y7h17hm
Recitesc capitolul pe care Tudor Vianu l-a rezervat lui I. L.
Caragiale in Arta prozatorilor romani, tratatul sau de “estetica literara evolutiva“ din 1941, in care urmareste, de-a lungul unui veac de literatura romaneasca, “studiul procedeelor de arta si al valorilor de stil, retinand din motive si atitudini atat cat este necesar pentru luminarea celor dintai”, si ma intreb: ce s-ar mai putea spune despre arta prozei lui Cara giale pe care colegul si prietenul nostru sa nu le fi intuit cu antenele rafinate ale spiritului sau erudit si artist si sa nu le fi expus, in adevaruri necontestabile, cu acea metoda si cu acea tehnica a perfectului pedagog si dascal ce este. Poate ca, ici si colo, o ilustratie in plus, continuand exemplele sale, poate un caz adiacent, sugerat de unul sau altul dintre prin cipii si cerand o dezvoltare. Altminteri, tot ceea ce alcatuieste personalitatea artistica distincta a marelui satiric, toate nuantele

spectrului solar ce lumineaza opera sa sunt amanuntite si inzestrate cu numeroase citate. Antiretoric, intr-o epoca ce tot mai practica, la capatul unei lungi traditii, retorismul, stilul lui Caragiale, lucid, de o nuditate aproape stendhaliana, adecvat subiectului ca-n bunele canoane ale realismului, se lasa din cand in cand ispitit de retorism. Inceputurile sale literare de la Ghimpele si Claponul sunt lustruite cu retorism excesiv, uneori strident, ceea ce se explica prin inexperienta literara a debutantului ce are de spus ceva si n-ar vrea s-o spuna la modul curent. Insa razboiul acesta dintre structura intima, nativa a scriitorului si tirania modurilor de expresie ale epocii se sfarseste in curand, si tanarul cronicar al societatii contemporane, care a cumulat observatii peste observatii din toate straturile sociale si din toate profesiunile, se incetateneste definitiv in confiniile realismului critic, al carui intemeietor este, inainte de toate, cu opera sa, dupa aceea cu convingerile sale, pe care le formuleaza nu numai in expresii plastice doar, ci, mai mult, in splendide pagini cu apologuri sau metafore dramatizate. Ne referim, fireste, in primul rand la eseul Cateva pareri, din 1896, in care Tudor Vianu vede o adevarata arta poetica si de la ale carui afirmatii porneste in definirea si situarea personalitatii artistice a lui Caragiale. Iar intentia pe care d-sa o acorda acestui opuscul estetic e intru totul justifi cata. Ultimele decenii au practicat, si la noi, si in strainatate, sistemul anchetelor si confesiunilor literare ca pe tot atatea invitatii la introspectii, de pe urma carora s-au ales multe pagini interesante si revelatoare pentru arta unuia sau altuia dintre scriitori, obligati sa se confrunte in propriile oglinzi, sa se descoase, sa se descopere, sa se inteleaga. Intre mai recentele manifestari de felul acestora as aseza conferinta eseu despre poezie a lui Jean Cocteau, tinuta cu vreo doi ani in urma la Academia din Bruxelles. Cateva pareri este un examen autocritic cu atat mai pretios, cu cat e opera unui auto

didact, mester in a manui ideile si a le comunica cititorilor intr-un chip cu mult mai ademenitor decat izbutesc uneori carturari de mare prestigiu, stangaci totusi cand isi ies din specialitatea lor. Ma gandesc, intre altii, la marele om de stiinta, istoricul si arheologul Vasile Parvan, autorul Geticei, atat de luminos in studiile sale stiintifice, atat de tenebros si difuz in incursiunile sale filozofice, desi un anume elan liric, viciat insa de anume modele literare, nu-i poate fi contestat.
Nu o data lectura unor astfel de eseuri, pseudofilozofice, ale lui Parvan m-a dus cu gandul la caracterizarea ce Cantemir insusi, infinit mai putin cetos ca autorul Geticei, o facea, in
Metafizica, scrisului sau latinesc, despre care spunea, daca nu ma inseala memoria, ca i se pare filtrat prin nisipurile
Scitiei; iar alteori m-au facut sa exclam: “o, serenissime Joe, cat de barbar mai scrie acest latin de la gurile Istrului!” — ceea ce, constat cu placere, este si parerea lui Tudor Vianu, exprimata, negresit, cu toate virtutile artei lui scriitoricesti, in cateva pagini din pururi delectabilul sau Jurnal. In schimb, cat de luminoase sunt paginile, cand filozofice, cand lirice, ale marelui biolog Emil Racovita sau al filozofului istoriei
Nicolae Iorga si cat de incantatoare consideratiile critice si estetice ale lui Caragiale in eseul sau Cateva pareri. Deosebi rea dintre stil si maniera, ilustrata cu exemple din Hugo si
Shakespeare, critica feluritelor stiluri si optiunea lui pentru
“stilul potrivit” (sau, cu una din expresiile-cheie, puse in circulatie de la Caragiale incoace: stilul “care-l prinde” pe fiecare scriitor in parte), absenta portretului fizic si moral — ca o urmare a fobiei pentru analiza psihologica (“vreau sa aud pocnetul paharului spart” etc.), din care Proust, dupa
Stendhal, avea sa selecteze insasi plasma epocalelor sale ro mane sociale — si inlocuirea lor cu cenestezia eroilor, asadar cu reactiunile lor fiziologice; utilizarea stilului indirect liber, a stilului si sintaxei orale, semn ca dramaturgul, prezent in

fiecare din schitele sociale ale “momentelor”, precumpaneste; erezia parerii, din care unii glosatori superficiali au scos grave capete de acuzatie, ca-n proza lui Caragiale ar lipsi cu totul descriptia si poezia naturi (cat de elocvente, dimpotriva, si nu mai putin prestigioase citatele din Calul dracului si In vreme de razboi, cu finele-i infiltratii muzicale, prin care Tudor
Vianu demonstreaza contrariul!) — iata probleme si comen tarii ce fac din capitolul amintit al Artei prozatorilor romani un breviar, si util si bogat in sugestii, pentru oricine pretinde sa se ocupe de arta prozei lui I. L. Caragiale.
Pentru cine urmareste proza lui Caragiale, din inceputu rile ei de la Ghimpele (1874) si pana la Kir Ianulea (1909), cea mai complexa dintre ultimele sale creatiuni, pentru cine apropie o pagina facila din scrierile, majoritatea pastise si parodii, de junete ale lui Caragiale, de una impietrita in severa ei frumusete sculpturala, pentru cine parcurge manuscrisele lui laborios elaborate, inrudite (s-a ocupat cineva cu procentajul stersaturilor in ciornele scriitorilor?) cu ale lui Balzac, Emi nescu si Proust, imaginea unui Caragiale chinuit de caznele facerii (ce frumoase sunt stihurile cu care Enachita Vacarescu implora pe sfanta fecioara sa usureze muncile sotiei navarnice!) se impune cu pregnanta. Caragiale insusi o spune intr-un text dintre cele mai crude, si anume in preambulul epistolar cu care insoteste publicarea nuvelei sale Canuta, om sucit, in
Gazeta sateanului din 1898: “...un tata ar trebui sa fie din cale-afara denaturat ca sa ureze vreunuia, celui mai nemernic dintre copiii sai, cariera de publicist onest. Douazeci si patru de copii sa am — sa ma fereasca Dumnezeu! — pe toti i-as face oameni politici, adica avocati, si daca unul n-ar fi in stare sa invete macar atata, l-as invata sa prinza caini cu latul. Hingher, da! da’ literat nu! Mai bine sa-si bata el joc de literati, cand o intalni la un an o data unul, decat sa-si

bata joc hingheru de el pe toate potecile... Nu-mi este drag condeiul, crede-ma; ba chiar dimpotriva. E o unealta cu care n-am facut niciodata ceva cumsecade pentru lumea mea, dar cu care mi-am facut totdeauna mie insumi mult necaz si multa paguba... Sa aiba de la mine toti vrajmasii mei numai aceasta urare: neam de neamul lor, macar unul la trei copii, sa le ajunga literati romani, dar nimic altceva decat literati romani!”
(Ed. Zarifopol-Cioculescu, IV, 440-441.) Trece, de buna seama, prin textul acesta, mai mult de un ecou-doua din cunoscuta telegrama (“Astept telegramele Havas... sa scriu... scrie-mi-ar numele pe mormant...”) a lui Eminescu din prezilele prabusirii, ca o dovada ca si unul si altul sufereau, din cauza marilor lor aripe, jigniri din partea societatii, cu dureroase rasfrangeri asupra operei lor — dar vorbeste astfel, cu naduf si cu suve ran dispret, numai o constiinta stapana pe sine, un scriitor in posesiunea secretelor sale, care si-a aflat “stilul potrivit”, cum asa de frumos si cu atata mandrie o marturiseste intr-un crampei din Cateva pareri, ce merita sa fie popularizat, pentru ca e unul din cele mai potrivite pervazuri portretului festiv al lui Caragiale: “Omului inzestrat cu adevarat talent ii este absolut indiferenta judecata altui despre operele sale; el are atata incredere in puterea lui de expresie, incat, si cand se aude laudat si cand se aude criticat, in fata si a aplauzelor, si a barfirilor, si a indiferentei, el isi rade in barba, sigur fiind ca foarte rar il poate pricepe cineva mai bine si-l poate aprecia mai exact decat se pricepe si se apreciaza el insusi. Din aceasta siguranta rezulta nealterarea personalitatii adevaratului artist, cu toate staruitoarele pareri multiple si varii ale criticii si ale amatorilor; din aceasta neclintita incredere in sine rezulta ne incovoierea lui la vreuna din mode, particularitatea sustinuta a stilului, dispretul pentru gustul contemporanilor si prin urmare pentru o maniera simpatica acestora — maniera care i-ar garan ta un succes facil — si dispretul pentru orice imitatie a vreunui model anterior sau contemporan.” (Ed. Zarifopol, III, 79.)

“Pentru cei mai multi, daca nu pentru cei mai de seama scriitori, indemnul creatiei provine din posesiunea unui subiect nou, nu din a unei noi formule estetice”, noteaza Tudor Vianu in densa prefata a tratatului sau, si repertoriul “motivelor” si al “atitudinilor”, asadar al subiectelor si al procedeelor de arta din opera lui Caragiale, presupunand ca s-ar fi intreprins, ar arata, pe de o parte, bogatia de motive, vadind capacitatea de inventie a scriitorului, intensitatea spiritului sau de observatie asupra mediului din care-si extrage subiectele si, pe de alta parte, toate acele cazuri in care scriitorul, ajuns in maturitatea mijloacelor sale stilistice, de expresie, a simtit nevoia sa reia subiecte vechi, din opera sa juvenila, sa le supuna unor noi procedee si sa le toarne in noi si definitive tipare de arta, indelebile acestea, in timp ce primele erau de lut nears, friabile. Astfel de situatii sunt proprii tuturor litera turilor. “S-ar zice, spunea Edmond Jaloux, in discursul sau de receptie la Academia Franceza, ca viata intreaga a unui scriitor are de scop sa justifice imaginile, emotiile si dorintele adolescentei lui. Ca cei mai personali, cei mai neasemenea cu altii n-au procedat altminteri. Goethe a terminat pe Faust o data cu viata, in sensul ca a voit sa explice, inainte de moarte, consecintele si avatarurile intaiului Faust, la care a lucrat din junete si care nu era altceva decat imaginea acestei juneti insasi.” Mihail Sadoveanu a ramas toata viata rapsodul fratilor
Potcoava, din ajunul veacului acestuia, cand iscalea cu pseudo nimul predestinarii lirice: M. S. Cobuz, si pana in anii din urma, cand, cu crestetul nins, dar cu acelasi azur in pupile, a modelat pentru ultima oara statuia eroului sau predilect:
Nicoara Potcoava, pe care l-a trecut — caci ce stim noi despre caznele de adevarat ale “faurului aburit”, cum isi spunea singur, cand se vorbea de facilitatile scrisului sau — prin cel putin patru tipare. Flaubert a redactat cu aceeasi pasiune si migala cele doua versiuni ale romanului Education sentimen

tale si Eminescu l-a purtat pe Hyperion printr-un nesfarsit sir de reincarnari. In lipsa acelui repertoriu de care am amintit, al motivelor, si din care am putea lua exemple mai convinga toare, ne oprim la doua din aceste transmutatii, in care, la distante apreciabile, Caragiale a prefacut plumbul in aur, cu simpla intentie de a le indica unei ulterioare analize, pe care ne-o propuneam in viitor. E vorba de schita Amici, din 1900, si de prototipul ei Smotocea si Cotocea, publicat in Calendarul
Claponului din 1878 si reprodus in vol. I, 303—305, al editiei Zarifopol, din confruntarea minutioasa a carora s-ar vedea ca, nu rareori, o data cu evolutia procedeelor artistice, insusi motivul evolueaza: in timp ce prototipul anunta, din prag chiar, ca vrea sa fie o ilustrare a “prietesugului”, ce va concura, in viitorime, faima “raposatilor Orest si Pilade” si, nefolosind nici o bruma de dialog, curge otova ca un reportaj;
“momentul” de la 1900, scris in intregime intr-un dialog scaparator, se termina cu scapararea a “doua palme strasnice” pe care Mache le aplica pe obrajii “amicului” sau Lache, caruia nu-i ramane altceva de facut decat sa ia de martor pe un al treilea “amic” si sa constate: “Uite vezi! asta e cusurul lui — e magar!... si violent... si n-are maniera“. Celalalt exemplu e oarecum diferit. E vorba de schita Un artist, de pe la 1892, si de prototipul ei, publicat tot in Calendarul Claponului pe 1878, sub forma unei note, reprodusa in aceeasi editie Zarifopol,
III, 196—197, in care creatorul de mai tarziu al lui Nae
Girimea face apologia breslei barbierilor. Motivul, s-ar putea spune, a ramas acelasi si, partial, aceleasi si procedeele artistice, de vreme ce crampeie intregi trec din prototip in textul ultim, cu mici diferente de vocabular si sintaxa. Insa cata distanta de la simpla nota primitiva, cu intentii umoristice, imediate, la schita definitiva, cu atmosfera ei incarcata de poezie si-n care inclinarea barbierilor pentru muzica instrumentala ofera marelui pretuitor al muzicii inalte, care a fost Caragiale,

prilejul sa redacteze unul din cele mai frumoase elogii, intai a artei sonurilor si, dupa aceea, a cantecului privighetorilor.
Sunt aceste consideratii serioase, sunt spuse in ironie? O prinsoare ar fi binevenita. Pana atunci, ne multumim cu o juxtapunere, in ordine cronologica, a celor doua texte, desi ar fi fost cu mult mai sugestiv sa le asezam, ca pe doua termometre agatate la fereastra, pe doua coloane. Cresterea nivelului de arta s-ar fi sesizat mai usor.
(1878) — “Mai intai ca oricare breasla, cea barbiereasca este foarte hazlie, si de multa vreme pusesem de gand sa-i fac apologia.
Fiecare membru al acestei importante corporatii merita ose bita luare-aminte, pentru particularitati mai mult sau mai putin ciudate. O pornire insa neinvinsa catre artele frumoase este caracteristica la toti barbierii. Multi dintre dansii, impinsi de patima lor pentru teatru, s-au facut actori; multi iar scriu poezii, de obisnuit poezii galante; mai toti trebuie sa stie a canta cu un instrument, prin ajutorul caruia, in momentele pierdute, isi traduc in melodii patimile nobilului lor suflet.
Toti ca toti — dar sa-mi dati voie sa pun mai presus de toti confratii lui pe chir Nastase Stirbu, barbierul meu” etc.
(1892) — “Mai mult decat oricare alta, breasla barbiereasca mi-este foarte simpatica... Briciul e ruda cu dalta, cu penelul, cu coturnul, arcusul, condeiul — mai stiu eu cu ce! De aici, neinvinsa pornire catre artele frumoase caracteristica la toti barbierii. O suma dintre dansii, impinsi de patima lor pentru teatru, s-au facut artisti dramatici; multi altii scriu poezii, de obisnuit lirice, mai adesea galante; mai toti trebuie sa stie a canta cu un instru ment, prin ajutorul caruia, in momentele pierdute, isi traduc in melodii acea incarcare de simturi ce ni-o da, unora dintre noi, lumea cu lumina ei, cu formele, miscarile si zgomotul ei... Dar, cum se rupe la vreme copilul din mama, acea incarcare de simtiri cauta sa se rupa din sufletul nostru (...).

Dar e oare un mijloc mai puternic ca sa ne scapam de toata haotica navalire a lumii intregi in bietul nostru suflet decat divina muzica! — vaga si vasta ca si lumea, ca si aceasta nepatrunsa si fara alt inteles decat intelesul cel mare si singu rul — armonia... De aceea, barbierii, ca toti artistii, iubesc asa de mult pasarile cantarete (...). Noaptea de iulie si padurea cu mirosul ei inviorator, cu atatele-i umbre de frunzis, cu atatele-i lumini de sus de la razele racoroase ale lunii, de jos de la licuricii nestamparati, si misuiala discreta a insectelor prin pais, si rasuflarea femeii care se lasa s-o plimbi alene pe poteca umeda de roua... (subl. ns.), toate — toate sunt in romanta mistica a privighetorii... si psalmul triumfal al ciocarlanului este sublimul rasarit de soare pe sesul neundoiat al Baraganului!” etc. etc.
Dar daca orice creatiune de arta creste din trunchiul din ce in ce mai viguros al vietii traite, al experientei personale — este un domeniu in care originalitatea creatorului e pusa la grea incercare: acela al altoiurilor din trinchiuri straine; si ele nu prind intotdeauna. S-a spus, pare-se, si nu fara motiv, ca o poezie talmacita e cu mult mai greu de realizat decat una originala. Pe buna dreptate, deoarece talmacitorul are de luptat nu numai cu un demon, ci cu doi deodata, si al sau si al autorului ce talmaceste. La fel cu adaptarile, cu localizarile in teatru si cu atat mai greu cand un povestitor isi imprumuta subiectul de altundeva. Despre astfel de experimente a vorbit, intre altii, si Caragiale in a sa Cercetare critica asupra Teatru lui romanesc (ed. Zarifopol-Serban Cioculescu, V., 243 si urm.) din 1878, unde demasca si tinteste la stalpul oroarei pe toti acei monstri ai repertoriului procreati dintr-o totala necunoastere a datinelor locale. Ce poate rezulta, in schimb, ori de cate ori altoitorul e un mester incercat si un si mai incercat artist o ilustreaza nume ca: Molière, Racine, Shakes peare, care n-au dispretuit altoiurile straine, pe care le-au

convertit in opere de patenta originalitate. Un astfel de altoi fericit a realizat si Caragiale, in proza sa, cu nuvela Kir
Ianulea, din 1909.
Ce reprezinta Kir Ianulea in proza lui Caragiale de buna seama s-a spus si se va mai spune, niciodata insa indeajuns, atat de extraordinara, raportata la datele pretextului originar, mi se pare izbanda si atat de imense dificultatile invinse.
Poate ca entuziasmul nu e cel mai bun consilier in chestiuni de critica literara, de vreme ce ar putea sa dilate contururile, sa altereze optica. Poate ca fostul nostru dascal de literatura, criticul Mihail Dragomirescu, de la care atatea am invatat, pe care l-am platit nu o data cu ingratitudine, gresea cand exalta cutare piesa de teatru a cutarui dramaturg autohton, pe care nu se sfia s-o apropie si uneori s-o ridice deasupra capetelor unor glorii universale; poate ca n-aveau dreptate aceia care vedeau in sonetul Venetiei al lui Eminescu mai mult decat o talmacire ideala din Gaetano Cerri; poate ca Saint-Beuve nu gresea cand punea astfel de supralicitari, in materie de valori nationale, pe seama acelui “sovinism intelectual”; poate ca deliciile primei noastre lecturi, repetate cel putin o data pe an, sa ne fi imunizat pana intr-atata incat, refractari la orice umbra de indoiala, sa ne fi facut impropriu unei pure judecati critice — se prea poate. Fata insa cu credinta raspicat afirmata de insusi Caragiale asupra dreptului de proprietate si originalitatii acestei povestiri imprumutate, ca si fata cu alte cazuri de aceeasi natura din literatura noastra, o reexaminare a cazului si o cercetare, ferita de fetisisme, a adevarului poate ca n-ar fi lipsita de interes. Imi amintesc sa fi pomenit de Kir Ianulea si de miraculoasa transfigurare a temei machia velliene cu prilejul unui mai vechi articol despre Anton Pann, cand am staruit anume asupra poemului Sultanul si pescarul, magnificul cap de opera al unui genial colportor de literatura populara, pe care-l asimilam experientei lui Caragiale. Mihail

Sadoveanu, cum bine se stie, obisnuia astfel de altoiuri in scrieri straine. Maria-Sa Puiul Padurii a derivat din legenda
Genovevei de Brabant, si cata poezie a naturii si a faunei umanizate a infuzat Sadoveanu in aceasta lacrimogena legen da medievala tot cititorul o stie. Baltagul, desigur, e altceva, desi pretextul si sugestiile Mioritei sunt prezente la tot pasul.
In schimb, Divanul persian, desi merge pe urmele Sindipei, este, gratie inaltelor suavitati de expresie ale adaptatorului, o lucrare de puternica originalitate si patent sadoveneasca, asa cum este si, insa gratie altor virtuti, Kir Ianulea de I. L.
Caragiale.
Departe de noi gandul de a proceda, in aceste cateva randuri, oricum de circumstanta si festive, la acel examen al izvoarelor si al continuei lor confruntari, ce singur ar putea scoate in lumina nu numai originalitatea lui Kir Ianulea, dar si masura in care adaptarea la climatul nostru, de un violent pitoresc balcanic, al unor situatiuni mai mult sau mai putin neutre constituie o operatie cu mult mai dificila decat aceea a inventiei si executiei unor adevarate texte de antologie, ca de pilda:
Inspectiune, La hanul lui Manjoala, Ion, Ultima emisiune etc., etc. De aceea, ne vom limita la cateva indicatii sumare. In povestea lui Machiavelli, asa cum a transcris-o Bandello, din gura secretarului florentin, la un ospat la care se nimerisera comensali, se petrece in Florenta, unde Belfegor, “archidiavolul”
(“pentru ca, inainte de a fi fost pravalit din cer, fusese arhan ghel”), designat prin sorti de consiliul subpamantean convocat de Pluton, isi ia resedinta sub numele negustorului Roderigo di Castiglia, sosit din Spania, dupa ce-si facuse averea la
Alep, in Siria. Cu fondul de o suta de mii de ducati, pus la dispozitie, Belfegor se apuca de afaceri si de camatarie, se casatoreste cu Honesta, fiica lui Amerigo Donati, care mai avea trei fete de maritat si trei feciori, si incepe o viata de lux si risipa, ce-l va duce la ruina. Orgoliul signorei Honesta,
“mai nemasurat decat al lui Lucifer”, petrecerile de Carnaval,

inzestrarea celor trei cumnate si asocierea in afaceri pierdute a celor trei cumnati, severitatea Honestei fata de barbat si fata de slugi, sleirea fondurilor, grelele imprumuturi cu camata, neonorate, ce coalizasera toti creditorii, si perspectivele inchi sorii ce-l pandea hotarasc pe Belfegor sa-si ia talpasita si sa gaseasca adapost la Grammateo del Brica, unul din argatii lui

Giovani del Bene, care-l salveaza din ghiarele urmaritorilor.
Drept rasplata, Belfegor ii destainuie secretul si-i promite sa-l ajute sa faca avere. Cand va auzi ca a intrat dracul in vreo fata, sa se prezinte s-o vindece. Si Grammateo face avere. La al treilea caz insa Belfegor refuza sa se mai supuna exorcismelor binefacatorului sau. Amenintat sa-si piarda viata, Grammateo insceneaza o mare ceremonie, pe un imens esafod, cu toate marimile Curtii si ale clerului de fata si cu tamburele pregatite sa intervina in momentul decisiv. Cand, dupa doua invitatii,
Belfegor refuza sa iasa, Grammateo porneste tamburele si-n larma ce se starneste anunta sosirea Honestei. Rezultatul e cel scontat (“Si Grammateo, care stia mai multe decat diavolul, se intoarce fericit acasa“). E singura scena de mare efect din povestirea lui Machiavelli, singura dramatica, celelalte episoade, cu dialogul aproape absent, fiind proiectate ca niste umbre chinezesti, estompate, iar acela al micilor (si marilor) mizerii conjugale, cu formula lui Balzac, fiind redus la sapte randuri si jumatate, in timp ce in Kir Ianulea el este insasi ratiunea nuvelei si ocupa in permanenta scena, cum se si cade, de vreme ce toata aventura lumeasca a diavolului are un caracter, asa zicand, experimental: si Pluton, si Dardarot al nostru voiau sa afle, prin delegati acreditati de dansii, adevarul in privinta rautatii femeilor. De aici, “conditia umana“ la care se angajeaza emisarul infernului. Cat despre Belphegor, nouvelle tirèe de Machiavel, basmul, unul din cele mai scurte, versificat, al lui La Fontaine el urmeaza din punct in punct, comprimand la maximum, toate datele din Machiavelli, chiar si numele

eroilor. Din loc in loc, moralistul francez insereaza o maxima sugestiva, brodata in marginea intamplarilor, ce suplineste actiunea (de pilda: “Chez les amis, tout s’excuse, tout passe /
Chez les amants, tout plait, tout est parfait / Chez les epoux tout ennuie et tout lasse”), iar finalul e, in legea fabulistilor, o moralitate de doua versuri, din care al doilea s-ar putea sa figureze pentru rima: “N’époussez point d’Honesta, s’il se peut / N-a pas pourtant une Honesta qui veut”.
Cand ai parasit insa cele doua texte de mici proportii (in
Machiavelli abia zece pagini, in La Fontaine cel mult o suta de versuri) si ai dat in vastul platou al celor douazeci si sapte pagini mari ale editiei Zarifopol, pe care se rasfata in plina lumina minunatul edificiu, de o constructie atat de familiara meridianului nostru, al nuvelei lui Caragiale, incantarea te intampina chiar de la piciorul plaiului si nu te mai paraseste o clipa. Desigur, arhitectul care a gandit cladirea aceasta a cunoscut un proiect strain, pe care l-a pus la contributie, asa cum nu s-a dat in laturi sa foloseasca si cateva piese prefabri cate. Edificiul insa, cu impartirea simetrica a spatiului narativ, ca si podoabele arhitectonice sunt toate opera lui. Ca un alt
Aladin din o mie si una de nopti, el e si arhitectul si vraciul.
El dicteaza alternarea aceasta de basm si realitate, ale lui sunt fapturile acestea pline de viata si atat de nuantat plamadite. Indragostit nebuneste de Acrivita (ce nume predesti nat, din leagan!), incat i-ar fi adus, de l-ar fi dorit, si Turnul
Coltii pe tava, si suportandu-i cu resemnare toate pandaliile,
Kir Ianulea stie totusi sa ridice si capul si tonul cand sotia intrece orice masura, ca atunci cand incepe sa barfeasca, in chipul cel mai vulgar, prietenele. Daca cu gandul la Xantipa si sacaielile ei, si in momentul din urma, Socrates va fi binecuvantat paharul de cucuta — iata ce numai banuim — dar n-avem nici un motiv sa punem la indoiala bucuria cu care Kir Ianulea, intarcat de conditia umana, se intoarce la

vechea lui stare de diavol, solicitand lui Dardarot favoarea unui lung somn de refacere. Si Dardarot ii acorda 300 de ani de “soamne”, pe deplin meritati, atat de multe, de aprige si de supraumane fusesera incercarile Acrivitei la a caror desfasurare am asistat tot timpul cu un amuzament si cu un interes deopotri va de dramatice. Codicilul cu care-si incheie Caragiale nuvela este propria lui inventie si ni se pare cu osebire fericit. Imbogatit de pe urma lui Kir Ianulea, Negoita, podgoreanul ce-l scapase de urmarirea creditorilor, isi aminteste de Acrivita, pe care o gaseste la Bucuresti, in mare mizerie, insa frumoasa, cum se purta in straiele ei negre de vaduva jalnica, o daruieste cu o suta de galbeni si-i transmite si darul cu care putea alunga dracii, bineinteles afara de ai ei. Si abia acum se decide Kir
Ianulea sa se intoarca in iad. Hotarat, Caragiale avea perfecta dreptate cand in preambulul textului publicat in volumul Schite noua, din 1910, scria: “dintre povestile de fata... unele se mai gasesc si in alte limbi; pe cat putem sti insa, apar astazi pentru intaia oara in romaneste. Asupra felului cum sunt date aci, autorul isi pastreaza intregi drepturile de proprietate literara; caci, fara indoiala, de cand lumea, povestile sunt ale lumii, insa, fireste, felul povestirii lor ramane oricand al poves titorului — precum Maica-Precista este a tuturor crestinilor, dar o icoana cu chipul ei e a mesterului care a zugravit-o, in felul lui. Indura-te, tu, preasfanta si pururea curata Feacioara, de toti zugravii si ajuta-i sa nu prapadeasca vreme si vopsea degeaba!”
A dori unui tanar candidat in stiinta literaturii sa aiba norocul sa descopere ciornele si manuscrisele acestei exceptio nale creatiuni originale ce este Kir Ianulea si sa le supuna unui studiu cat mai aprofundat (scrisoarea din 4 febr. 1909, catre Paul Zarifopol, in care-l consulta asupra oportunitatii unui cantec de lume, pe care-l si lasa deoparte, arata ca elabo rarea lui Kir Ianulea isi are analele ei) — mi se pare a fi unul din cele mai pioase deziderate ale momentului festiv de astazi.