalaua intelectuala careia ii apartine personajele.
Desfasurarea actiunii consemneaza o serie de mici intamplari a caror tensiune creste pana in punctul culminant, pentru ca, in final, sa se instaureze calmul.
Prima dintre acestea se consuma imediat dupa urcarea familiei in tren: din pricina aglomeratiei, cu greu se gasesc locuri pentru doamne, prin bunavointa unor tineri politicosi. Goe refuza sa intre in compartiment, preferand sa ramana „in coridorul vagonului cu barbatii”.
Neastamparul sau caracteristic il face sa scoata capul pe fereastra, asa incat vantul ii zboara palaria (in panglica careia tanti Mita ii prinsese biletul).
Tocmai cand „mititelul” scotea urletele de rigoare, soseste conductorul care-i cere biletul. Stradania celor trei „mame” de a-i explica intamplarea, este zadarnica, ele fiind nevoite sa achite un nou bilet si amenda.
Pe masura ce trenul se apropie de Bucuresti, Goe trece prin niste „peripetii” (consolat fiind, cu mangaieri si ciocolata de adoratele lui): „se reazima in nas” de clanta usii compartimentului si, ceva mai tarziu, se incuie in closet.
De teama sa nu i se intample ceva „puisorului”, mam-mare se aseza pe culoar, „pe un geamantan strain, sa pazeasca pe Goe”.
Atras insa in mod irezistibil de „masina cu manere” din coltul culoarului, Goe trage semnalul de alarma, provocand oprirea brutala trenului (momentul culminant).
Fireste, conducatorii n-au reusit sa-l identifice pe faptas; ei nu gasesc pe nimeni la locul faptei, iar in compartiment, mam-mare doarme „cu puisorul in brate”.
Deznodamantul: Dupa ce ajung in Bucuresti, doamnele fericite, „se suie cu puisorul in trasura”, poruncindu-i birjarului sa le duca in centru, la hotelul „Bulevard”.
Specia literara: Fiind o naratiune in proza, de intindere mica, limitata la un singur episod din viata personajului, „D-l Goe…” este o schita.