x6b19bq
Personajul principal al baladei este Toma Alimos. El este prezentat in antiteza cu ciocoiul Manea.
In realizarea acestui personaj, poetul popular foloseste mai multe mijloace de caracterizare:
- descrierea directa facuta de catre scriitor
- caracterizarea facuta de celelalte personaje (Manea)
- caracterizarea prin fapte si opinii (felul cum gandeste)
- caracterizarea prin limbaj
- caracterizarea prin mediul in care traieste
In persoana lui Toma Alimos poetul popular a intruchipat cele mai alese virtuti fizice si morale ale omului din popor, caci Toma Alimos este „haiduc din Tara de Jos”, „nalt la stat” (bine dezvoltat, inalt, voinic), „mare la sfat” (intelept) si „viteaz cum n-a mai stat”.
Din cauza asupririi ciocoiesti, Toma s-a refugiat in codru, ca sa-si faca dreptate si din dorinta de libertate, si nu dintr-o pornire romantica.
Desi are tot ce-si doreste -; liberate, putere, murg, mancare, bautura, posibilitatea de a-i pedepsi pe ciocoi, haiducul e stapanit de sentimentul de singuratate, de dorul de oameni, care e puternic, obsedant, asa cum reiese din monologul de la inceputul baladei: „ -; Inchinar-as si n-am cui! ...
Cu freamatul m-or jeli!”
Nici murgul, care-i „vita muta”, nici armele, care-s „Fiare reci / Puse-n teci / De lemne seci”, nici codrii, care sunt „Fratiori / De poteri ascunzatori” nu-i pot tine tovarasie, nu pot inlocui prezenta umana.
Tocmai de aceea haiducul se bucura cand il vede pe Manea, „Stapanul mosiilor / Si domnul campiilor”, chiar daca acesta e un ciocoi, deci dusmanul de moarte al sau si-i raspunde binevoitor la salut: „Multumescu-ti, frate Mane!”
Toma manifesta mult calm si demnitate in fata invinuirilor si pretentiilor lui Manea, care il acuza ca i-a provocat multe stricaciuni si daune pe mosie si-i cere sa-i dea in schimb „pe murgul vama”.

In raspunsul lui Toma se manifesta si dragostea de societate a haiducului, dar si proverbiala ospitalitate romaneasca: „- Ce-ai vazut ...
Ca sa ne facem dreptate!”
Deci pe Toma il caracterizeaza si spiritul de dreptate, care l-a facut, de altfel, sa se refugieze in codru ca haiduc, iar mai tarziu sa-l pedepseasca pe ciocoiul viclean si las, dar si omenia, caci urmareste ca Manea „Mania sa-si potoleasca, / Ca c-un frate sa vorbeasca.”
Inzestrat cu o forta iesita din comun si cu stapanire de sine, atunci cand e injunghiat miseleste de Manea, haiducul nu-si pierde cumpatul, ci-si oblogeste rana grava, legandu-se cu un brau pe la mijloc si ii cere calului ajutorul ca sa-l ajunga din urma pe ciocoi si sa-l pedepseasca: „- Murgule, murgutul meu, ...
Zilele, ca cainele,
Pentru tine, murgule.”
Se observa aici, ca in basme, fratia omeneasca dintre haiduc si animalul personificat, care il indeamna sa-l incalece repede, fara sa, si care apoi „Zbura ca vantul / Fara s-atinga pamantul”, ajungandu-l pe Manea.
Indignat de prefacatoria ciocoiului, de viclenia si lasitatea acestuia, Toma il numeste „caine rau” si „fiara rea”, acuzandu-l ca l-a injunghiat hoteste si a fugit miseleste, si ii plateste „Pagubele, / Cu taisul, / Faptele, / Cu ascutisul.”
Multa cumpatare si demnitate dovedeste Toma in fata mortii negre si grele, care nu-l inspaimanta, considerand-o ca o incheiere inevitabila a vietii, in fata careia trebuie sa stam demni, asa cum ne-am trait si viata, cu atat mai mult cu cat „ Ce-am gandit, / Am izbutit.”
Dragostea de natura si infratirea cu codrul il determina pe Toma sa-si roage calul sa-l ingroape in mijlocul naturii si sa-i puna „La cap, floare ......
Sa ma planga mai cu foc”
In ultimele lui clipe de viata, haiducul se gandeste la cei dragi, la „mandra”, care-l va boci cu foc, la „murguletul”, care, ingropandu-l, „jalnic” va necheza si la fratii sai de haiducie, care ii vor continua lupta, cerandu-i calului sa se intoarca in codri la acestia si sa se lase incalecat de un „tanar sprancenat, / Si cu semne de varsat, / Cu par lung si galbior, / Care-mi este fratior, / Fratior de vitejie, / Tovaras de haiducie”, care ii va lua locul si pe care sa-l poarte „si pe el bine”.
Destinul tragic al haiducului, intuit la inceputul baladei prin cutremuratul codrului si „ranchezatul” calului si infratirea dintre haiduc, natura si cal apar si in finalul baladei, cand arborii isi pleaca fruntea, ii saruta mana si cu „freamatul il plang”, iar calul, care „jalnic” rancheza, il ingroapa pe haiduc si-i sadeste flori pe mormant, pe care le uda cu lacrimi.