Tanara generatie romana se afla astazi sub influenta operei poetice a lui Eminescu. f7q19qm
Se cuvine dar sa ne dam seama de partea caracteristica a acestei opere si sa incercam totdeodata a fixa individualitatea omului care a personificat in sine cu atata stralucire ultima faza a poeziei romane din zilele noastre.
Pe la mijlocul secolului in care traim, predomnea in limba si literatura romana o tendenta semierudita de latinizare, pornita din o legitima revendicare nationala, dar care aducea cu sine pericolul unei instrainari intre popor si clasele lui culte. De la 1860 incoace dateaza indreptatea: ea incepe cu Vasile Alecsandri, care stie sa destepte gustul pentru poezia populara, se continua si se indeplineste prin cercetarea si intelegerea conditiilor sub care se dezvolta limba si scrierea unui popor.
Fiind astfel castigata o temelie fireasca, cea dintai treapta de inaltare a literaturei nationale, in legatura stransa cu toata aspirarea generatiei noastre spre cultura occidentala, trebuia neaparat sa raspunda la doua cerinte: sa arete intai in cuprinsul ei o parte din cugetarile si simtirile care agita deopotriva toata inteligenta europeana in arta, in stiinta, in filozofie; sa aiba, al doilea, in forma ei o limba adaptata fara sila la exprimarea credincioasa a acestei amplificari.
Amandoua conditiile le realizeaza poezia lui Eminescu in limitele in care le poate realiza o poezie lirica; de aceea Eminescu face epoca in miscarea noastra literara.
I
Care a fost personalitatea poetului?
Viata lui externa e simpla de povestit, si nu credem ca in tot decursul ei sa fi avut vreo intamplare dinafara o inraurire mai insemnata asupra lui. Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta incat sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi fost crescut Eminescu in Romania sau in Franta, si nu in Austria si in Germania; ar fi mostenit sau ar fi agonisit el mai multa sau mai putina avere; ar fi fost asezat in ierarhia statului la o pozitie mai inalta; ar fi intalnit in viata lui sentimentala orce alte figuri omenesti - Eminescu ramanea acelas, soarta lui nu s-ar fi schimbat.
Nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani, primind prima invatatura in gimnaziul din Cernauti, parasind la 1864 scoala pentru a se lua dupa trupa de teatru a d-nei Fanni Tardini prin Romania si prin Transilvania, parasind si aceasta trupa pentru a se arunca cu cea mai mare incordare in studii felurite la Viena, sustinut acolo si la Berlin in parte prin contributiile unor amici literari, numit intre 1874 si 1876 revizor scolar si bibliotecar la Iasi, destituit si dat in judecata de guvernul liberal, insarcinat apoi cu redactia ziarului Timpul, incalzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au ramas in poeziile lui cateva urme de par balai, de ochi intunecati, de mani reci, de un nu stiu ce si nu stiu cum, lovit in iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al carei germen era din nastere, indreptat intrucatva la inceputul anului 1884, dar degenerat in forma lui etica si intelectuala, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditara, Eminescu moare la 15 iunie 1889 intr-un institut de alienati.
La o privire superficiala, fuga lui Eminescu de la gimnaziu dupa o trupa de actori, darea lui in judecata, activitatea lui ca redactor de ziar, care adica nu s-ar putea explica decat prin necesitati materiale, lipsa de orice distinctii conventionale, de premieri academice, de decoratii s.c.l., toate aceste puse in legatura mai ales cu izbucnirea alienatiei mentale par a da vietei sale o coloare romantica, si unele reviste si ziare care l-au ignorat cata vreme era in toata vigoarea lui au gasit aci prilejul de a-si arata sentimentalitatea si de a acuza societatea romana, care ar fi lasat un asemenea om nebagat in seama si intr-o mizerie din cauza careia ar fi innebunit.
Noi credem ca aceste apretieri sunt gresite.
Ceea ce caracterizeaza mai intai de toate personalitatea lui Eminescu este o asa de covarsitoare inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar in epoca alienatiei declarate), incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le insusise si le avea pururea la indemana. In aceeas proportie tot ce era caz individual, intamplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana ii erau indiferente. A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu insemneaza a intrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintai ar fi respins-o. Cat i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca in acceptiunea materiala a cuvantului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata in vremea puterii lui intelectuale; cand nu castiga singur, il sustinea tatal sau si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna.
Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plange o revista germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi intampinat o asemenea propunere cu un ras homeric sau, dupa dispozitia momentului, cu acel suras de indulgenta miloasa ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina Romaniei, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vazut si eu la curte, si l-am vazut pastrand si aici simplicitatea incantatoare ce o avea in toate raporturile sale omenesti. Dar cand a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a impotrivit cu energie. Rege el insus al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desavarsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideala, pentru care orce coborare din lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca.
Cine-si da seama de o asemenea figura intelege indata ca nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul starii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost in nici un grad obiectul preocuparilor sale. Sa fi avut ca redactor al Timpului mai mult decat a avut, sa fi avut mai putin, pentru micile lui trebuinte materiale tot atat era. Numai dupa izbucnirea nebuniei, in intervalele lucide, in care se aratau insa felurite forme de degenerare etica, obisnuite la asemenea stari, devenise lacom de bani.
Prin urmare, legenda ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie sa aiba soarta multor alte legende: sa dispara inaintea realitatii.
Si nici munca speciala a unui redactor de ziar nu credem ca trebuie privita la Eminescu ca o sfortare impusa de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atat mai mult la toate manifestarile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea miscarii filozofice in Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amanuntita, fie luptele politice din tara. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu felul spiritului sau. Si energia cu care a redactat Timpul, inaltimea de vederi ce apare in toate articolele lui, puterea neuitata cu care in contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a opus importanta elementului autohton sunt o dovada pentru aceasta.
Cu o asa natura, Eminescu gasea un element firesc pentru activitatea lui in toate situatiile in care a fost pus. La biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea spiritului sau asupra noilor metode de invatamant; in cercul de amici literari, pentru a se bucura fara invidie sau a rade fara rautate de scrierile cetite; la redactia Timpului, pentru a biciui frazeologia neadevarata si a formula sinteza unei directii istorice nationale - in toate aceste ocupari si sfere Eminescu se afla fara sila in elementul sau.
Daca a innebunit Eminescu, cauza este exclusiv interna, este innascuta, este ereditara. Cei ce cunosc datele din familia lui stiu ca la doi frati ai sai, morti sinucisi, a izbucnit nebunia inainte de a sa si ca aceasta nevropatie se poate urmari in linie ascendenta.
De altminteri, si in vremea in care spiritul lui era in vigoare, felul traiului sau facuse pe amici sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata: adesea se hranea numai cu narcotice si excitante: abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute in citire si scriere, zile intregi petrecute fara mancare, si apoi deodata, la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mancari si bauturi fara alegere si fara masura; asa era viata lui Eminescu. Nu aceasta viata i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie innascut a cauzat aceasta viata. Ceea ce o dovedeste este ca toate incercarile, adeseori si cu staruinta repetate de unii prieteni ai sai, intre altii si de mine, nu au fost in stare sa-l aduca la un trai mai regulat.
Si nici de nefericiri cari ar fi influentat sanatatea intelectuala sau fizica a lui Eminescu nu credem ca se poate vorbi. Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? Am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu un simtimant estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului celui mai nepasator om ce si-l poate inchipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimant prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iaca nota lui caracteristica in melancolie, ca si in veselie. Si, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultanta.
Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice; publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la Convorbiri literare.
Si daca pentru poeziile lui, in care si-a intrupat sub o forma asa de minunata cugetarile si simtirile, se multumea cu emotiunea estetica a unui mic cerc de amici, fara a se gandi la nici o satisfactie de amor propriu: daca el se considera oarecum ca organul accidental prin care insas poezia se manifesta, asa incat ar fi primit cu aceeas multumire sa se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai ca era nepasator pentru intamplarile vietei externe, dar si chiar ca in relatiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiasca nu-l putea captiva si tinea cu desavarsire in marginirea ei. Ca si Leopardi in Aspasia, el nu vedea in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil. Il iubea intamplatoarea copie sau il parasea, tot copie ramanea, si el, cu melancolie impersonala, isi cauta refugiul intr-o lume mai potrivita cu el, in lumea cugetarii si a poeziei. De aci Luceafarul cu versurile de la sfarsit:

Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind in cercul vostru strimt,
Norocul va petrece;
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.
II
Intelegand astfel personalitatea lui Eminescu, intelegem totdeodata una din partile esentiale ale operei sale literare: bogatia de idei, care inalta toata simtirea lui (caci nu ideea rece, ci ideea emotionala face pe poet), si vom vedea in chiar patrunderea acestei bogatii intelectuale pana in miezul cugetarilor poetului puterea miscatoare care l-a silit sa creeze pentru un asemenea cuprins ideal si forma exprimarii lui si sa indeplineasca astfel amandoua cerintele unei noi epoci literare.
Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta la nivelul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operile insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filozofiei, in special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celei crestine si buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune care in poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii omenesti. Caci cum sa ajungi la o privire generala daca nu ai in cunostintele tale treptele succesive care sa te ridice pana la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis in acele versuri caracteristice in care se intrupeaza profunda lui emotiune asupra inceputurilor lumii, asupra vietei omului, asupra soartei poporului roman.
Poetul e din nastere, fara indoiala. Dar ceea ce e din nastere la adevaratul poet nu e dispozitia pentru forma goala a ritmului si a rimei, ci nemarginita iubire a tot ce este cugetare si simtire omeneasca, pentru ca din perceperea lor acumulata sa se desprinda ideea emotionala spre a se infatisa in forma frumosului.
Acel cuprins ideal al culturii omenesti nu era la Eminescu un simplu material de eruditie straina, ci era primit si asimilat in chiar individualitatea lui intelectuala. Deprins astfel cu cercetarea adevarului, sincer mai intai de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevarate nu numai atunci cand exprima o intuitie a naturei sub forma descriptiva, o simtire de amor uneori vesela, adeseori melancolica, ci si atunci cand trec peste marginea lirismului individual si imbratiseaza si reprezinta un simtimant national sau umanitar.
De aici se explica in mare parte adanca impresie ce a produs-o opera lui asupra tutulor. Si ei au simtit in felul lor ceea ce a simtit Eminescu, in emotiunea lui isi regasesc emotiunea lor; numai ca el ii rezuma pe toti si are mai ales darul de a deschide miscarii sufletesti cea mai clara expresie, asa incat glasul lui, desteptand rasunetul in inima lor, le da totdeodata cuvantul ce singuri nu l-ar fi gasit. Aceasta scapare a suferintei mute prin farmecul exprimarii este binefacerea ce o revarsa poetul de geniu asupra oamenilor ce-l asculta, poezia lui devine o parte integranta a sufletului lor, si el traieste de acum inainte in viata poporului sau.
Dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atata putere de a lucra asupra altora daca nu ar fi aflat forma frumoasa sub care sa se prezinte. Si fiindca tocmai aceasta forma este partea cea mai sugestiva in opera lui, sa ne fie permis a termina studiul de fata prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.
O rezerva trebuie facuta din capul locului, si este cu atat mai importanta cu cat multi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi facut. Volumul in care sunt adunate poeziile sale nu este publicat de el insusi, din cauza imprejurarilor cunoscute si atinse in prefata noastra la editia I de la 1883. Daca, in starea in care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lasa pe unele la o parte. Prin urmare, asa cum se prezinta si astazi unicul volum, el cuprinde toate poeziile si cele de la inceput, pe care insa autorul declarase de mult ca voia sa le indrepteze si in parte sa le suprime. Nici cele 8 poezii citate in prefata la editia I, nici Calin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sunt Eminescu in toata puterea lui. Contururile tremurande ale descrierilor fara destula precizie intuitiva, lipsa de claritate a gandirii, greseli in accentul ritmic si in rime sunt defecte al caror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Daca totus si aceste poezii au meritat si vor merita sa figureze in opera lui literara, este fiindca in fiecare din ele apare deodata din mijlocul imperfectiilor o frumusete de limba si o inaltare de cuget care prevesteau de la inceput ce avea sa devie poetul ajuns la culmea lui.
Rezerva dar ce un simtimant de dreptate elementara ne impune sa o facem este ca in cercetarea urmatoare nu vom avea in vedere decat poeziile, din norocire cele mai numeroase, pe care le-a scris Eminescu in epoca deplinei sale dezvoltari. Acestea insa reclama toata luarea-aminte a criticei literare in privinta formei lor, si cu deosebire a inrudirii cu poezia populara, din care s-au hranit mai intai si deasupra careia s-au ridicat pas cu pas pana la exprimarea celor mai inalte conceptiuni.

Conditia fundamentala a acestei ridicari a formei poetice era o manuire perfecta a limbei materne, pentru ca ea sa fie pregatita pentru o conceptiune mai intinsa si sa poata crea din propria ei fire vestmantul noilor cugetari. Aceasta este

lupta dreapta

ce o incearca Eminescu, pentru

a turna in forma noua limba veche si-nteleapta.

Pentru el limba romana e

ca un fagure de miere,

dulce si stravezie, dar nu razletita in lipsa de contururi, ci prinsa in celula regulata a fagurelui.
Poeziile lui incep in aceasta privinta alipindu-se de-a dreptul de forma populara, dar ii dau o noua insufletire si o fac primitoare de un cuprins mai inalt. a...i
Din poezia populara si-a insusit Eminescu armonia, uneori onomatopeica, a versurilor sale:

Peste varf de ramurele
Trec in stoluri randunele,
Ducand gandurile mele
Si norocul meu cu ele.
Si se duc pe rand, pe rand,
Zarea lumii-ntunecand,
Si se duc ca clipele
Scuturand aripele.

*

Si blande, triste glasuri din vuiet se desfac...
Ca molcoma cadenta a undelor pe lac.

*

Luna tu, stapana marii, pe a lumei bolta luneci
Si gandirilor dand viata suferintele intuneci...
Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,
Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate.

*

De ce dorm ingramadite intre galbenele file
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?
*

Pe cand oastea se aseaza, iata soarele apune,
Voind crestetele-nalte ale tarii sa-ncunune
Cu un nimb de biruinta: fulger lung incremenit
Margineste muntii negri in intregul asfintit,
Pan'ce izvorasc din veacuri stele una cate una,
Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna.

Nu au existat, nu vor exista in poezia romana versuri mai frumoase decat acestea.
Tot din poezia populara si din citirea cronicarilor, din patrunderea intima a vechei limbi romane au putut iesi versurile in care vorbesc solul si Mircea-voda in Satira III:

- Ce vrei tu?
- Noi, buna pace, Si de n-o fi cu banat,
Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul imparat.a...i
- Orce gand ai, imparate, si orcum vei fi sosit,
Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: bine-ai venit!
Despre partea inchinarii, insa, Doamne, sa ne ierti.
Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,
Or vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale
Sa ne dai un semn si noua de mila mariei-tale De-o fi una, de-o fi alta: ce e scris si pentru noi,
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.

Dupa vremuri multi venira, incepand cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu al lui Istaspe,
Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;
Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa;
Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant;
Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant.

Dar primind astfel din limba populara elementul firesc si armonios, Eminescu inalta rimele poeziei romane peste acea forma obisnuita si adeseori neingrijita, care a dat atator poezii ale noastre de pan-acum un aer aproape trivial.
Primul pas al lui pe aceasta cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare si prozaice si de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzatoare:

Iar te-ai cufundat in stele
Si in nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita incalte,
Sufletul vietii mele.

*
O! vino iar in al meu brat,
Sa te privesc iar cu nesat,
Sa razim dulce capul meu
De sanul tau, de sanul tau!

*
Ti-aduci aminte cum pe-atunci,
Cand ne plimbam prin vai si lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atatea ori, de-atatea ori?

*
O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns acum la moda de va scot din letopiseti.

Al doilea pas este introducerea, cu totul particulara poeziei lui Eminescu, a unor rime noua, formate din impreunarea cu un cuvant prescurtat, dupa felul caracteristic al limbii romanesti, sau din doua cuvinte.

Pe-atunci erai tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

*
Si daca stele bat in lac
Adancu-i luminandu-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Inseninandu-mi gandul.

*
Sus inimile voastre! Cintare aduceti-i,
El este moartea mortii si invierea vietii.
Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec.

*
Traiul lumii, draga tata,
Cine vor, aceia lese-l,
Dara sufletul mi-e vesel.

*
Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevaru-i...
Flori de tei el are-n paru-i.

*
Cand luna trece prin stejari,

Urmand mereu in cale-si,
Cand ochii tai tot inca mari
Se uita dulci si galesi?

*

Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l Ce-o sa aiba din acestea pentru ei batranul dascal?
*
Icoana stelei ce a murit
Incet pe cer se suie;
Era, pe cand nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Insa unde inovatia lui Eminescu in privinta rimei se arata in modul cel mai neasteptat este in numele proprii luate din diferite sfere de cultura si introduse in modul cel mai firesc in versurile sale. Se stie ce riscata este intrebuintarea numelor proprii in poezia lirica, si intr-o veche cercetare literara a noastra am citat cateva exemple inspaimantatoare. Eminescu insa a stiut sa se foloseasca de ele cu maiestrie, si tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase si mai bine primite ale lui:

*
Ca sa vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvant al sfintei Miercuri.

*
Ca sa iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri,
Caci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvant al sfintei Vineri.

*
Ce? sa-ngani pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos?

*
Cand vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila,
De ai inima si minte, feri in laturi: e Dalila!
*
Cu murmurile lor blande un izvor de horum-harum
Castigand cu clipoceala nervum rerum gerendarum,
Cu evlavie adanca ne-nvatau al mintii scripet,
Leganand cand o planeta, cand vreun rege din Egipet.

*
Dupa vremuri multi venira, incepand cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu al lui Istaspe.

*
In izvoadele batrane pe eroi mai pot sa caut,
Au cu lira visatoare sau cu sunete de flaut
Pot sa-ntampin patriotii ce-au venit de-atunci incolo?
Inaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
Asa ca-nchipuindu-ti lacrimoasele ei gene,
Ti-ar parea mai mandra decat Venus Anadyomene.

*
Ramaneti in umbra sfinta, Basarabi si voi Musatini,
Descalicatori de tara, datatori de legi si datini.

*
Patimas si indaratnic s-o iubesti ca pe-un copil,
Cand ea-i rece si cu toane ca si luna lui april?
Inclestand a tale brate mintea sa ti-o pierzi,
De la crestet la picioare s-o admiri si s-o dezmierzi
Ca pe-o marmora de Paros sau o panza de Coreggio,
Cand ea-i rece si cocheta? Esti ridicul, intelege-o!

*
Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi sa-l vindic,
L-am chemat in somn pe Kama Kamadeva, zeul indic.

Dupa o asa incordare, dupa o asa "lupta dreapta" pentru a turna "limba veche in forma noua", nu ne vom mira ca a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigura a unor forme rafinate in Oda in metru antic, in Glossa si in admirabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetari de adanca filozofie, pentru care nu se gasea pana atunci nici o pregatire in literatura noastra. Caci palidele imitari ale monoloagelor din Faust si din Hamlet, sau ale reflectiilor mediocrului Aimé-Martin, din care se gasesc urme in incercarile literare dupa 48, nu pot intra aci in comparatie.
Inca in primele poezii ale lui Eminescu, cum e Mortua est, Melancolie, de altminteri asa de imperfecte, se intalnesc strofe ca acestea:

S-apoi cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi? Dar stie orcine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi? Nebunie si trista si goala:
Urechea te minte si ochiul te-nsala:
Ce-un secol ne zice, ceilalti o deszic Decat un vis sarbad, mai bine nimic.

*
Credinta zugraveste icoanele-n biserici Si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici,
Dar de-ale vietii valuri, de al furtunei pas
Abia conture triste si umbre-au mai ramas.

Dar deplina stapanire a formei clare pentru cuprinsul unei asemenea idei o arata Eminescu in poeziile din epoca sa cea adevarata:

Sa cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta,
Nu floarea vestejita din parul tau balai,
Caci ultima mea ruga-i uitarii sa ma dai

La ce simtirea cruda a stinsului noroc
Sa nu se sting-asemeni, ci-n veci sa stea pe loc?
Tot alte unde-i suna aceluiasi parau;
La ce statornicia parerilor de rau,
Cand prin aceasta lume sa trecem ne e scris
Ca visul unei umbre si umbra unui vis?

*
Cu maine zilele-ti adaugi,
Cu ieri viata ta o scazi,
Si ai cu toate astea-n fata
De-a pururi ziua cea de azi.

Cand unul trece, altul vine
In asta lume a-l urma,
Precum cand soarele apune,
El si rasare undeva.

Se pare cum ca alte valuri
Cobor mereu pe-acelasi vad,
Se pare cum ca-i alta toamna,
Ci-n veci aceleasi frunze cad.

Vremea trece, vremea vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate.
Nu spera si nu ai teama:
Ce e val, ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramai la toate rece.

*

La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,

Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,
Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns,
Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns;
Fu prapastie? Genuna? Fu noian intins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza,
Umbra celor nefacute nu-ncepuse a se desface,
Si in sine impacata stapanea eterna pace.
Dar deodat-un punct se misca... cel intai si singur! Iata-l
Cum din haos face muma, iara el devine tatal!
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boala spumii,
E stapanul fara margini peste marginile lumii,
De-atunci negura eterna se desface in fasii,
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii,
De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de haos pe carari necunoscute
Si, in roiuri luminoase izvorand din infinit,
Sunt atrase in viata de un dor nemarginit.
Iar in lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,
Facem pe pamantul nostru musuroaie de furnici:
Microscopice popoare, regi, osteni si invatati.
Ne succedem generatii si ne credem minunati.
Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul;
In acea nemarginire ne-nvelim, uitand cu totul
Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,
Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric se arata.
Precum pulbere se joaca imperiul unei raza,
Mii de fire viorie ce cu raza inceteaza,
Astfel intr-a vesniciei noapte pururea adanca
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca,
Cum s-o stinge, totul piere ca o umbra-n intuneric;
Caci e vis al nefiintei universul cel himeric.

Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti.

NOTA ASUPRA ZILEI SI LOCULUI NASTERII LUI EMINESCU
Intr-un registru (pastrat de d. Iacob Negruzzi), in care membrii societatii literare "Junimea" si-au insemnat data si locul nasterii lor, sta scris pe pagina a doua de propria mana a lui Eminescu in dreptul numelui sau: "20 decembrie 1849, Botosani", si deasupra este chiar intercalat sfantul "Ignat", pe care biserica ortodoxa il serbeaza in adevar la 20 decembrie.
Insa din corespondenta ce am avut-o in a. 1889 relativ la biografia lui Eminescu, am si o scrisoare de la sora mai mare a poetului, doamna A. Drogli, din Cernauti, 3 iulie 1889, in care se zice: "Biografia fratelui Mihail (publicata in Familia, no.2, anul 1885) este exacta, cu deosebire ca s-au nascut in satul Ipotesti langa orasul Botosani, departare de 1 1/2 ora, proprietatea tatalui nostru".
S-a ivit astfel indoiala asupra locului nasterii, dar s-a ivit indoiala si asupra timpului; in matricula gimnaziului din Cernauti, unde a studiat Eminescu, se vede trecuta ziua nasterii lui ca fiind 14 decembrie 1849.
Toata nedumerirea a incetat astazi in urma cercetarilor d-lui N. D. Giurescu, al caror rezultat l-a publicat printr-o scrisoare in Convorbiri literare de la 1 iunie 1912, de unde extragem urmatoarele:
"Dupa o zadarnica excursiune ce am facut in Ipotesti, satul copilariei lui Eminescu, d. G. Cerchez (pe atunci prefectul judetului Botosani) a primit urmatorul raspuns la o scrisoare ce adresase maicei Agapia Gherghel, starita schitului Agafton, unde traieste o matusa a poetului:
1891, martie 29, Agafton
Domnule prefect,
D. poet Eminescu este nascut in Botosani; aceasta este foarte sigur, caci am intrebat pe maica Fevronia Iorascu, care au fost de fata cand s-a nascut. Este cunoscut inca ca botezul i s-au cetit de catre preotul Dimitrie, de la Ospenia...
Agapia Gherghel"
Am pornit spre biserica Uspenia ce-i mai zice si biserica Domneasca - catedrala din Botosani. Am cautat pe preotul Dimitrie si dupa rascolirea catorva groase volume prafuite de vreme in care erau trecute numele tuturor botezatilor de "Dumnealui preotul iconom Ion Stamati", acuma raposat, incepand cu a. 1832 am gasit in urmatoarele randuri pe cari le dau in exacta transcriere:
"Nascut la 15 ghenarie 185, din parintii: Gheorghe Eminovici, proprietar, si sotia sa Ralu, nascuta Vasile Iurascu, care primi botezul in 21 ghenarie; s-a numit Mihail, avand nas pe dumnealui stolnicul Vasile Iurascu".
Acest volum se afla in buna pastrare a preotului Dimitrie, de la mai sus pomenita biserica... Ramane (asadar) cu totul sigur ca Mihail Eminescu s-a nascut in Botosani in ziua de 15 ianuarie 1850."
Credem si noi ca aceasta concluziune a d-lui Giurescu trebuie primita si ca, prin urmare, poetul nostru este nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani.

(1889)