d6g16gl
Cunoscutul pasoptist C. A. Rosetti (1816—1885), ilustrul Berlicoco care in tinereta ar fi incalecat de-a-ndaratele pe saca, purtator mai tarziu al unor mari plete in genul Th. Gautier si a unei tenebroase mantale de carbonaro, aruncata conspirativ pe umarul stang, a tradus onorabil Manfred de Byron si a fost un poet foarte gustat in vremea lui (Ceasuri de multumire). Improvizatiile madrigalesti sunt focoase si decente, cantecele ca Fracul meu se conduc dupa Béranger. Repetitii in chip de refren la fiece strofa, o fraza lunecoasa, un ton sententios si emotionat, de o curioasa solemnitate lirica, in ciuda indiferentei cuvintelor, acestea sunt notele tehnicii lui C. A. Rosetti si cu aceasta mecanica este realizata romanta A cui e vina (1839), care infatiseaza pentru poezia romana ceea ce sunt La liberta de Metastasio si Sonetul lui Arvers sau Menuetul lui Boccherini. Fraze simple, vetuste, expuse cu o totala nepasare pentru cuvinte si imagini, cu o emotie sugrumata, intr-un stil de asa vibratie lirica incat cea mai mica interventie ar parea fatala acestei coarde intinse, iata tot misterul piesei:

Tu-mi ziceai odata cum ca pan’ la moarte
Dragostea ta toata mie-mi vei pastra;
M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,
Astfel merge lumea, nu e vina ta.
Tu-mi ziceai odata, ah! al meu iubite,
Partea mea din ceruri tie ti-o voi da;
Toate sunt uitate, toate sunt pierdute,
Astfel este veacul, nu e vina ta.