George Bacovia h6v8vn
Propozi\ia cea mai generala, Liceu — cimitir, de fapt o metafora contrasa prin eliziunea particulei comparative ca (un)
=i a copulei e=ti, se repeta de ori la intervale ritmice, de =i : vs — — — — — intervalele fiind: ————, alternativ. Aceasta prima propozi\ie foarte generala este urmata de determinantul Al tinere\ii mele, formand de asemenea un vers de sine statator, menit sa particularizeze imaginea in sensul raportarii la persoana poetului, raportare marcata prin adjectivul provenit din adjectivul posesiv mele, in acord cu expresia verbala din restul textului. Astfel cuplate, cele doua versuri inchid =i deschid atat strofa intai, cat =i strofa ultima, simetrizandu-le, conform tehnicii laitmotivului tipic pentru poezia simbolista. Monotonia sau — daca se considera a=a — aparenta banalitate din melodramaticul Al tinere\ii mele se inlatura prin cel de-al doilea determinant, Cu lungi coridoare (versurile =i
), care-i ia locul in strofa mijlocie =i este menit, prin con\inutul semantic, sa concretizeze imaginea la maximum, s-o materializeze, am zice. Particularizante, de=i nu intr-un grad atat de inalt, sunt =i celelalte versuri-sintagme care apar cate o singura data: Pedan\i profesori (vs. ), Si examene grele (vs. ), Si azi ma-nfiori (vs. ),
Azi nu mai sunt eu (vs. ), Si mintea ma doare (vs. ), Nimic nu mai vreu (vs. ), In lume m-ai dat (vs. ), In valtorile grele (vs.
), Atat de blazat (vs. ), grupate, cum se vede foarte clar, in cupluri de trei cate trei: strofa I: vs.——, strofa a II-a: vs. -, strofa a III-a: vs. ——. De altfel, construc\ia poeziei pe baza multiplului =i, respectiv, divizorului este destul de vizibila: strofe de cate versuri, in total ; apari\ii ale versului Liceu
— cimitir, cate doua in fiecare din cele trei strofe; cate doua rime

in ele, in fiecare strofa, in total ; rime in -oare in strofa de la mijloc (coridoare — doare — coridoare); cate o rima nerepetabila
in mijlocul fiecareia din cele strofe: profesori — infiori (vs. =i strofa I), eu — vreu (strofa a II-a vs. =i ), dat — blazat (vs.
=i , strofa a III-a) etc. Discutand sistemul rimelor, observam ca cimitir (daca in cazul acesta poate fi vorba de rima, ea =i in poezia Plumb, unde cuvantul-cheie apare rimat cu el insu=i, in fiecare final de vers =i distih de inceput =i sfar=it de strofa) rimeaza cu sine insu=i. E o rima masculina pe vocala inchisa, pusa in relief de alternan\a cu rima feminina pe vocale deschise: mele — grele
— mele (strofele I =i a III-a). De observat de asemeni curba muzicala ori — oare — at, data de rimele din vs. —, in strofa I: profesori
— infiori; vs. ——, in strofa a II-a: coridoare — doare — coridoare; vs. —, in strofa a III-a: dat — blazat. Excep\ionala
=i din punct de vedere semantic este imperecherea de cuvinte profesori — fiori, in sfar=it, rima rara eu — vreu este ob\inuta printr-o licen\a poetica cu totul fericita, fiind vorba de un moldovenism care transcende culoarea locala in muzical =i accentueaza astfel cu toata for\a lirismul. Cuvantul designand persoana I singular este apoi accentuat fonic prin rima la cap de vers: eu — vreu — Liceu... (vs. ——).
Muzicalitatea sumbra este data insa mai ales de metrica versului bacovian, cu totul caracteristica =i aici. Accentele alterneaza de pe vocalele deschise pe cele inchise. Versul , cel mai des repetat, cheia poemului, este compus dintr-un iamb =i un anapest: (Liceu
— ci-mi-tir), combina\ie ce pune in valoare evolu\ia fonica de scendenta ceu — ci-mi-tir, sugerand parca inexorabilul. Odata fixata, aceasta schema metrica =i muzicala devine tiranica =i impune abateri de la topica, bunaoara in vs. pe-dan\i profesori
=i in vs. : Ni-mic nu mai vreu. Indata insa trebuie sa cadem de acord ca din punct de vedere semantic mesajul capata o deosebita putere. Nu numai ca neologismul pedan\i (Bacovia este unul dintre poe\ii romani care introduc neologismele in poezie in chipul cel mai firesc =i mai exact, mai organic) este la locul lui sub accentul iambic distinct, dar antepunerea sugereaza ea insa=i pedanteria profesorala, rutina. Profesori pedan\i, cum cere topica obi=nuita a limbii romane, ar fi sunat banal, ar fi suprimat claritatea accentului
=i ar fi facut imposibila rima semantica profesori — fiori. Dincolo,
in cazul lui nimic, tot a=a se cerea accentul semantic pus pe cuvantul-cheie al propozi\iei, ca pentru a demonstra o afirma\ie
. Liceu, — cimitir
. Al tinere\ii mele
. Pedan\i profesori
. Si examene grele...
. Si azi ma-nfiori
. Liceu, — cimitir
. Al tinere\ii mele!
. Liceu, - cimitir
. Cu lungi coridoare
. Azi nu mai sunt eu
. Si mintea ma doare.
. Nimic nu mai vreu
. Liceu, - cimitir
. Cu lungi coridoare
. Liceu, - cimitir
. Al tinere\ii mele
. In lume m-ai dat
. In valtorile grele
. Atat de blazat...
. Liceu, - cimitir
. Al tinere\ii mele! grava, de neinlaturat. Caci, stilistic, intre Nu mai vreu nimic =i
Nimic nu mai vreu este deosebire, de=i din punct de vedere strict gramatical avem de-a face cu o identitate. In plus, ca =i in cazul anterior, intervine, cum am vazut, valorificarea rimei eu
— vreu — Liceu etc.
Se in\elege, compunand poezia, Bacovia nu s-a gandit la toate acestea. De-ar fi fost a=a, toata discu\ia noastra n-ar avea rost. Adevarul e ca poezia cre=te dintr-o stare obsesiva, din re verie, precum planta din apa =i din pamantul umed, =i capata
in subcon=tientul poetului, ori chiar in stare de veghe, un ritm, o geometrizare muzicala, realizandu-se in melodie de cuvinte,
in vers. Bacovia trebuie crezut cu tarie cand spune:
„Traind izolat, neputand comunica cu oamenii, stau de vorba cu mine insumi, fac muzica =i, cand gasesc ceva interesant, iau note spre a mi le reciti mai tarziu. Nu-i vina mea daca aceste simple noti\e sunt in forma de versuri =i cateodata par vaiete.“*
Se pot face asupra poeziei ce incercam a analiza aici considera\ii nenumarate, intre altele chiar =i dintre acelea privind teoria pitagoreica a „numarului de aur“ in structurarea unei ope re de arta. In cele ce am aratat mai sus, am voit numai sa demonstram echilibrul exact al compozi\iei, sentimentul net ca nu mai poate fi nimic scos sau adaugat, ca forma imbraca per fect con\inutul, face corp comun cu el, confundandu-se. Cuvintele, muzica cuvintelor i=i sunt suficiente lor insele, sunt un univers autonom. E ceea ce se nume=te o opera perfecta. Ceva asemanator cu un produs al naturii. De fapt, avem de-a face cu o contranatura, act prometeic destinat sa dureze =i s-o infrunte.
Ciudat: Mihail Dragomirescu aproape ca nega pe Bacovia, spre a nu mai vorbi de Nicolae Iorga. Il nega, la inceput, tanarul
Serban Cioculescu. Foarte ciudat: insu=i Vladimir Streinu — lucru cu totul nea=teptat, dat fiind temperamentul, data fiind forma\ia criticului =i esteticianului acestuia, — l-a negat pe Bacovia, la
inceputul carierei sale. Lovinescu, chiar =i G. Calinescu pot provoca oarecare mirare in u=oara re\inere critica fa\a de Bacovia, azi, cand sunt tot mai mul\i cei care-l pun pe poetul de la Bacau
in imediata vecinatate a lui Eminescu. Am aprobat, verificand ulterior afirma\ia, pe Nichita Stanescu care spunea, intr-un rand, ca, dupa Eminescu, poetul la care se manifesta intr-un grad foarte
inalt specificul nostru na\ional este Bacovia. E o afirma\ie plina de adancime =i de talc, caracteristica pentru dezvoltarea poeziei romane=ti luata in totalitatea ei.
S-ar putea ca tocmai aici, in extraordinara naturale\e — ceea ce am voit a arata in analiza intreprinsa mai sus —, altfel spus: in simplitatea rafinata cu care se manifesta sentimentul, emo\ia estetica
imbracand infa\i=ari perfecte pentru ochiul min\ii, sa stea secretul artei lui Bacovia, cauza pentru care el este astazi din ce in ce mai gustat =i mai admirat, observam, in particular, mai ales de tineri.
Si totu=i, poezia Liceu este o poezie ocazionala. Ea a fost scrisa nu la comanda — lucrul nu are nevoie de nici o demonstra\ie speciala —, ci intr-un moment anume, rememorativ pentru poet, solemn am zice, momentul regasirii peste ani a cimitirului in care-=i ingropase tinere\ea pierduta pentru totdeauna. Elementul social dateaza numai, particularizeaza starea de spirit bacoviana in aceasta scriere. El este complementul general-universalului, al permanen\ei umane dintotdeauna, care se autocontempla in perspectiva trecerii ireparabile a timpului.
Astfel, ivita dintr-un loc =i dintr-un timp foarte precise — liceul din ora=ul Bacau, a carui cladire se poate vedea =i azi —, poezia
Liceu de Bacovia transcende, devine o contrarealitate sau, altfel spus, o realitate in spirit, in anume chip mai trainica decat cea materiala de la care a pornit procesul.
Pe Bacovia il in\elegem =i il admiram pentru faptul de a fi aratat lumii o fa\a a ei, cruda, extrem de adevarata. Il admiram
=i il iubim pentru omenescul sim\irii. Indaratul melodiei cuvintelor lui descoperim cu uimire simpla Omul, ne descoperim adica pe noi in=ine, in latura „bacoviana“ a sufletului nostru.