t1v9vz
Nu toti oamenii sunt egal de vii. Niciodata nu am simtit atat de tare acest fapt, cum l-am simtit la moartea lui Caragiale. Nevoit sa petrec in locuinta lui a doua noapte dupa acea in care murise, am vegheat decuseara pana la ziua fara sa-mi pot lua ochii de la draperia care ascundea o jumatate a camerei de cealalta.
Draperiile pot fi mult mai rafinat perfide decat peretii sau usile; se pot misca usor.
Nu am nici cea mai mica vocatie pentru inregistrarea supra naturalului; insa anularea unei fiinte cu vitalitate exceptionala este, la inceput, adanc neverosimila. E o rasturnare violenta a

unei experiente prea bogate, ale carei elemente poarta accente puternice de sentiment, anume acordate si sistematizate. E un invat greu. Nu se putea sa nu astept, noaptea intreaga, sa iasa
Caragiale de dupa covorul care-mi atarna in fata si sa vorbeasca.
Indeosebi, cu tacerea definitiva a lui Caragiale nu vroiau sa mi se deprinda asteptarile urechii si asteptarile spiritului. Cati il cunosteam de aproape, stiam bine ca omul nu mai avea mult de trait. Dar ce putere au asemenea convingeri abstracte fata de perturbarea brusca a unei experiente perceptuale neobisnuit de intense!
Medicul care, din oficiu, a facut autopsia, imi spunea ca inca nu vazuse creier atat de frumos dezvoltat; insa nu vazuse nici o arterioscleroza atat de perfecta, incat aproape nu se intelegea cum putuse masina sa nu se opreasca inca de mult. Putini dintre prietenii lui Caragiale rezistasera ispitei naive de a interveni cu sfaturi, ca sa-l hotarasca a trai, in sfarsit, mai igienic... Fapte pioase, perfect inutile. Intelegeau oamenii, la urma, ca un asemenea predestinat exista cu pretul cu care este, asa cum e.
Caragiale fumase in ultima dupa-amiaza a vietii sale optzeci de tigari. A murit, foarte probabil, in unul din groaznicele accese de tuse tabagica, care, in fiecare noapte, rasunau pana departe de camera lui de culcare. S-a intamplat aceasta in noaptea de 21 spre 22 iunie 1912, in Berlin-Schöneberg, Innsbruckerstrasse, nr. 1.
S-a intrebat adesea lumea noastra de ce se asezase Caragiale in Berlin? Din trebuinta de ordine si de confort, pot spune eu, dupa cate am auzlt de la dansul. Confortul era deplin, si, pe atunci, mai ieftin mult decat in orice alt oras mare european, inclusiv Bucurestiul. Iar ordinea il incanta pe Caragiale, pur si simplu. In adevar, gospodaria prusiana, publica si particulara, trebuia sa fie ca un delicios rasfat omului care imbatranise in o tara ce, in acest punct, contrasta eclatant cu Prusia.
Insa, de la inceput, cumintele Gherea ii repetase lui Caragiale

ca Bucurestiul si Romania au sa-i fie, acolo, foarte de lipsa; si pe
Caragiale il irita semnificativ acest pronostic pe care-l respingea aproape indignat. S-a vazut apoi ca fiecare ocazie mai drept: orice pretext il era bun ca sa se repeaza pentru o zi, doua, trei, sapte la Bucuresti. Totusi l-am gasit, intr-o vara, la
Friedrichroda, in inima Padurii Turingiene, popular cum ar fi fost in Brasov sau la Sinaia. In piata minuscula a targusorului german, il interpelau, pe intrecute, zarzavagioaicele, ceasornicarul si librarul, si aproape il aclamau, atat de mult suplinea cu puterea lui de comunicare, cu humorul si fantezia lui, slaba sa cunoastere a limbii germane. Fusese mult adevar in precizarea lui Gherea, dar si in pornirile instinctivului Caragiale.
Dac-ar fi fost vorba de cumintenie pura, Caragiale nu se indaratnicea sa ramana pana-n capat scriitor roman. Intelegi tu ca, daca societatea nemteasca ar fi fost ca cea romana, Wagner murea prim-procuror la Breslau.
Fara supunere consecventa la viata politica si fara vreo cariera civica din acele prin care tot politica opereaza, viata lui n-a putut fi bine asezata si placuta decat pe apucatele. Pe atunci, artistul, si mai intai acel literar, era inca, aici in tara, fenomen intempestiv.
Insa orice talent bine hotarat inseamna un grad mare de fatalitate; individul care-l poarta este, in o masura oarecare, un sacrificat.
Pe Eminescu si pe Caragiale ii numea deunazi: niste simpli ratati un barbat politic proaspat, plin de zgomot si de succese.
Desigur ratati, insa nu chiar simpli: e obiectia unica pe care o putem ridica sentintei omului politic, in aceasta materie. Obisnuit, are dreptate omul de piata, cand judeca pe oricine vreti din punctul de vedere al pietei. Destul de curios e ca oamenii de piata se amesteca a judeca pe artisti, de exemplu, si din punctul de vedere al artei respective. Acesta e, probabil, efectul unui obicei propriu vocatiei politice, al carei nerv este, hotarat, numai indrazneala, nu totdeauna de calitatea cea mai fina. Se zice ca

odata, pe cand se discuta in o comisiune a Camerei o lege industriala plina cu amanunte de specialitate, un politician, cunoscut ca intrerupator hazliu, a aruncat, de asta data serios, o observatie asupra materiei in dezbatere. Un coleg plictisit ii taie vorba: Bine, omule, nu vezi ce prostie spui? Ba vaz; dar de ce sa n-o spun? raspunse omul cu eterna lui prezenta de spirit.
Acum omul nu fusese spiritual numai: fusese si profund: formu lase filozofia intreaga a politicianului din statele inca crude.
Caragiale trebuie sa fi suparat pe mult prea multi oameni nu numaidecat de piata, ci si mai marunti, insa in care practicismul se lupta complicat cu vanitati prea departate, de exemplu cu vanitatea de a avea pareri despre arta. Prea am intalnit, si intalnesc inca, lume care nu vrea sa vorbeasca decat despre cusururile lui comun umane. Avem romani care-l judeca pe
Caragiale cu o asprime minunat calvinica, si absolut ca si cum in omul acela natura n-ar fi pretins a realiza decat un slujbas model si un impecabil om de afaceri. Pe asemenea cetateni severi nu face sa-i intrebi, ca cel de adineaori: nu vezi, omule, ce prostii spui ? fiindca pe acest fel de oameni niciodata nu-i poti face sa vada ca au spus o prostie. Sunt virtuosi, indaratnici si foarte mindri. Sunt si aceia ce s-a admis a se numi oameni folositori societatii.
Caragiale a fost artist cu orice pret, si, precum am observat, intamplarea aceasta, la locul si timpul dat, era intempestiva. Fixati asupra acestei relativitati istorice, ar fi potrivit sa nu se mai maraie dupa fiecare constatare a unei vocatii atat de evidente, ci, sau sa se condamne in general acest tip de activitate, ca atare, sau sa ne rezervam a o intelege si a-i clasa manifestarile numai cu buna cunostinta a lucrului, fara priviri sasii catre imperativul categoric care, nu stiu cum, in lumea sud-est-europeana se prezinta in eruptii adevarat curioase.