z5g4gx
Dand drumul unui naduf, ce ar putea parea vechi si adanc, scrie Caragiale doctorului Urechia, cu data de 27 decembrie 1907, urmatoarele:
Intrarea in viata publica mi-a fost pan-acuma inchisa de boierii si de ciocoii nostri pe simpla banuiala instinctiva ca n-as fi amantul destul de fidel al sacrei noastre Constitutiuni. De ce adica astazi, la batranete, sa nu fiu leal, sa nu le dau dreptate oamenilor, aratand pe fata de ce sentimente sunt animat fata de actuala organizare de stat? De ce sa nu arat lumii cum am vazut eu imprejurarile sociale si politice la care am asistat si ca istoric, nu numai ca simplu comediante. Si desi mamelucarimea ma va huidui in unison, poate sa am norocul ca in multimea lumii cinstite, inteligente si dezinteresate, sa gasesc cateva aprobari, care sa ma plateasca cu prisos de necazurile inlungatei mele proscriptiuni.
In o scrisoare precedenta catre acelasi (9 decembrie 1907),
Caragiale anuntase intentia de a scoate o foaie saptamanala in sensul brosurii 1907, cu increderea ca, acum, scrisul sau, dezvelind ticalosia politicienilor, ii impresioneaza mult pe acestia, in zapaceala in care se gasesc; si adauga, despre Constitutia de atunci, ca e pe moarte si ca va mai dura poate cat va trai regele
Carol, sau poate el insusi, om cuminte, o va schimba. Cum toti prietenii sai stiu, Caragiale vroia atunci sa fie deputat si, un timp, nici nu s-a indoit de aceasta. A participat foarte viu la campania partidului conservator-democrat; a tinut discursuri si inchinat toasturi. Se facuse soldat politic deplin disciplinat. Mai tarziu, in
26 ianuarie 1911, Caragiale, refuzand a protesta in publicitate contra expulzarii doctorului Rakowski, cum il rugase Alexandru
Dobrogeanu, raspunde acestuia astfel: Te inseli crezandu-ma absolut independent. In viata profesionala, ca literat si eu, cat tine ciurul apa, oi fi; dar in viata publica nu sunt deloc: sunt

absolut legat pe cuvantul de onoare sa nu fac un pas fara ordinul expres al sefului conservatorilor-democrati.
Totusi deputat nu s-a ales.
Cred ca aceasta l-a amarat, deocamdata cel putin, destul de rau.
Din vremea cat a lucrat Caragiale in redactia Timpului, nu mi-a fost cu putinta sa identific nici un articol politic al sau. O amintire despre Eminescu in ziarul numit, o alta la fel in
Constitutionalul: atat e tot ce am gasit din acea vreme; amandoua bucatile retiparite de catre autor insusi, in 1892.
Spre sfarsitul anului 1895, gasim pe Caragiale la un ziar liberal,
Gazeta poporului, scoasa de Gheorghe Palade: notite polemice una indeosebi contra Junimii contra conservatorilor, contra Epocii, in special. Memorabil cu deosebire este schimbul de lovituri inveninate dintre Caragiale, de la Gazeta poporului, si
Anton Bacalbasa, de la Epoca. In o cronica sub titlul Gramatici si mascarici, aruncase Caragiale niste aluzii drastice lui Bacalbasa.
Fara a-l numi, il asemanase cu acei inferiori oameni de condei si farsori, care slujeau dusmaniile boierilor de altadata. Replica fieros spirituala a lui Bacalbasa provoaca un raspuns al lui
Caragiale catre socialistul stiintific de la Epoca raspuns lucrat cu o rautate fara rezerva.
In februarie 1897 publica Epoca un toast al lui Caragiale la banchetul dat in cinstea lui Nicolae Filipescu: este un discurs intreg in care trateaza, fara glume, raporturile literaturii cu politica. Subiectul se impunea: literatul se lasa, in momentul acela, ademenit de politica cea mai propriu-zisa: politica colorata hotarat.
Inca din noiembrie 1896 Caragiale publicase in Epoca articole politice. Seria s-a continuat in 1897 si a rezultat astfel in acei ani cea mai compacta masa de ziaristica politica a dramaturgului, care, si ca atare, facuse destul sange rau unui anume partid. In acea serie se gasesc portretele politice ale lui Dimitrie Sturdza,
Al. Lahovari, Lascar Catargiu; apoi: O lichea (tot Dimitrie

Sturdza), Caradale si Budanale, Cabinetul Hagi Tanase, Rarunchii
Natiunii si multe altele.
Intre timp Caragiale publicase in Ziua, ziar scos de Gheorghe
Panu, o serie de articole sub titlul Culisele chestiei nationale. Este expunerea luptelor lui Aurel Popovici cu Brote si Slavici, in jurul
Tribunei din Sibiu si asupra tacticii politice a romanilor din
Ungaria. Expunerea e facuta din punctul de vedere al lui Popovici, cu material dat, evident, de el insusi. Acele articole le-a strans apoi Caragiale in brosura, prezentandu-le acolo ca simplu reportaj . El pomenea cu o deosebita satisfactie aceasta publi catie a sa; tot astfel vorbea, mai tarziu, cu o vadita mandrie de brosura 1907.
In iunie 1897 apare in Opinia din Iasi un elogiu foarte fierbinte al lui Take Ionescu de Caragiale, elogiu plin de preziceri stralu citoare: Take Ionescu va fi fost o adevarata glorie pentru vremea si tara lui . Textul acesta l-a reprodus dl Romulus Seiseanu, in volumul sau Take Ionescu (1930).
In ziarul vienez Die Zeit, din 3 aprilie 1907, pe prima pagina, coloana a II-a si urmatoarele apare un articol: RUMANIEN, WIE
ES IST Von einem rumaenischen Patrioten, cu aceasta nota a redactiei: Expunerea de mai sus este datorita unuia dintre cei mai insemnati publicisti romani. Ea da o imagine nefardata a starii de lucruri din Romania, care a provocat grozavele miscari taranesti. Daca pe unelocuri autorul, in critica sa, trece marginea, trebuie sa intelegem ca durerea e aceea care pune in gura patriotului acele cuvinte aspre . Articolul se intinde pe aproape patru coloane. In hartiile lui Caragiale se afla, tiparita in spalturi, o traducere in romaneste a articolului din Die Zeit. La sfarsit, aceasta traducere are cateva paragrafe care lipsesc in articolul german. Cum a utilizat Caragiale acea traducere nu stiu.
Articolului german si brosurii din 1907 le urmeaza cronologic de aproape, dar nu prea de aproape in spirit, discursurile si toasturile din campania conservator-democrata. Mecanismul

oligarhiei, pe care-l demontase cu frumoasa verva articolul din
Die Zeit si brosura, se remonta acum avantajos. Takismul venise sa-l imbogateasca.
Universul de la 1 ianuarie 1910 publica un articol abil al lui
Caragiale despre o absurda arestare a dlui Oct. Goga de catre politia din Budapesta.
Anul 1910 este anul Schitelor noua, despre care a spus
Caragiale odata ca nu le-ar da pentru tot ce a scris . In om triumfa iarasi artistul literar. Politica fusese, in fiecare rand, numai incident si, in definitiv, pacoste insa nu de tot. Intors din prima sa calatorie conservator-democrata, Caragiale mi-a spus: Ma, stiu c-am avut de ce rade! Si aceasta formula rezumativa a revenit pe urma, ani de zile, in gura lui Caragiale. Sub perturbarile de suprafata, dupa ce i se potolise groaza din luna rascoalelor taranesti si se consolase de deceptii, politica recadea, fatal, pentru dansul, sub categoria pe care i-o fixase in Moftul roman.