Mitul este in general o transpunere pe plan imaginar si simbolic a vietii reale. Imaginatia mitologica poate fi motivata uneori de nevoia de intelegere si explicatie a realitatii, alteori de nevoia de evadare intr-o alta lume, mai buna si mai frumoasa; ea mai poate servi, ca orice forma artistica, drept expresie si descarcare a tendintelor noastre profunde, a conflictelor noastre sufletesti. „Metafora revelatorie, invoalata si stilistic structurala” cum il numea Lucian Blaga, sau cum il definea Bronislav Malinovski, „Mitul, intr-o comunitate arhaica, adica in forma sa vie, originara, nu este o simpla istorie povestita, ci o realitate traita(...), o realitate vie, despre care se crede ca s-a petrecut in timpuri stravechi si ca influenteaza in continuare lumea si soarta oamenilor”1; mitul reprezinta poate, forma cea mai nobila de concentrare a evenimentelor reale sau plasmuite, toate expresie a modului imaginar dar si intrinsec de a analiza, surprinde si releva lumea exterioara si universul interior. n8y9ye
Depozitar al evenimentelor relationale interumane, a psihologiilor colective sau individuale, mitul etaleaza ,,modele” sau, din contra, tipuri daunatoare, respingatoare, fara a avea caracter normativ fata de gandirea umana. Fara mit, valoarea spiritualitatii umane este greu de inchipuit. Reprezentand un adevarat schelet pentru aplicarea filosofiei, imaginatiei si adevarului, acesta sta la baza artei si a istoriei culturale, in general a imaginarului social si individual.
Incercarea de definire a mitului in mod cat mai cuprinzator, acceptabil si accesibil in acelasi timp, a fost tinta a numerosi savanti; totusi acestia nu au reusit sa dobandeasca o asemenea definitie: pe de o parte fenomenul mitologic este foarte complex, pe de alta parte fiecare exeget al mitului abordeaza tratarea acestei probleme printr-o optica destul de profesionala, limitand campul de observatie si rationament. De exemplu pentru Euhemeros (sec. III i.H.) zeii nu sunt decat monarhii si eroii defuncti divinizati de urmasii acestora, iar pentru C.Gustav Jung (sec.XX) mitologia e o expresie a ,,inconstientului colectiv” care preceda ,,psihismul individual”, inconstient care nu participa la timpul individual ci la timpul speciei, al vietii organice. James George Frazer considera mitul ca fiind interior evolutiei spirituale omenesti in trei mari etape: magie, religie, stiinta; acelasi Malinovski vede in mit ,,o carta pragmatica a intelepciunii primitive”, in timp ce Claude Lévi-Strauss aseamana mitologia cu un cod cu ajutorul caruia ,,gandirea salbatica isi construieste diferite modele de lumi”.
Mircea Eliade afirma cel dintai caracterul de ,,realitate culturala extrem de complexa care poate fi abordata si interpretata in perspective multiple si complementare”2 destinat ,, a infatisa modelele exemplare ale tuturor riturilor si ale tuturor activitatilor omenesti semnificative” 3 a mitului, acordandu-i un rol primordial in deslusirea omului societatilor arhaice si traditionale. Un aspect major vizeaza, in acest caz, diferenta dintre omul modern si cel arhaic, tocmai prin prisma raportarii la mit, cel dintai avand perceptia limitata la experienta contactului, in mare parte, cu literatura si arta in general, pe cand omul ,,vechi” are acces la mitul ,,viu”, adica ,,actual” ca model existential. Mircea Eliade surpride caracteristica cea mai importanta a mitului: aceea de povestire sacra, de relatare a evenimentelor ce au avut loc in illo tempore, de trama reala sau imaginara a faptelor entitatilor supranaturale, care dau nastere unei realitati- fie a uneia de ordin ,,total” cum ar fi cosmogonia sau a unui ,,fragment” (insula, specie, comportare umana). Mitul nu se axeaza pe relevarea faptelor savarsite de aceste fiinte supranaturale, ci pe activitatea lor de creatie, dezvaluind ,,sacralitatea” operelor lor. Se povesteste ,,facerea”, potentialitatea unui inceput de a fi. Majoritatea studiilor lui Eliade, construiesc un sistem mitologic cu punct de plecare in ideea ca , in fond, acesta este descrierea diversa, desavarsita si uneori dramatica a ,,izbucnirii in lume a sacrului (sau a supranaturalului)”. Fundamentarea acestei afirmatii provine tocmai din verosimilitatea neconditionata a relatiei mit-realitate: miturile cosmogonice sunt verosimile prin existenta lumii in care traim, iar mitul thanatic este de asemenea adevarat prin natura trecatoare a omului, care prin mit deprinde ,,arta de a trece victorios agonia de pe urma, de a birui teama animala si a lasa sufletul sa-si inceapa calatoria- imaginata de fiecare conform pregatirii lui religioase” 1.
Cu toate ca personajele miturilor sunt in marea lor majoritate zeitati sau fiinte supranaturale ele pot fi confundate, la un nivel initial, cu personajele basmelor sau a legendelor deoarece ele nu fac parte din lumea reala; de aici pana la asimilarea pe acelasi plan de idei a notiunilor basm-mit-legenda nu este decat un pas. Interesant este faptul ca pana si indigenii au constientizat ca este vorba de istorii si povestiri radical diferite, absolut tot ce este transmis de mit ,,ii priveste direct”, pe cand basmele si legenda, in pofida faptului ca modifica intr-o masura lumea, nu altereaza in mod profund ontosul.
Basmul si legenda au un cert caracter de ,,istorii false”, ce pot fi povestite in orice circumstanta, spre deosebire de mit care trebuie intonat numai in timpul unui ,,interval de timp sacru” 2, cu un vadit scop de a restabili placa transendenta a intamplarilor petrecute in illo tempore. Putem spune, fara sa gresim, ca aici se face diferenta dintre omul arhaic si cel modern. Cel dintai este constient de necesitatea cunoasterii istorice a vremurilor miitice (de inceput), in totalitatea ei, in antiteza aflandu-se omul modern, in ciuda faptului ca detine constiinta acestei istorii universale. De asemenea, o alta deosebire majora intre omul modern si cel al societatilor arhaice este posibilitatea reiterarii si reversibilitatii timpului. Lupta cu teroarea istoriei, caracteristica a irevesibilului temporal, il subjuga pe modern. Neputand intoarce evenimentialul, acesta nu are acces la cunoasterea sacra; pentru omul arhaic, acesta ireversibilitate a istoriei nu are nici o evidenta. Se deduce astfel ca societatea arhaica beneficiaza de credinta ca ceea ce s-a petrecut ab origine e supus repetarii prin ,,forta riturilor”. Identificam astfel capacitatea societatii traditionale de a cunoaste miturile, sinonima cu puterea de controla nu numai modalitatea de aparitie a lucrurilor ci si fortarea regenerarii acestora in caz de extinctie. Altfel spus, pentru omul modern, mitologia poate avea rol in descoperirea istoriei gandirii semenului sau, aflat la capatul opus al temporalitatii, despartit de acesta prin procesul de ,,demitizare”. Concluzia acestei comparatii poate fi aceea ca omul modern se defineste ca produs al istoriei iar omul arhaic ca un produs al mitului.
In lucrarea intitulata Aspecte ale Mitului, Mircea Eliade stabileste, dupa cateva observatii preliminare, urmatoarele linii directoare asupra notelor caracteristice ale mitului si anume:1- mitul, prin felul trait de societatile arhaice, ,,costituie istoria faptelor fiintelor supranaturale”; 2- istoria mitica este considerata ,,ca fiind absolut adevarata (pentru ca se refera la niste realitati) si sacra (opera a fiintelor supranaturale)”; 3- mitul are ca axe principale permanente referirea la o ,,creatie”; 4- constiinta mitului inseamna cunoasterea ,,originii” lucrurilor (care pot fi astfel dominate); nu are caracter de cunoastere ,, ,,exterioara”, abstracta, ci de o cunoastere pe care o traim in chip ritualic”; 5- mitul dovedeste o putere de patrundere ,,sacra” a evenimentelor rememorate si reactualizate.
Capitolul urmator al studiului de mai sus prezinta miturile cosmogonice ca fiind sursa, in general, a tuturor celorlalte mituri, problema raportului dintre acestea fiind urmatorul ,,oricare istorisire mitica relatand originea a ceva presupune si prelungeste cosmogonia” 3. Structural, miturile ,,de origine” pot fi comparate cu mitul cosmogonic deoarece orice aparitie noua implica existenta cosmosului. Miturile vindecatoare, a reiterarii cosmogonice, a reintoarcerii la origine, a innoirilor implica cosmogonia prin credinta ca ,,prima manifestare a unui lucru este cea semnificativa si valabila” 1.
O alta filiatie a mitului in opera mentionata recent este aceea a puterii de ,,dominare a timpului”, in principal prin certitudinea ca va avea loc un nou inceput, desi, in fond, omul nu-si doreste o vesnica recreatie a lumii ci mai curand o evadare din ciclul cosmic. Notiunea de timp atrage, implicit, ideile de progres, evolutie si corectie a haosului primordial. Paradoxal, numai psihanaliza ajunge la ideea ca ,,inceputurile” fiintei omenesti sunt cu adevarat paradisiatice (copilul care traieste intr-un edenic), fata de celelalte stiinte care atrag atentia asupra precaritatii si imperfectiunii acestei stari. Parintele psihanalizei, S.Freud, traseaza doua directii in privinta analizei momentului initial: 1- beatitudinea ,,originii” si a „inceputurilor” omului; 2- ideea ca prin intermediul amintirii omul se reintoarce in trecutul originar. In continuare, Eliade identifica diferite tehnici de „intoarcere in urma” care capata, bineinteles, aspecte de model mitic. Ca exemple de modele mitice identificam: regresus ad uterum (aventurile eroilor care sunt ingititi de monstrii sacrii sau care intra in pesteri- simbol al provenientei initiale, cu scopul de a renaste in alta ordine existentiala) si rememorarea treptata dar precisa a tot ceea ce s-a intamplat pana la inceputuri cu scopul fatis al desprinderii prin retraire si apoi prin stapanirea acestora.
Omul poate gasi in mituri modele exemplare a tuturor actelor sale, acesta constituind astfel suma cunoasterii utile. Astfel pentru Platon a trai intelegand adevarul, frumosul si binele, inseamna in primul rand, rememorarea existentei pur spirituale, din timpul inexistentei fizice. Nu existenta fizica (chiar si cea care se repeta prin reincarnare) este structura realului ci doar ideile spiritului. Comparand pozitia filozofica platoniciana cu cea a societatilor traditionale, putem deduce ca mitul devine un model intangibil, etalat de fiintele supranaturale si nu o serie de experiente individuale.
Miturile umanitatii s-au format, in conceptia lui Victor Kernbach, in anumite etape de tensiune psihosociala, care corespund, in mare parte, treptelor de schimbare structurala a conditiei umane. Din ideile aceluiasi cercetator mentionam ca ,,periodic, omenirea se readreseaza miturilor pe care le-a creat in zorii gandirii sale deductive si le-a transmis din etapa in etapa cu cele mai diferite mijloace ale instrumentului epic” 2 de unde putem extrage concluzia , potrivit careia, mitul a intrat demult in circulatia vasta a culturii scrise, mai ales prin caracterul de ,,stare culturala veche (daca nu cea mai veche) a mintii omenesti”, proprietate ce alimenteaza aceste forme de exprimare. De aici a incepe dificila incercare de clasificare si impartire a miturilor in cele mai diverse categorii. In antologia sa de ,,mituri esentiale”, Victor Kernbach imparte miturile in patru mari clase (care, uneori, se si intretaie): mituri memoriale, fenomenologice, cosmografice si transcendentale.
Miturile memoriale sunt definite ca depozitare a ,,faptelor ancestrale (...) care au inregistrat psihoze colective provocate de evenimente de mari proportii (cunoasterea focului, revolutia agrara)”3 sau a incercarilor empirice de a explica fenomene neobisnuite (petrecute de obicei la confluenta existentiala a doua populatii de nivel spiritual foarte diferit). Autorul introduce aici o ampla subclasare dupa cum urmeaza: (a) interferenta erelor (desprinderea omului de regnul animal); (b) omul primordial (omul superior animalelor si care este nevoit sa paraseasca paradisul liber al naturii odata cu aparitia agriculturii); (c) revelatia initiala (descoperirile inteligentei primordiale-familia, iubirea, raportul ego-alteritate, conflictul moral-amoral); (d) evenimentele insolite (profetiile biblice); (e) inventia uneltelor; (f) modificarile conditiei umane (diferitele revolutii: pastorala, agrara, metalurgica- implicand noi relatii sociale); (g) razboaiele ceresti (conflictele de dimensiuni apocaliptice traduse prin dezlantuiri de forte naturale); (h) potopul si reconstructia universului (renasterea si purificarea prin moarte a totalitatii fiintelor existente).
Miturile fenomenologice privesc fenomenele de nivel cosmic, samanta intrebarilor existentiale a omului: actul cosmogonic, antropogonia, escatologia, repetitia fenomenelor naturii, cadrul astral, elementele (apa-in ipostaza inerta sau activa, focul viu si teluric, cosmic si meteoric, pamantul fertil si distrugator sau static si dinamic, aerul, eterul).
Miturile cosmografice includ intregul cadru divin, zei si locuintele lor universale: teogonia, panteonul (sau totalitatea zeilor), lumi coexistente (cerul, pamantul si subpamantul).
Miturile transcendentale sunt consacrate omului pentru elucidarea contradictiilor existentiale aparente: eroul arhetipal (nu stramosul totemic, ci modelul absolut si deci inegalabil si de aceea si divinizat); suprastructura demonologica (credinta ca duhurile si demonii guverneaza universul); destinul (ca lege implacabila, universal valabila); universul dual (diviziunea lumii in principii antagonice care completeaza intregul: lumina-intuneric, miscare-repaus, mascul-femela, viata-moarte si, in ultima analiza bine-rau); simbolurile conditiei umane (aspiratia de a-si depasi conditia: de pilda zborul icaric); viata si moartea (ca antiteza acuta suprema); aria timpului (timpul uman si cel divin).
Din punct de vedere comparatist, mitul este diferentiat in mit etno-religios si mit literar. Trecerea (din perspectiva adeptilor literaturii comparate), de la miturile primitive, materie a religiilor, a credintelor, la literatura a fost considerata un proces in masura de a explica trecerea de la sacru la profan. In lucrarea (Littérature, 1984) Philippe Sellier stabileste cateva diferente esentiale intre cele doua tipuri de mit: cel „etno-religios” „este o povestire fondatoare, anonima, colectiva, considerata adevarata si care la o analiza atenta, da nastere unor serioase opozitii structurale. Cand trece in literatura, acest mit isi pastreaza „saturatia simbolica”, organizarea „compacta” si aspectul metafizic, pierzand in schimb caracterul fondator, veridic. In plus, operele sunt semnate.” 1 in timp ce „mitul literar” este nascut din literatura (Tristan si Isolda, Faust, Don Juan, orasele-mit ex. Venetia). Discutand mitul asa cum apare el in Poetica lui Aristotel, comparatistul Jean Piaget intemeiaza mai multe clasificari, care surprind, in definitiv, capacitatea de supravietuire, reinviere si convergere a acestuia. Mitul ca structura este sinonim conceptiei aristotelice asupra mythosului, in speta, calitatea de synthesis a acestuia (totalitate, transformare si autoreglare). Mitul asadar cunoaste transformari, continutul lui fiind modificabil si autoreglabil, tinzand spre propia conservare. Literatura, -sau mai degraba poetul- se confrunta cu o dilema: desi nu poate modifica miturile primite mostenire, trebuie sa dea dovada de inventivitate. Este, spune Aristotel principiul dinamic al mimesisului care nu se confunda cu imitarea propiu-zisa. Mitul ca istorie (atunci cand un personaj istoric devine o istorie: Napoleon, Alexandru Macedon ) serveste unei epoci literare privilegiate ca mitologie, ce este apoi redefinita, pentru a servi altei epoci printr-un cert proces de reactivare a unor referinte culturale ce aduc imbogatiri si nuantari dinamice.
O alta definire interesanta a mitului este incercata de Daniel-Henri Pageaux in: mitul-povestire, mitul-explicatie, si mitul revelatie. Mitul-povestire se catalogheaza ca o istorie particulara, ce produce reiterari, reluari de elemente, similar cu definitia lui Gilbert Durand: ,,un sistem dinamic de simboluri, arhetipuri si scheme care, sub impulsul unei scheme tinde sa compuna o povestire” 2. Mitul-explicatie este o povestire etiologica, o fabula explicativa care are ca scop definirea devenirii realitatii a ceea ce este, cum s-a dezvoltat lumea si ce legaturi intretin oamenii cu realul. Mitul-revelatie dezvaluie sacrul, si, dupa cum spune Mircea Eliade acest tip de mit da mitologiei denumirea de „ontofanie”. Tot din comparatism iradiaza un alt interesant considerent asupra mitului: conform terminologiei lui Gérard Genette, mitul poate fi considerat un ,,hipotext”, iar textul studiat, consecinta poetica de mare influenta, un adevarat ,,hipertext” in raport cu schema mitica- ceea ce lasa de amintit ca relatiile dintre schema mitica si text sunt niste relatii de intertextualitate.
Cert este insa ca majoritatea definitiilor prezentate mai sus, printr-un efort de aglomerare a notiunilor dovedesc ca, mitul este o naratiune traditionala complexa, un punct de incidenta intre planul cosmic si cel uman, consubstantial conditiei noastre spirituale.
In pura ei esenta, mitologia se infatiseaza ca sinteza axiologica ale unei gnoseologii totale, neretusabile ce are rol de ordin stadial al cunoasterii arhaice.

BIBLIOGRAFIE

Daniel-Henri Pageaux, Literatura generala si comparata, ed. Polirom, Iasi, 2000
Mircea Eliade, Aspecte ale Mitului, ed. Univers, Bucuresti, 1987
Petru Ursache, Camera Sambô-Introducere in opera lui Mircea Eliade, ed. Coresi, Bucuresti 1993
Victor Kernbach, Mituri Esentiale, ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996