Romanul „Baltagul” ramane o scriere memorabila nu numai prin continutul si multitudinea semnificatiilor sale, ci si prin personajele sale, intre care un loc aparte il ocupa Vitoria Lipan. Ea este personajul principal al romanului, deoarece este prezenta in toate momentele actiunii si polarizeaza in jurul ei celelalte personaje. Inca de la inceputul romanului, Vitoria te cucereste prin frumusetea si farmecul ei, caci la cei 40 de ani ai sai, ochii ei caprui rasfrangeau culoarea castanie a parului, insa privirea ei era dusa departe, semn al gandurilor in care era adancita si care o copleseau. Femeia „nu mai era tanara dar avea o frumusete neobisnuita in privire. Ochii ei luceau ca intr-o ceata in dosul genelor lungi si rasfrante in carligase.” s9o14ov
Infatisarea fizica scoate in evidenta ingrijorarea femeii pentru tacerea sotului ei si prefigureaza zbuciumul sufletesc ce o va stapani si o va macina pana ce-i va descoperi si pedepsi pe ucigasii lui Nechifor Lipan. Femeia aspra, Vitoria, este in acelasi timp o gospodina harnica si priceputa care duce grijile unei gospodarii cu multe acareturi, mai ales ca sotul ei era deseori plecat. Astfel, ea stie ce produse mai are de vanzare, se tocmeste cu usurinta de negustor cu cei care vin sa cumpere, sau merge ea insasi la campie ca sa vanda din produse.
Ordonata, cu deosebit simt practic, inainte de a pleca sa-l caute pe Nechifor, ea oranduieste totul incat nici un amanunt nu-i scapa. Constienta de pericolele care-i pandesc pe drum, ii face lui Gheorghita un baltag, pe care preotul il sfinteste iar pentru sine ia o pusca pe care sa o foloseasca in caz de nevoie. Vitoria este o femeie credincioasa si respecta obiceiurile stramosesti. Inainte de a pleca se consulta cu preotul, merge la manastirea Bistrita, unde se roaga la icoana sfintei Ana, tine post douasprezece vineri, se spovedeste si se impartaseste, face daruri bisericii. In drumul ei intalneste o cumetrie si o nunta, si de fiecare data respecta traditia, asa cum indeplineste toate cele crestinesti pentru inmormantarea si pomenirea lui Nechifor.
Femeie superstitioasa, ea crede in vise si in semne, in descantece si vraji, si de aceea nu uita sa mearga la baba Maranda, vrajitoarea, pentru a afla de sotul ei. Visul in care Lipan apare intors cu spatele trecand peste o apa neagra si cantecul cocosului intors catre poarta o obsedeaza si ii dau certitudinea ca barbatul ei nu se mai intoarce, deoarece a fost ucis. Eroina impresioneaza si prin luciditatea si stapanirea de sine, caci, desi initial hotaraste sa-l trimita pe Gheorghita in cautarea lui Nechifor, isi da seama ca acesta are nevoie de mintea si de experienta ei de viata, si pleaca impreuna. Este inzestrata cu o inteligenta iesita din comun, pe care si-o manifesta in diferite imprejurari. Ca sa-l convinga pe Gheorghita de necesitatea plecarii, ii spune: „De-acu trebuie sa te arati barbat. Eu n-am alt sprijin si am nevoie de bratul tau.” De asemenea stie sa culeaga cu abilitate informatii de la cei din jur, pe care ii trage de limba, dovedind astfel o mare pricepere in descifrarea sufletului oamenilor. Cu toate greutatile intampinate in drumul sau, femeia dovedeste tenacitate, darzenie si vointa de neinfrant, si astfel isi va realiza dorinta de a-l gasi pe Nechifor si de a-i pedepsi pe ucigasi. Odata scopul atins, Vitoria va reveni la vechile indeletniciri si preocupari, caci viata isi urmeaza cursul normal.
In relatia cu copiii se dovedeste toleranta cu Gheorghita, pe care il vede „sfios si nesigur” si pe care il „apara si ocrotea de cate ori in ochiii lui Lipan erau nouri de vreme rea” iar cu Minodora este mai aspra si neinduratoare pentru ca vrea sa o educe in spiritul traditiei. Impovarata de griji si e nelinisti, Vitoria traieste un zbucium interior devastator. Ea sta pe prispa cu ochii dusi departe, fusul se invarte singur si „in singuratatea ei, femeia cearca sa patrunda pana la el...” Singuratatea este asa de mare iar durerea sufleteasca este asa de puternica incat „se socotea moarta ca si omul ei care nu era langa dansa”. Ea insa gaseste taria morala de a se rupe de ganduri si de singuratate si de a pleca in cautarea sotului: „n-am sa mai am hodina cum n-are paraul Tarcaului pan’ ce l-oi gasi pe Nechifor Lipan.” Ceea ce ii da putere sa ia o asemenea hotarare este dragostea pe care i-a purtat-o dintotdeauna sotului ei: „abia acum intelegea ca dragostea ei se pastrase ca in tinerete.”
Femeia comunica parca pe cai nestiute cu elementele naturii care o indruma prin semne pe calea cea buna. Aceasta femeie apriga de la Magura Tarcaului ii uimeste pe cei din jurul sau prin insusirile ei deosebite si de aceea, celelate personaje isi exprima punctul de vedere evidentiindu-i calitatile sau generalizandu-le. Astfel Gheorghita cugeta cu umire: „mama asta trebuie sa fie fermecatoare, cunoaste gandul omului”, iar Calistrat Bogza este uluit de exactitatea cu care Vitoria a reconstituit totul si sa recunoasca: „si sa se stie ca a fost intocmai cum a aratat femeia mortului”.
Prenumele Vitoriei semnfica biruinta. Calinescu o compara cu un „Hamlet feminin”. Ea ii demasca pe ucigasi pentru ca niciodata sa nu se mai petreaca o astfel de fapta in lumea pura a muntelui. Folosind o gama variata de procedee: direct, prin descriere, prin parerea celoralte personaje, sau indirect, prin fapta, prin atitudini, prin relatia cu celelalte personaje, Sadoveanu a creat un personaj complex, ce sintetizeaza trasaturile morale ale oamenilor de la munte.