Poezie cu caracter programatic, Testament figureaza, in mod semnificativ,
in fruntea intiiului volum de versuri, Cuvinte potrivite,
publicat de Tudor Arghezi in 1927 fiind “ars poetica” argheziana. n1n22nt
Poezia Testament sintetizeaza esenta gandirii estetice argheziene. Ideea
fundamentala a poeziei este legatura indisolubil, organica, statornicit intre
poet si stramosii lui, “ramura obscura”, oameni simpli, “robi
cu saricile pline de osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia T. Arghezi
considera ca are o datorie pe care trebuie s-o duca la indeplinire. De
aceea, dupa propria-i conceptie, creatia sa trebuie inteleasa ca singura
zestre lasata urmasilor. Prima idee esentiala este aceea, ca poetul a inaltat
prin arta sa cea dintai “treapta”, si cea mai grea dupa un
lung trecut de truda si suferin al generatiilor care l-au precedat. Urmasii
lui au datoria sa porneasca de aici si sa urce cu nadejde cat mai sus,
sa imprastie definitiv intunericul in care si-au dus existenta
inaintasii lor. Din “osemintele” si “cenusa din vatra”
a stramosilor poetul face un “Dumnezeu de piatra”, “Hotar
inalt cu doua lumi pe poale/ Pazind n piscul datoriei tale”. Intr-un
fel subtil, arta poetului capata un nou mod de militarism social in poezie,
actul liric fiind transformat intr-o razbunare a neferintelor strabunilor,
caci in ea s-a strans veninul tuturor generatiilor dinaintea lui.
Verbul poetic se-ntoarce acum ca un “bici”, care “izbaveste-ncet,
pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”. Finalul poeziei este edificator
in acest sens: “Robul a scris-o, Domnul o citeste/ Fara a cunoaste
ca-n adancul ei/ Zace mania bunilor mei”.
A doua idee esentiala a poeziei este izvorul si natura artei, asa cum o concepe
T Arghezi. Mai intai poetul marturiseste foarte elocvent cum din
“graiul cu-ndemnuri pentru vite” al strabunilor, s-au “ivit
cuvinte potrivite”. Aceasta indica sursa principala a limbajului sau poetic:
limbajul popular si familial al truditorilor pe ogoare. Din acest “grai”
poetul selecteaza insa anumite cuvinte, care raspund mai bine conditiilor
sale interioare si nazuintelor lui artistice, sugerand un mod anume de
existenta: rapi, gropi adanci pe branci, sudoare, bici, vite,
plavani, ocara, sapa, sarici, rbdat, durere, manie, robi, adica lumea
saraciei si a suferintei, a vietii in zdrente, sub blestemul mucegaiului,
al bubelor si al noroiului, al ocrii si al biciului. Poetul “framanta”
insa indelung aceste cuvinte “mii de saptamani”,
fapt care corespunde unuia dintre principalele sale principii in procesul
creatiei: travaliul artistic intens si indelungat, transfigurandu-le
si conferindu-le valori estetice inedite. Una din problemele artistice importante
in gandirea poetului o constituie, in aceasta poezie, estetica
uratului. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca,
la “zdrente” din care face “muguri si coroane”, iar
din “bube”, “mucegaiuri si noroi”, isc “frumuseti
si preturi noi”. Pentru aceasta T. Arghezi promoveaza ideea ca in
arta nu exista subiect urat sau frumos, ca in arta uratul
nu are nici un sens, ci numai exprimarea artistica gresita poate genera uratul,
numai tehnica artistica urata sau lipsa de talent pot duce la realizarea
unei opere literare inestetice.
In antiteza cu aceasta zona lexicala in care sunt surprinsi termeni
ce dezvaluie o realitate sociala mizer, cuvinte din “graiul” cu
indemnuri pentru vite al poporului, se configureaza o alta zona lingvistica
in poezie, de data aceasta constituita din cuvinte care sugereaza domeniul
artei, adica al lumii create prin transfigurarea materiei primare si ridicarea
ei la o inalta treapta artistica: icoane, muguri, coroane, miere, vioara,
frumuseti, preuri noi, etc. Cuvintele incarcate de mari potente stilistice
si capacitati de plasticizare, cu un mare coeficient de materialitate, de concretee
sunt parca dltuite in piatra, parca scapara prin alaturarea lor in
versuri.
Esenta tehnicii artistice argheziene consta in imbinarea traditiei
cu inovatia, a “slovei de foc”, cea inspirata cu “slova faurita”,
cea indelung muncita.
In poezia Testament abunda expresiile figurate, care nuanteaza si sporesc
puterea de evocare a imaginilor, potentind considerabil realitatea prezentata.
Multimea de metafore si simboluri fac ca poezia sa dobandeasca mari reliefuri
artistice a“seara razvratita care vine”, “cartea mea fiule-i
o treapta”, “si leagane urmasilor stapani”, “Le-am
prefacut in versuri si-n icoane”i. Mentionam de asemenea si asocierile
inedite de cuvinte, ca in epitetele: “nume adunat”, “seara
razvratita”, “biciul rabdat” precum si unele comparatii care
releva aceeasi sfera de viata a indeletnicirilor aspre: “Ca fierul
cald imbratisat in cleste”.
Sintaxa poetica argheziana se caracterizeaza prin aglomerarea complementelor
si propozitiilor subordonate inaintea propozitiei principale: “In
seara razvratita care vine/ De al strabunii mei pana la tine .../ Si care,
tanar, sa le urci te-asteapta/ Cartea mea-i fiule o treapta”, astfel
incat ideea poetica, pana sa intalneasca propozitia
principala, trece printr-o multime de compliniri si determinari. De asemenea,
unele versuri incep prin verbe la imperativ: “Aseaz-o cu credinta
capatai”, iar altele, in succesiune, incep cu acelasi
verb: “Am luat ocaza, si torcand uure/ Am pus-o cand sa-mbie,
cand sa-njure/ Am luat cenusa mortilor din vatra/ Si am facut-o Dumnezeu
de piatra”. Folosirea verbelor la perfectul compus exprima actiuni de
scurta durata si de mare frecventa care dinamizeaza actiunea savarsita.
Repetitiile folosite intaresc ideea unei \ctiuni ferme, hotarate.
In ultima strofa insa tensiunea scade, un verb la participiu -”intinsa
lenesa pe canapea”- exprimand o stare de pasivitate. Si celelalte
cuvinte asociate -lenesa, pe canapea- intaresc impresia de odihna, de
viata comoda, contrastanta cu truda multimilor de robi.
Sub raportul stilului remarcam indeosebi concentrarea, o caracteristica
fundamentala, de altfel, a liricii argheziene.
In poezia “Testament” sunt concentrate esente de idei in
care nici un cuvant nu este de prisos, nici un cuvant nu poate fi
substituit.