v7l12lc

Memorialistica este genul de scrieri care cuprinde memorii. Asadar, memoriile sunt scrieri care inregistreaza o experienta proprie, actiunile traite de autorul insusi. Insa cronica memorialistica nu cuprinde numai intimplari la care autorul este martorul timpului sau, ci si experienta altora.
Scriitorii memorialisti imbina frumos placerea de a povesti cu cea de a-si aminti faptele relatate.
Memorialistii sustin theoretic superioritatea povestirii vazute direct fata de aceea a faptelor auzite de la altii.
Cronicarii nostri au scris despre evenimentele desfasurate sub ochii lor. Ei nareaza fapte la care au fost uneori martori oculari, actori sau simpli spectatori, transcriind verosimil, faptul trait.
G. G. Ursu stabileste principiul conform caruia rezulta ca sfera memorialistica nu contine compilatia din alti autori, fara experienta directa, (gen cronica lui Grigore Ureche) nici informatia din traditia populara invaluita in miraculos.
Criticii literari s-au referit deseori asupra faptului ca Grigore Ureche, avind darul cercetarii morale nu ne-a lasat memorii, ca si urmasii sai si ne-a relatat foarte putin din amintirile tatalui sau si nimic din experienta sa directa.
D. Pacurariu afirma ca: “Memorialistica presupune o viziune mai exacta, o perspectiva veridica asupra evenimentelor evocate.”
Cronicarii nostri memorialisti au declarat superioritatea cronicarilor bastinasi fata de cei straini, asa cum a facut-o Neculce sau superioritatea simtului vazului fata de cel al auzului ca Miron Costin.
Pentru ei evocarea evenimentelor traite de autor insemna o mai mare garantie de exactitate si adevar. Cronicarii nostri memorialisti oscileaza, insa intre subiectiv si obiectiv, caracterul pasionat al operei lor reiese doar din specificul eului memorialistic, ce evoca evenimente concrete.
Insusi Miron Costin, mai impartial ca alti cronicari, amesteca in aprecierea oamenilor si evenimentelor, resentimentele familiei (exemplu: ura impotriva lui Stefan Tomsa -; portret negru in cronica).
Nu este intimplator faptul ca Ion Neculce consacra aproape o treime din letopisetul sau domniei Cantemirestilor, cind se stie ca el, atasat politicii acestora, urmareste cu multa antipatie pe adversarii lor, in frunte cu Constantin Brincoveanu.
In cronicile -; memorii se confrunta adesea datele trecutului cu cerintele prezentului. Cronicarii retin ceea ce pentru ei are o semnificatie deosebita.
In momentul cind au scris, unele lucruri au putut ramine indiferente, altele insa, treceau pe primul plan al memoriei, faptele colorindu-se cu conditiile prezentului.
Este evident ca personalitatea lui Dimitrie Cantemir se deosebea in memoria si constiinta lui Ion Neculce, in momentul cind isi scria letopisetul, de aceea din timpul strinsei lor colaborari.
Cronicile memorialistice reflecta, deci acest proces dinamic al memoriei.
“Cronica memorialistica poate fi arta si document, literatura si istorie, dar poate avea numai valoare documentar -; istorica, atunci cind nu se poate inalta de la contingent la universal si nu poate sugera o filosofie de viata” .
Cronicarii n-au fost artisti in sensul de azi al cuvintului, pentru ca le-a lipsit intentia clara de arta. Scopul lor a fost de a scrie lucrari de istorie. Valorile literare sunt remarcabile in rezultat, chiar daca unora dintre ei le-ar fi lipsit “efortul artistic constient”. Aceasta se explica prin faptul ca unii dintre cronicarii nostri au avut calitati care apartin artisticului: intuitie lucida, adincime psihologica, fantezie originala, sensibilitate pentru expresie si nu in ultimul rind har dumnezeiesc.
Ca arta narativa,cronica memorialistica se impune in primul rind prin tehnica portretului si a personajului literar. Anume prin aceasta trasatura se face diferentierea valorica dintre cronici, unele verosimile realizari artistice, altele fiind simple documente istorice. Galeria de siluete, de portrete, personaje este de o bogatie si varietate dintre cele mai impresionante in cronica memorialistica a lui Ion Neculce, Miron Costin etc.
Este elocventa comparatia dintre diferiti cronicari care, povestind despre aceleasi evenimente la care au participat, fac portretul acelorasi personalitati cunoscute.
Este foarte interesanta comparatia intre structura portretelor la Grigore Ureche, cronicar nememorialist si aceea a unui cronicar predominant memorialist ca Ion Neculce. Ureche face in portretul lui Stefan cel Mare sinteza istorica si folclorica a insusirilor morale ale unui stralucit domn, Neculce resimte mult mai pregnant impresia insusirilor fizice a unor personalitati pe care le-a cunoscut. E de ajuns sa citam figurile lui Constantin Cantemir, Gheorghe Duca, Dumitrascu Cantacuzino, Constantin Mavrocordat, Grigore Ghica.
Atunci cind memorialistii au avut posibilitatea de a cunoaste in adincime framintarile unui personaj, imbina portretul cu analiza. Astfel, cronicarii romani au putut realiza uneori sondaje adinci in sufletul personalitatilor cunoscute.
Descrierile se remarca prin precizie cind au o sursa memorialistica.
“Exista o traditie orala bazata pe informatia din familie si o traditie folclorica, a unui trecut mai indepartat, o transmitere din generatie in generatie. Traditia orala memorialistica are timbrul contemporanietatii si al autenticitatii, traditia folclorica se coloreaza cu fantezie si se imbraca in legenda” .
E mult mai grea delimitarea dintre legenda si memorii.
Cronicarii memorialisti retin zvonurile publice; reproduc scrisori,discursuri si mai ales expresii memorabile. Scriind o opera cu dubla valoare documentara, dar si artistica, memorialistii nareaza nu numai evenimente, impinsi de resortul amintirii, ci exploreaza si viata morala, interioara a contemporanilor.
Fluxul memoriei ii face sa resimta viu impresia fizica. Valoarea artistica a cronicilor memorialistice in functie de talentul de evocare, de imaginatia creatoare a autorilor. Se intimpla ca un Neculce sau Anonimul Brincovenesc au avut si darul de povestitor artistic si au fost, in acelasi timp, contemporani, martori ai evenimentelor narate.
Serban Cioculescu, scriind despre valoarea artistica a cronicii anonime Brincovenesti, despre imaginatia dramatica a autorului, noteaza:”Unui asemenea mare auditiv cum a fost Anonimul, nu-i sunt necesare nici prezenta, nici relatarea veridica a unui martor ocular, nici reproducerea mai tirzie, brodata cu amanunte. Ii e suficient un nucleu anecdotic, ca imaginatia sa scenica sa lucreze in voie si mina sa transcrie ceea ce ii dicteaza auzul.” ,,Memorialistica, suprapusa adinc pe realitate, e viabila pe plan artistic numai daca reprezinta o oglindire care implica generalizarea’’
Cronica memorialistica este prima etapa a evolutiei unei anumite literaturi memorialistice, care si-a aflat in Ion Ghica una din culmile ei, de la Ion Neculce, din prima jumatate a secolului al XVIII-lea, la E. Lovinescu si N.Iorga in prima jumatate a secolului XX. Fata de istoriografia memorialista, memorialul lui Ion Ghica e mai aproape de arta decit de document. Ion Ghica e memorialist artist, cu o „imaginatie araba ”, cum spune G. Calinescu, cu o memorie vizuala si auditiva deosebit de vie.
Momentul “Junimea” si al marilor clasici a stirnit interesul unor scriitori memorialisti. Sunt cunoscute amintirile despre “Junimea”ale lui Iacob Negruzzi, secretarul de redactie al revistei “Convorbiri literare” si ale oratorului, George Panu. Memoriile lui Iacob Negruzzi sunt mai exacte, pe cind cele ale lui George Panu sunt mai vii. Ibraileanu spunea ca amintirile lui Iacob Negruzzi n-au solicitat fantezia, ci numai memoria scriitorului.
E. Lovinescu considera naive memorialele,totusi ramin interesante amintirile lui Ioan Slavici despre Eminescu, Caragiale, Creanga, Cosbuc.
E.Lovinescu reprezinta un moment principal in evolutia memorialisticii romanesti , prin efortul incununat de succes de a elibera memoriile, tot mai mult, de document, pentru a le include artei. Ceea ce il caracterizeaza pe Lovinescu este maiestria cu care zugraveste portretele. Ironia, fiind un element caracteristic portretului fizic din care se detaseaza ce moral, sunt trasaturi definitorii ale memorialisticii lovinesciene.
Un artist al memorialisticii a fost Nicolae Iorga, marele istoric inzestrat cu o memorie vasta si un rar spirit de sinteza artistica. El concepea istoria ca o reconstituire de figuri folosite cu scopul de a reinvia trecutul. A lasat cinci volume de “Memorii”, caracterizindu-se prin simple si scurte notatii zilnice, tabloul exact al primului razboi, patru volume de “Oameni care au fost” si alte trei din “O viata de om, asa cum a fost”, pagini memorialistice de vadita poezie, “reinviind tehnica cronicii neculceiene, cu vaietarile si violentele ei biblice”, cum spune G. Calinescu.
Asadar, s-ar parea ca oricui ii este dat sa scrie niste memorii. Au incercat multi, dar adevarata opera memorialistica au creat doar cei care, pe linga faptul ca au relatat evenimente la care au fost martori oculari, au trait cu toata fiinta cele relatate.
Un lucru trait cu intensitate, sensibilizeaza.
Talentul cu care au fost inzestrati marii cronicari memorialisti, face posibil sa traim si sa simtim si noi trecutul dureros, dar in cele din urma glorios.
Pentru a fi integrala, cronica memorialistica trebuie sa fie arta si document, literatura si istorie, suflet si obiectivitate. Doar prin intermediul acestor minunate file de memorialistica mai reinviem trecutul neamului romanesc.

Capitolul II Primele incercari de memorialistica in literatura romana

In istovitoarea lor munca de a se documenta si aceasta dupa marturisirea lui G. Ureche, pentru “ca sa putem afla adevarul ca sa nu ma aflu scriitor de cuvinte desarte, ci de dreptate” , cronicarii apeleaza la diferite surse de informatie. Pe linga izvoarele scrise sunt valorificate bogatele traditii istorice si unele materiale ale trecutului -; toate acestea fiind exploatate cu un descernamint critic.
Cronicarii nostri, de regula, reprezentanti marcanti ai clasei stapinitoare, ierarhi ai bisericii si dregatori inalti ai statului moldovenesc feudal, prin insasi situatia lor sociala sunt numai martori oculari ai evenimentelor relatate de dinsii, ci uneori chiar partasi la intimplarile consemnate fiind in viltoarea framintarilor pe care le descriu in opera lor. De aici rezulta si insemnatatea pe care o capata ca sursa de informatie aducerile lor aminte.
Firul memorialistic se impleteste din amintirile personale atit ale cronicarilor, cit si ale rudelor si apropiatilor. Astfel cronica imprima o mai accentuata individualitate.
Ponderea elementului memorialistic in creatia cronicarilor moldoveni difera de la caz la caz, aceasta depinzind de intervalul care il desparte pe autor de epoca descrisa. Spre exemplu, una este relatarea unui rastimp mai indepartat, sa zicem, descalecarea Tarii Moldovei si alta -; consemnarea unor evenimente contemporane carturarului medieval, de pilda, domniile fanariote.
Situatia sociala a cronicarului este si ea definitorie in cazul dat. Una este experienta de viata a calugarului care traieste intr-o chilie retrasa, si alta va fi aceea a dregatorului inalt, aflat la cirma tarii.
Primii cronicari moldoveni -; autorii “Letopisetului anonim al Moldovei” si ai celui putnean, in concordanta cu specificul vremii, isi pastreaza anonimatul. Cronicarii medievali nu ne comunica nici o stire despre dinsii. In schimb, promotorii cronografiei moldo-slave din cel de-al II-lea si al III-lea patrar al secolului al XVI-lea sunt mult mai darnici la acest capitol si-si presoara naratiunea cu unele date referitoare la propria lor persoana.
Aceasta se refera la premizele muncii lor cronicaresti. Chiar din primele rinduri ale operei lor, cronicarii domnesti consemneaza din a cui porunca s-au apucat de truda lor pe cit de nobila, pe atit de responsabila. Astfel, istoriograful official al domnului Moldovei Petru Rares, episcopul Romanului, Macarie, care descrie istoria tarii de la 1504 la 1551 afirma ca a scris “nu falindu-ne cu inflorituri ritoricesti, ci implinind porunca domneasca a lui Petru cel ales, cel cumplit pentru dusmani, fiul lui Stefan voievod cel Viteaz si a marelui sau logofat, chir Teodor. Caci au poruncit nemerniciei mele, celui mai de pe urma dintre ieromonahi, smeritul Macarie, sa nu las ca lucrurile intimplate in vremile si domniile trecute si ajunse pina la noi sa fie acoperite de mormintul uitarii, ci sa le trec in letopiset a...i”. Al. Piru afirma ca cronica lui Macarie are nu numai note memoriale ca letopisetul lui Stefan cel Mare, ci un caracter memorialistic mai pronuntat.
Prin 1549-1550, in timpul lui Ilias, Macarie a fost alungat din scaunul episcopal. Stefan Rares, fratele lui Ilias, ii restituie din nou acest post. “Caracterul memorialistic creste prin nota pasionat-subiectiva a celui care incearca sa creeze o imagine idilica falsa despre binefacatorul sau, Stefan Rares, si o alta viziune de pamflet a lui Ilias Rares”.
Asadar, prin determinarea situatiei sale de istoriograf domnesc, Macarie introduce in naratiunea sa cronicareasca primul element memorialistic , care ii confera o pronuntata particularitate, generata de oficialitatea misiunii primite.
Continuatorul si urmasul lui Macarie pe tarimul cronografiei domnesti moldo-slave, staretul manastirei Capriana, Eftimie, care in calitatea lui de istoriograf oficial al lui Alexandru-voda Lapusneanu, relateaza despre cele intimplate in Moldova, in jurul anilor 1541-1551. isi incepe letopisetul cu specificarea, cum ca: “pina aici este alcatuirea si truda preaosfintitului parintelui nostru, episcopul Macarie de Roman, iar cele ce s-au intimplat de aici inainte ni s-a dat porunca si noua de catre binecinstitorul si viteaza mladita a credintei, domnul Ioan Alexandru voievod, care mi-a poruncit mie, cel din urma dintre egumeni, Eftimie ieromonah, sa le scriu pe scurt, pentru ca nici acestea in trecerea anilor, sa nu fie acoperite de adincimile uitarii”. Si de aceasta data, cronicarul numeste din capul locului inalta persoana, care i-a dat insarcinarea respectiva si specifica scopul operei sale.
In sfirsit Azarie, care descrie evenimentele celui de-al III-lea patrar al veacului al XVI-lea, declara ca il urmeaza pe Macarie si ca purcede la elaborarea letopisetului “spre a implini porunca domneasca, adica a lui Petru al doilea... cu voia si binecuvintarea preasfintitului metropolit chir Anastasie si cu mijlocirea marelui logofat Ioan Golai.”
Din cele mai sus rezulta ca primele date referitoare la propria lor persoana, cronicarii ni le comunica in legatura cu determinarea magulitorului pentru ei statut de istoriografi oficiali si cu sublinierea enormei raspunderi a misiunii, pe care le-au incredintat-o voievozii. Unii dintre autorii letopisetelor moldo-slave, in calitatea lor de contemporani, martori oculari staruie si asupra faptelor care i-au marcat si pe dinsii in cursul zbuciumarilor prin care trecea Moldova in acele vremuri.

Episcopul-cronicar Macarie, oscileaza in astfel de date autobiografice. La relatarea evenimentelor survenite in 1531, Macarie consemneaza urmatoarele: “fiind dara aici cursul naratiunii, amintesc ca in cursul aceluiasi an roata bisericeasca, invirtindu-se de la unii la altii, ajunsu-m-au si pe mine, smeritul, inaltindu-se sus si ma aseza in scaunul episcopal al Tarii de Jos la 23 aprilie”. Inscaunarea lui in episcopia Romanului ii produce o mare bucurie pe care ne-o marturiseste in cronica sa. Si durerile sortii de mai tirziu nu le va trece sub tacere. “Descriind domnia lui Ilias Rares si biciuindu-l pe voievodul turcit, cronicarul nu se indura, sa nu se plinga de propriile-i suferinte, cauzate de destituirea lui din episcopia Tarii de Jos. Cronicarul noteaza cu satisfactie ca „ochiul dreptatii nu le-a trecut cu vederea, dar le-a vazut drept”. In fine, el marturiseste ca “durerea sufletului” il sileste sa vorbeasca despre cele ce i-au cazut pe cap”.
Eftimie si Azarie nu ne-au comunicat nimic suplimentar la cele spuse de dinsii referitor la insarcinarile primite. “Locul modest, pe care cronicarii domnesti il acorda propriei lor persoane in paginile letopisetului, iesite de sub pana lor, se explica nu numai prin cuvenita smerenie monahala, dar si prin faptul ca insasi situatia lor de clerici intr-o masura mai mare sau mai mica ii tinea departe de viltoarea evenimentelor politice, singurele vrednice de consemnare cronicareasca, potrivit cerintelor istoriografiei feudale”.
Alta este situatia cu cronicarii-boieri, care ocupau cele mai inalte trepte ale ierarhiei feudale. Tinind in miinile lor frinele puterii, se aflau insusi in miezul evenimentelor politice, descrise de ei cu un talent deosebit. Ei aveau deseori aparitii hotaritoare in peripetiile istoriei militar-politice a Moldovei feudale. Astfel ei nici nu doreau sa treaca sub tacere participarea lor la evenimentele respective.
De aici si filonul acela memorialistic, care constituie una dintre particularitatile definitorii ale operei marelui logofat, Miron Costin si marelui vornic, Ion Neculce.
E. Russev considera ca moartea prematura l-a lipsit pe cronicarul Grigore Ureche de posibilitatea de a-si aduce naratiunea pina in zilele sale si sa descrie evenimentele la care participase in mod firesc. Din acest motiv, opera sa nu contine elemente memorialistice, exceptie facind predoslovia si aprecierile, pe care G.Ureche le da situatiei social-politice a Moldovei din perioada sa. Insa toate acestea nu se raporta direct la memorialistica.
Miron Costin, fiind martor al multor evenimente descrise de el, isi expune in letopiset propriile impresii, amintiri, cugetari. Gama elementului memorialistic ale creatiei sale este destul de larga -; de la consemnarea fugara a unui fapt razlet, pina la ample descrieri ale unor intimplari ce se desfasoara nu numai in prezenta, dar si cu participarea lui. Astfel, Miron Costin devine un erou al naratiunii sale cronicaresti. Spre exemplu, relatind despre evenimentele ce-au survenit in 1633, cronicarul noteaza in fuga de condei ca „dintr-acesta an sint incepute si dzilele vietii mele”.
Tot asa de fugar este consemnata si slujba-i la curtea regala polona -; “dvorean la craiul de la Berestrecico din 1651”. Fie ele cit de fugare, aceste consemnari sunt foarte importante pentru reconstituirea unor episoade din viata conicarului.
In viziunea lui G.G.Ursu “primul mare cronicar memorialist in limba romana este invatatul Miron Costin, a carui eruditie e pusa pe primul plan adeseori, desi nu trebuie neglijate deloc calitatile sale literare deosebite.” zvorul principal al operei lui Miron Costin ramine amintirea si informatia orala.
“Cronica lui, ca mai tirziu cea a lui Ion Neculce, nefiind fictiune literara, nu este nici istorie propriu-zisa, ci memorii in care, la diferite nivele, mod de expunere, procedee literare, mijloace stilistice, limba etc. -; nota literara devine adeseori atit de puternica, incit aspectul de istorie aproape ca se anuleaza”.
Ajungind cu naratiunea lui cronicareasca la evenimentele din anul 1653, Miron Costin face o semnificativa digresiune in ce priveste verosimilitatea informatiei, care ne provine pe calea simturilor: “Den cinci simtiri ce are omul, anume vederea, mirosul, gustul si pipaitul, mai adevarata de toate simtiri ieste vederea. Ca pren audzu, cite aude omul, nu sa poate asedza deplin gindul, este asea ce sa aude, au nu este caci nu toate sintu adevarate, cite vin pren audzul nostru. Asea si mirosul de multe ori insala, fiindcu multe mirodenii dentiiu grele, iara apoi mare si iscusit miros facu. Gustul inca este asea, ca multe ne paru ca santu dulci, apoi simtimu amaraciune si impotriva, multe amare ca sintu ne paru si sintu dulci. Pipaitul, iara si multe pipaim in chip de une si sintu altele si nu le putem a le cunoaste cu singur pipaitul, fara vedere. Iara vederea singura den toate asadza in-adevar gindul nostru si ce sa vede cu ochii nu incape sa hie indoiala in cunostinta.”
Imediat dupa aceste considerente gnoseologice, inspirate de teoria cunoasterii a filosofului antic Aristotel, cronicarul isi justifica teoria: “Asea si noao, iubite cetitorule, cu multu mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi, in care mai la toate ne-am prilejit singuri.” Fata de obiectivitatea faptelor auzite de la altii, cronicarul afirma ca: “nu toate sint adevarate cite vin pren audzul nostru”. Totusi el utilizeaza pe larg informatiile interne, stirile auzite de la tatal sau, postelnicul Iancu Costin.
Anume cu relatarea evenimentelor din anul 1653 incep consemnarile memorialistice propriu-zise ale lui Miron Costin. In “Predoslovie, adeca voroava catre cititorul”, Miron Costin explica, venind cu noi argumente, necesitatea cronicii memorialistice, intrucit: “letopisetele cele streine lucrurile numai ce-s mai insemnate, cum sintu razboaiele, schimbarile, scriu a tarilor megiiase, iara cele sa lucreadza in casa altuia de-amanuntul, adeca lucruri de casa, n-au scris”.
Toate episoadele la care participase, sunt conturate de catre Miron Costin prin citeva creionari maiestrite, care ii permit cititorului nu numai sa-si inchipuie situatia respectiva, dar sa-i si cunoasca mai in de-aproape pe eroii intimplarilor descrise.
Creionarile alterneaza in opera lui cu vaste tablouri epice, plamadite sub impresia celor vazute si traite de cronicar. Spre exemplu, invazia lacustelor in Podolia, in vara anului 1647 este descrisa cu multa maiestrie de catre Miron Costin. El recurge la compararea plastica a lacustelor cu nourul, cu valul de ceata. Cu lux de amanunte descrie “pe viu” comportarea acestor insecte, cu durere conesemnind nefastele consecinte ale acestei invazii, de pe urma careia: “nici frunze, nici pai, ori de iarba, ori de samanatura raminea”. Atit de puternica fusese impresia produsa de aceasta calamitate, incit si dupa trecerea timpului, amintirea cronicarului nu si-a pierdut din prospetime, ceea ce i-a si permis sa reinvie pregnant jalnicul tablou.
Diplomat iscusit si ostean dirz, Miron Costin avusese deseori prilejul de a se afla in centrul multor actiuni politico-militare, pe care ulterior le reda in deplina cunostinta de cauza in calitatea lui de martor ocular si partas la cele intimplate. Miron Costin apeleaza la propriile sale impresii, valorificindu-si amintirile nu numai in letopiset, dar si in alte opera.
De la N. Cartojan si P.P. Panaitescu la G.G. Ursu s-a statornicit obiceiul de a-l considera pe Miron Costin primul nostrum memorialist. N. Manolescu in “Istoria critica a literaturii romane” neaga faptul ca opera carturarului ar avea caracter memorialist.
N. Manolescu afirma ca: “Parerea opusa vine de la autoarea unui mic si inteligent studiu, care avanseaza teza ca letopisetul ar fi “un abecedar al logicii istorice”, o scriere deci, eminamente abstracta, care nu contine oameni vii ori scene de viata, ci doar ilustreaza tipuri si situatii universale. Daca e asa, atunci nu poate fi vorba de memorialistica si ar trebui sa avem rabdare pina la Neculce si la Radu Popescu.” Criticul respective afirma ca nu este suficient sa se inventarieze evenimentele la care cronicarul a participat ca sa scoatem de aici concluzia ca el s-a comportat fata de ele ca un memorialist. In conceptia lui, Miron Costin ramine un “istoriograf destul de plat”. Pentru a-si sustine teza, N.Manolescu vine cu argumente cum ca s-ar fi asteptat ca, spre exemplu, campania turceasca din Ardeal, cind domn in Moldova era Ghica, si la care Miron Costin a luat parte de la inceput pina la sfirsit, sa fie relatata cu lux de amanunte, cu observatii directe si pe un ton personal. Dar paragraful este succinct, “fara nerv”, de parca Miron Costin nu participase la acest eveniment. “Ca sa fi scris memorialistica, ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea nici un precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuti lui. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica”.
Totusi, N.Manolescu sustine ca desi Miron Costin nu a reusit sa modifice “unealta istoricului cu aceea a memorialisticului”, cronicarul a fost aproape “de a-i patrunde importanta”. Vorbind despre episodul lacustelor, despre tonul personal al descrierii respective, N.Manolescu afirma ca acesta este “aproape unicul exemplu clar din tot letopisetul” si nu ar fi corect sa intemeiem pe el “un prestigiu de memorialist”.
Noi aderam la opinia celor care il considera pe Miron Costin macar partial, memorialist. Doar opera cronicarului-artist dovedeste cu prisosinta ca au fost valorificate din plin propriile amintiri si impresii, ceea ce ii confera letopisetului sau nuanta memorialistica.
P.P.Panaitescu afirma cu drept cuvint ca “aceasta cronica poate fi socotita ca un memorial al lui si al altor contemporani”.