AMINTIRI DIN COPILARIE g2j22jd
Ion Creanga
Diferitele episoade ale Amintirilor lui Creanga decurg unele dintr-altele in chipul cel mai natural =i in buna voie a fluxului memoriei celui care poveste=te. De o tehnica anume a compozi\iei, pregandita de scriitor, nu poate fi vorba. Procedeul este insa cel popular cunoscut, al povestirii in lan\ sau al povestirii in rama, aplicat cu totul spontan, de=i, altminteri, scrisul marelui prozator este, precum se =tie, supravegheat foarte de aproape.
Povestea pupezei din tei — fragmentul de care voim sa ne ocupam aici — vine dupa istoria cu cire=ele furate de la matu=a
Marioara =i este urmata de intamplarea cu scaldatul in Ozana.
Trecerea de la un moment la altul, in in=iruirea amintirilor, se face printr-o formula populara foarte obi=nuita, in cazul de fa\a: „Si, tocmai mite! Sndata dupa cea cu cire=ele, vine alta la rand.“ Incheierea e anun\ata de regula printr-o maxima, ca pentru a incadra faptul relatat intr-o categorie mai larga: „Iaca, a=a se poate in=ela omul de multe ori, cand nici n-a gandit, daca nu =tie a judeca bine. Insa iar ma intorc =i zic: Tot pa\itu-i priceput.“
Frumuse\ea fragmentului sta in totala dezinvoltura cu care omul matur poveste=te propria-i copilarie, identificandu-se pana la un punct cu mentalitatea varstei respective, dar privind-o cu nemarginita simpatie =i umor. In fond, scriitorul i=i joaca rolul sau de copil =i ne invita, cu bonomie, dar =i cu secreta filozofie, sa gustam farmecul varstei de aur a omului dintotdeauna =i de pretutindeni. Ca =i in povestirile lui Mark Twain, cu care prozatorul roman are cateva puncte comune, e vorba de ispravile unui copil de — ani, trecute de mult =i devenite frumoase prin cea\a amintirii. Caci o trasatura fundamentala a sufletului omenesc — cu atat mai mult a firilor robuste, pline de opti mism, ceea ce e cazul celor doi mari scriitori, — este de a pastra in memorie mai ales momentele frumoase ale trecutului.

Intamplarea in sine ar parea mai curand banala: ca sa nu mai fie sculat cu noaptea in cap din pricina pupezei, Nica se gande=te sa-i faca de petrecanie acestui ceasornic al satului. Ba, cum era oleaca de fecior de negustor, planuia chiar s-o vanda in iarmaroc. Original insa, revelator in ultima instan\a, este modul cum este spusa aceasta intamplare dintre cele mai obi=nuite.
Dupa cum s-a mai observat, arta lui Creanga sta in oralitate, mai bine spus in caracterul de spectacol al povestirilor sale.
Impresia generala este ca scriitorul s-ar afla in fa\a noastra, ca pe o scena imaginara, unde se produce ca actor, gesticuland, mimand, intonand anume, jucand rand pe rand rolurile personajelor =i, mai inainte de orice, propriul sau rol, de erou principal =i de povestitor, in acela=i timp.
Oralitatea, caracterul de spectacol al spunerii, implica neaparat repeziciunea =i concentrarea discursului. O prima observa\ie ce trebuie facuta asupra stilului este ca dinamismul frazei se realizeaza prin cateva instrumente gramaticale specifice, bunaoara prin adverbul-conjunc\ie cum (cu sensul de exact in momentul cand), introducand subordonata care trece
intotdeauna inaintea regentei, ca la urmatoarele exemple:
„Si cum ajung in dreptul teiului, pun demancarea jos in carare pe muchea dealului...“
„Si cum i-o dau in mana, javra dracului se face a o cauta de ou =i dezleaga frumu=el a\a de la picior...“
Am denumit pe cum „adverb-conjunc\ie“ pentru ca avem in vedere u=oara ambiguitate a cuvantului. El nu indica numai ideea de simultaneitate a ac\iunilor din cele doua propozi\ii, ci implica in acela=i timp =i o nuan\a modala, incitand in anume chip pe cititorul ascultator sa-=i imagineze situa\ia, sa faca momentul mai viu. Din acelea=i motive, uneori predicatul din principala se cere precedat de cate un indata, numai ce =i, unde nu, numai iacata, iaca, iute, pe loc. Observandu-le in context,
in chipul cum pun in mi=care nara\iunea, numaidecat ne dam seama ca asemenea vocabule sunt infinit mai bogate in sensuri decat palidul neologism imediat, mai frecvent acum in vorbirea obi=nuita =i in scris:
„Si cum ma scol, indata ma =i trimite mama cu demancare in
\arina, la ni=te lingurari...“
„Si pornind eu cu demancare, numai ce =i aud pupaza cantand...“
„Si cum stam eu =i ma chiteam in capul meu... unde nu ma
imbarbatez in sine-mi =i iar bag mana sa scot pupaza...“
„Cand pe la pranzul cel mare, numai iacata-ma-s =i eu de dupa damb...“
„Eu, fiind ascuns in camara, cum aud unele ca aceste, iute ma sui
in pod...“
„Insa a doua zi dupa asta, iaca =i matu=a Mariuca lui mo= Andrei vine la noi...“
„Toate ca toatele, dar cand am auzit eu de tata, pe loc mi s-o muiet gura...“
Repeziciunea debitului epic, intr-un cuvant verva povestitorului, se realizeaza apoi prin aglomerarea verbelor de ac\iune la aceea=i persoana, numar, timp =i mod:
„Si cum ajung in dreptul teiului, pun demancarca jos, ma sui
inceti=or in tei, bag mana in scorbura, gabuiesc pupaza...
Apoi ma dau jos, caut o lespede potrivita, ma suiu cu dansa in teiu,
imi ieu caciula =i in locul ei pun lespedea...“
„Si scapand cu obraz curat, imi ieu traista cu blidele, pornesc spre sat, ma abat pe la teiu, ma suiu intr-insul, pun urechea la gura scorburii
=i aud ceva zbatandu-se inauntru...“
„Eu, fiind ascuns in camara, cum aud unele ca aceste, iute ma suiu
in pod, umflu pupaza de unde era, saiu cu dansa pe sub stre=ina casei
=i ma duc de-a dreptul in targ...“.
Uneori, in vederea aceluia=i dinamism, predicatul se realizeaza prin cate o interjec\ie: „Iaca pozna, c-am scapat-o!
Eu atunci, ha\! de sumanul mo=neagului...“ Nu alt scop are =i construc\ia eliptica: „Si indata ce m-am sculat de la masa, luandu-mi ramas bun de la calcaie, fuga la scaldat“. Ori, dimpotriva, repeti\ia: „...numai iacata-ma-s =i eu, veneam, nu veneam...“
Mult mai mult contribuie la culoarea dialectala, altfel spus la concretizarea universalului prin particular in fic\iunea artis tica, aceste forme gramaticale pe care le-am semnalat, decat
inse=i cuvintele regionale aparute in context. Dugli=ule (ile ne=ule, somnorosule), cuc armenesc (ipupaza), gabuiesc (idi buiesc, prind), te-am captu=it (ite-am in=facat), se mistuise (ise ascunsese, se pierduse), tuflind (ipun`nd repede, indes`nd la
intamplare), horhaind (ipierzand vremea, hoinarind), am bojbait (iam cotrobait), am moco=it (iam pierdut timpul), chiranda (i\iganca), ogoi\i-va (iastampara\i-va), ce tolocani\i
(idojeni\i; cicali\i), chisali\a (italme=-balme=, stricat =i amestecat), ciondanit (icearta, galceava), zban\uitul (i=tren garul), umflu (iiau, ridic), oleaca (iun pic), s-o dramaluiasca
(is-o cantareasca, s-o aprecieze) etc. se explica aproape de la sine, in torentul verbal al lui Creanga, chiar mai exact decat in dic\ionare, unde nu pot fi re\inute nuan\ele. La acestea se adauga fonetismele specifice: „Mai! anapada lucru =-aista!“, \i-l iau eu la depanat, dinioarea, ian stai oleaca, baiet, macar, rale, merandu-ma etc., ca =i unele elemente de morfologie: ii pupa tu =i pe dracu de-acum!, pana m-oiu intoarce eu din \arina, =i oricat oiu fi mers de tare, a da Dumnezeu etc.
Din cele discutate p`na aici, se pot vedea mijloacele de realizare in primul rand a personajului principal, pus neaparat
in ac\iune. Caracterul dramatic, de piesa jucata, este dat de regimul prezentului sub care e debitata nara\iunea din capul locului, dar =i de stilul direct:
„Ma treze=te mama intr-o diminea\a din somn, cu vai-nevoie, zicandu-mi: Scoala, dugli=ule, inainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul armenesc =i sa te spurce, ca sa nu-\i mearga bine toata ziua?; £...¤ bag mana in scorbura, unde =tiam, =i norocul meu! £...¤ gabuiesc pupaza pe oua =i zic plin de mul\amire: Taci, leli\a, ca te-am captu=it eu! Ii mai pupa tu =i pe dracul de-acum!“ etc.
Spuneam insa ca in cazul lui Creanga trebuie sa fim aten\i
=i la personajul povestitorului. Cele doua roluri se confunda, dar se =i despart pe alocuri. Bunaoara, chipul de a se adresa cititorului prin cate o propozi\ie interogativa, ca spre a anun\a o noua scena: „Eu atunci, sa nu-mi caut de drum tot inainte? ma abat pe la teiu...“ sau: „Un mo=neag nebun, c-o vi\ica de funie, n-are ce lucra?“ reprezinta pe povestitor, adica pe omul matur Creanga care ne vorbe=te despre copilul Nica, de care s-a despar\it pentru un moment. De altfel ca =i in replica: „Ce gande=ti dumneata, mo=ule? Te joci cu marfa omului?“, unde este cat se poate de evidenta dedublarea. Intorsatura frazei =i mai cu seama ultimele cuvinte, te joci cu marfa omului? sugereaza de indata clipirea =ireata din ochi catre cititor, ironia
ingaduitoare =i hazul omului matur povestind despre copilul care a fost cu de ani in urma. Aceasta desolidarizare s-a produs insa numai pentru o clipa. Povestitorul intra iute in rolul personajului sau =i lucrul se vede din imprejurarea ca mo=ul cel pozna= este facut nebun =i javra dracului, optica fiind acum din unghiul copilariei. Tocmai in aceste oscila\ii sta de fapt farmecul lui Creanga, umorul generos al Amintirilor.
Se in\elege de la sine ca vorbirea personajelor, altele acum decat cea a povestitorului, trebuie sa fie definitorie. Matu=a
Mariuca rasare vie de tot din intona\ia propriilor cuvinte, adresate in gura mare =i fara alta introducere, mamei lui Nica:
„Mai auzit-ai dumneata, cumnata, una ca asta, sa fure Ion pupaza, care ne treze=te des-diminea\a la lucru de ata\ia ani?“
Tot a=a ironia sub\ire a Smarandei, care, fara a cunoa=te totu=i adevarul in legatura cu patimirea pupezei, in sfar=it salvata, i=i in\eapa cumnata cu vorbe impaciuitoare, dar cu doua in\elesuri, mai mult in pilde:
„— Doamne, cumna\ica-hai, cum se pot invrajbi oamenii din nimica toata, luandu-se dupa gurile cele rale! Ia poftim, soro, mai bine sa mancam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim cate un pahar de vin
in sanatatea gospodarilor no=tri =i: Cele rale sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba dintre noi sa piara, =i neghina din ogoare!“
Se cuvine insa sa adaugam de indata ca personajele lui
Creanga nu traiesc independent de verva povestitorului care le anima necontenit, ca un manuitor de marionete. De cele mai multe ori, mai interesant ramane comentariul — de fapt un text jucat, mimat de prezentator — prin care e introdus personajul. Se in\elege, mai intai ramane comica situa\ia de a face caz prea mare in legatura cu dispari\ia unei pupeze, sub pretextul ca pasarea ar \ine loc de ceasornic pentru humule=teni
(comici erau =i unii sociologi vulgari, care deduceau de aici saracia \aranilor de pe vremuri, lipsi\i, chipurile, de instrumente pentru masurarea timpului), insa matu=a Mariuca, mai inainte de a fi lasata sa vorbeasca, e aratata venind spre cumnata-sa
„c-o falca-n ceriu =i cu una in pamant“ =i e caracterizata drept o fiin\a dintre acelea care „scoate mahmurul din om“. Barbatu sau, mo= Vasile, i se potrivea, fiind „un carpanos =-un pui de zgaraie-branza“.
Dupa cum se poate observa din chiar exemplele citate mai sus, comentariul lui Creanga nu este deloc analitic, in felul obi=nuit la nuveli=ti ori la romancierii moderni, ci neaparat sintetic, efectuat printr-o vorba populara de duh, o metafora in ultima instan\a, plastica in gradul cel mai inalt. In acela=i sens vin zicalele =i proverbele — procedeul il intalnim =i la Anton
Pann, nu insa in configurari atat de fire=ti =i spontane — prin care se define=te cate o situa\ie. De pilda, starea \iganilor carora li se lungisera urechile de foame =i li se impaienjenisera ochii a=teptand pe cel care intarzia cu demancarea: „S-apoi, vorba ceea: \iganul, cand i-e foame, canta; boierul se plimba cu mainile dinapoi, iar \aranul nostru i=i arde luleaua =i mocne=te intr insul“. Ori schimbarea de atitudine a negustorului de pupeze, amenin\at de mo=neag cu para la parin\i: „Caci imi era acum a scapare de dansul, drept sa va spun, vorba ceea: Lasa-l, mai! L-a= lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum!“
In sfar=it, de-ar fi sa cautam in\elesul etic mai adanc al
intamplarilor povestite de Creanga in Amintiri din copilarie, el trebuie pus neaparat in legatura cu func\ia estetica a operei. In fond, nu copilaria in sine este evocata aici, ci o lume care a fost frumoasa, prin insu=i modul cum scriitorul o vede in amintire.
Humule=tenii, Stefan a Petrei Ciubotariul, Smaranda, Matu=a
Marioara — zgarcita care paraduia canepa pentru ni=te cire=e
— , matu=a Mariuca, mo= Chiorpec =i ata\ia al\ii erau oameni harnici =i veseli, cu necazurile =i bucuriile obi=nuite. Una din ele erau =i copiii cu nazbatiile lor, =i totu=i nu prea. In definitiv, a=a cum se poate vedea din Amintiri, copiii erau pu=i de mici la treaba, sa legene, sa pazeasca vitele, sa ajute la tors =i la scarmanat, sa duca demancare la pra=itori, sa fie respectuo=i cu oamenii mai mari, „sa se ru=ineze“. Bucuriile lor erau mai curand pu\ine =i nebuniile supravegheate de aproape. Tocmai de aceea ele apar frumoase, evocate sub pana lui Creanga. Sa ne inchipuim cat de urite ar fi — aici punctul de vedere etic se confunda cu cel estetic pana la identificare — faptele lui Nica al lui Stefan a Petrei daca le-am pune pe seama unei odrasle razgaiate de parin\ii prea grijulii de progenitura lor, cum se
intampla totu=i nu prea rar.