Tudor Arghezi y4m8mc

Poezia Bel=ug este un imn de slava =i totodata un cantec ce aduce a rugaciune, inchinat truditorilor pamantului. Din acest punct de vedere, a=ezarea ei de catre poet in ciclul Cuvinte potrivite, aparut in , este perfect indrepta\ita. Versurile din celebrul Testament care prefa\a volumul:
Ca sa schimbam, acum, intaia oara,
Sapa-n condei =i brazda-n calimara,
Batranii-au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani nu vor sa insemne — cum gre=it s-ar crede, daca le-am interpreta numai in litera lor — saltul calitativ de la o genera\ie la alta, de la \aran la intelectual, pentru ca producatorii bunurilor materiale sunt, in fond, simultan, =i producatorii bunurilor spirituale. Ideea e vizibila mai cu seama in poezia Caligula, din acela=i grup al Cuvintelor potrivite:
Cantecul, lumina, taina, unda, -ntinsurile-albastre,
Noi le \inem, noi le strangem, cei cazni\i, ura\i =i goi, dar =i in Plugule, scrisa mult mai inainte, bunaoara in strofa:
S-a-ndatinat copilul cel pitic
Sa are =i sa stranga avu\ie.
Osanda =i-a schimbat-o-n bucurie,
Cladindu-=i slavi =i veacuri pe nimic.
O prima constatare care se impune in legatura cu poezia ce ne propunem sa analizam este ca, printr-un procedeu poetic specific lui Arghezi, titlul de Bel=ug nu corespunde intru totul con\inutului celor cinci strofe. Dupa toate dic\ionarele limbii romane, bel=ug inseamna abunden\a, cantitate mare de bunuri materiale, prisos, lucruri despre care nu este vorba in aceasta poezie. Ramane evident, in lumina celor constatate anterior, ca titlul se refera la bunurile spirituale pe care le implica munca omului de la \ara, a plugarului. Faptul se poate constata din chiar prima strofa, o imagine rodiniana in cuvinte:
El singuratic, duce catre cer
Brazda pornita-n \ara, de la vatra.
Cand ii prive=ti impiedica\i in fier.
Par, el de bronz, =i vitele-i de piatra.

O trasatura fundamentala a poeticii argheziene este constituirea plastica a imaginilor, spre deosebire de mul\i poe\i de dinainte de dansul =i dintre contemporani, care puneau accentul mai mult pe muzicalitate. „Spiritualizarea“ muncii
\aranului este sugerata oarecum cu mijloacele picturii: brazda, pornita de la vatra, din prim-planul tabloului, urca spre cer, adica spre linia orizontului =i a adancului perspectivei. In celelalte doua versuri, contemplarea omului, a vitelor =i a uneltei treze=te imaginea unei statuarii grandioase, lucrata in piatra =i bronz.
Evident, apropierea de artele picturii =i sculpturii este un simplu procedeu de compara\ie in discutarea textului. Poet mare, Arghezi ramane unul dintre cei mai autentici arti=ti ai cuvantului =i adancimea, frumuse\ea odata cu ea, sta in maiestria limbajului,
in incarcatura de noi =i inedite semnifica\ii acordate verbului.
Adverbul singuratic are in\elesuri multiple: singur, unic, ne=tiut de nimeni; substantivul vatra sugereaza vechimea poporului =i statornicia; verbul a impiedica, urmat de complementul in fier, duce gandul la munca istovitoare a unui condamnat. Exista apoi o mare economie de mijloace sintactice, bazata pe pendularea egala a frazei, in fiecare distih, unde fiecare al doilea vers este construit prin enjambement: „El, singuratic, duce catre cer/
Brazda“ — propozi\ie principala; invers, in distihul al doilea — acum in primul loc vine subordonata temporala: „Cand ii prive=ti
impiedica\i in fier“, urmata de principalele coordonate: „Par, el de bronz, =i vitele-i de piatra“ (unde trebuie numaidecat observat ca predicatul par serve=te de numitor comun pentru ambele propozi\ii, in vederea aceleia=i economii =i simetrii a strofei, marcata fiind aceasta simetrie prin alternarea rimei masculine cu cea feminina: cer — fier, vatra — piatra.)
In cea de-a doua strofa ne intampina enumera\ia: „Grau, popu=oi, sacara, mei =i orz“ =i constatarea categorica: „Nici o saman\a n-are sa se piarda“. De bel=ug, in in\eles de abunden\a, iara=i nu poate fi vorba, =i e clar de tot ca enumera\ia semnifica din nou spiritualizarea. Ca este a=a o dovede=te aceasta extraordinara imagine, tipic argheziana, in care se sugereaza comunicarea dintre terestru =i astral:
Sacurea plugului cand s-a intors.
Ramane-o clipa-n soare ca sa arda.
De remarcat, tot aici, u=oarele abateri de la normele limbii literare prin dialectalismele sacara (in loc de secara), popu=oi
(in loc de papu=oi, eventual porumb) =i sacurea (pentru securea), menite sa sugereze vechimea indeletnicirii agricole pe intreg teritoriul romanesc. (De observat, inca, fenomenul prezen\ei vocalei a, in loc de e, dupa consoanele dure — in exemple ca cele de mai sus — caracteristic graiului moldovean, transilvan, dar =i oltean de nord, din \inutul Gorjului, locul de origine al parin\ilor poetului.)
Strofa a treia poate servi de argument pentru a demonstra faptul ca un mare poet, precum Arghezi, ivit in pragul secolului al XX-lea, a carui prima jumatate o domina prin crea\ia sa, nu poate fi clasificat printre samanatori=ti sau printre gandiri=ti, curente literare indeajuns de influente, primul la momentul , cel de-al doilea in perioada interbelica. Munca \aranului nu e deloc idilica; pamantul se munce=te greu. Strofa este, in consecin\a, dominata de adverbele-complemente de mod: ager, cu du=manie, cu nadejde, rotund. In anume chip, aceasta a treia strofa marcheaza punctul de varf prin care trebuiau afirmate mare\ia =i frumuse\ea muncii dure. Se poate observa, din punctul de vedere al dispunerii accentelor prozodice, =i o anume grada\ie
intru cat prive=te primele silabe din fiecare dintre cele trei catrene: „El, sin-gu-ra-tic..., Grau, po-pu-=oi... A-ger, o-\e-lul...“:
( ), troheii de inceput de strofa reliefand, rand pe rand, omul, obiectul muncii =i unealta.
// //
³ ³ ³ ³- ³ ³ Dimpotriva, iambii din capul celorlalte doua catrene, mai potrivi\i starilor pur lirice, fac trecerea spre spiritual, privind acum lucrurile pe ansamblul poeziei: „Din plo-pul ne-gru..., E o ta-ce-re... ( ). Imagistica se bizuie pe aceea=i putere de impresionare plastica: noaptea se desface
-; -;
//
³ lina din plopul negru, ca dintr-un caier, care este insa „urzit cu fire de lumina“ (pura abstrac\ie impresionista: nu mai suntem
in epoca lui Alecsandri, cand plopul forma un element de pas tel =i atat: „Ca fantasme albe plopii, in=ira\i, se pierd in zare“):
Din plopul negru, razimat in aer,
Noaptea, pe =esuri, se desface lina,
La nesfar=it, ca dintr-un varf de caer,
Urzit cu fire de lumina.
Cea de-a patra strofa prepara atmosfera de mister prin care suntem introdu=i in final, final prin care se atinge maximum de spiritualizare:
E o tacere de-nceput de leat.
Tu nu-\i intorci privirile-napoi.
Caci Dumnezeu, pa=ind apropiat,
Ii vezi lasata umbra printre boi.
Cu aceasta, ne apropiem de ceea ce putem numi ideea de
Providen\a in poezia lui Arghezi, uimirea poetica in fa\a marelui mister al existen\ei, pe care o aflam in ata\ia din Psalmi, in
Duhovniceasca, Intre doua nop\i etc. Atitudinea nu este deloc aceea a unui mistic, impacat cu dogma cre=tina, cu sentimentul ca existen\a divinita\ii nu poate fi pusa la indoiala. Arghezi incerca o continua indoiala, o nelini=te, cum marturise=te intr-unul din Psalmi:
Ca-n oglindirea unui drum de apa
Pari cand a fi, pari cand ca nu mai e=ti;
Te-ntrezarii in stele, printre pe=ti,
Ca taurul salbatec cand s-adapa.
In finalul poeziei Bel=ug, poetul are sentimentul intrezaririi principiului divin, deloc in sens mistic, ci — asemeni romanticilor pantei=ti, mai complicat totu=i, mai modern — in sfin\enia muncii, a vie\ii diurne, in infinit de complicatele raporturi dintre lucruri. Sentimentul acesta al intrezaririi pentru o clipa se reflecta, de altminteri, =i in chipul cum e constituit,
in ultima fraza, anacolutul, ca in vorbirea populara =i ca in vechile scrieri: „Caci Dumnezeu, pa=ind apropiat, / Ii vezi lasata umbra printre boi“.