v6e8ef
De la o vreme spiritul Renasterii se rupe din ceea ce se numeste de obicei, in formularea pe care i-a dat-o Lamprecht, tipism. Dupa marele istoric german, dezvoltarea omenirii trece prin faze succesive de tipism si de individualism. Intr-o epoca de tipism fiecare este dator sa faca asa, sa scrie asa si de multe ori sa si gandeasca si sa simta asa cum gandesc, simt, scriu si ceilalti: uniformitatea caracterului generic este o datorie pentru toti.
Trebuie, chiar daca ai o individualitate, sa o sacrifici pentru a fi convenabil — si de multe ori aceasta este un mare pacat pentru ca sunt individualitati care s-ar fi putut manifesta si care din pricina acestei legi a vremii sunt datoare sa-si paraseasca aceasta individualitate si sa se manifeste numai asa cum s-ar putea manifesta oricare altul dintre contemaporanii lor. Dovada ca in epocile de tipism sunt individualitatile inabusite este ca oamenii care, in secolul al XVI-lea, scriu dupa normele recunoscute, de cate ori este vorba de o carte destinata publicului, atunci cand scriu pentru cineva de aproape, felul lor de a se exprima este cu totul deosebit. De o parte, scrisori in latineste pentru toata lumea, de alta, simple si veridice marturisiri proprii.
Astfel, in Florenta lui Lorenzo de Medici, cand cineva dintre carturari se gandea a face filosofie, literatura, despre vreunul dintre subiectele vagi pe care le afectiona Renasterea, el o face in latineste si in forma consacrata, dar, cand Lorenzo insusi scrie versuri italienesti, care nu erau menite sa contribuie la reputatia lui literara, el se intoarce la vechea traditie si in aceasta veche traditie de limba vulgara pune ceva din „genialitatea“ lui.
Dar sunt epoci in care individul se desface din aceste legaturi, as zice, din aceasta stransa infasare a spiritului sau, si indrazneste a se infatisa asa cum este, destainuind ce este in cutele ascunse ale sufletului sau.
Aceasta atitudine a individului creeaza o moda, o regula si astfel intram intr-o epoca de individualism, in care fiecine incearca sa manifeste ceea ce-l deosebeste de ceilalti — si se intampla foarte deseori ca, precum, in cazul intai, originalitatea existenta a catorva trebuie sa fie sacrificata regulei-tip, tot asa in cazul al doilea individualitati inexistente cata sa se forteze pentru a se prezenta ca personalitati reale.
Astfel in literatura romaneasca din secolul al XVII-lea se produce o foarte puternica miscare catre individualism. La noi acest curent vine mai tarziu decat in alte parti, si e natural sa fie asa, pentru ca noi nu-l cream, ci il primim ca influenta.
Avem deci a face cu un individualism creator, poetic, ca sa intrebuintam cuvantul in sensul cel vechi, grecesc, de creatiune in cuvinte; un individualism nedisciplinat sau cautandu-si singur o disciplina in normele personalitatii care se manifesta. Individu alismul acesta venea, ca si clasicismul de care am vorbit, de la unul dintre vecinii nostri, de la acela care era mai de multe ori in contact direct cu toata realitatea spirituala a Apusului. Nu poate fi vorba de Ungaria ardeleana, care, de fapt, a avut o dezvoltare culturala, atat in limba vulgara, cat si in limba latina, mult superioara dezvoltarii noastre culturale; bineinteles vorbesc de celelalte elemente, dominante, din Ardeal, nu de elementele romanesti, care pe vremea aceea erau legate exclusiv de poezia populara si de cartea bisericeasca si nu participau cu nimic la cultura superioara a natiunilor privilegiate. Dar legaturile noastre

culturale cu Ardealul, desi au existat, au fost cu mult mai putine decat cele cu Polonia. E foarte mult timp de cand am aratat cat de dese si cat de esentiale erau aceste legaturi, inca dintr-o vreme foarte indepartata. Si am pomenit chiar aici de Stavropighia de la Liov si de scoala de la Kiev a lui Petru Movila, in care era fara indoiala spirit polon, si s-a vazut cata Renastere era in invatatura aceea de caracter neclar, bisericesc ortodox, a lui Petru Movila, prin care patrunde insa, constient, cultura latina a Occidentului, care venea tot prin Polonia. Si daca ea a biruit asa de rapede, aceasta denota o potrivire cu fondul propriu, cu felul de a fi al poporului nostru.
Oricat de mult s-ar incerca, si orisicine s-ar incerca, fie si cu oricat de mult talent, cu geniu chiar, care nu se gaseste pe toate cararile, a realiza imprumuturi literare si culturale, nu prinde nimic decat ce se potriveste cu spiritul unui popor, asa cum s-a format el in cursul veacurilor.
Polonia nu se disciplinase inca politic — ea care avuse inaintea ei acelasi model ca si Italia tiranilor din secolul al XV-lea, imitatori ai Romei. Roma nu a fost insa realizata in Polonia, desi polonii au dorit-o si au si fost in stare sa faca astfel ca in literatura sa se scrie latineste cum se scria in Italia. Temperamentul lor slav, capricios, imaginativ, rebel la tot ceea ce era ordine impusa ii facea pe poloni nesupusi, divizati in partide care se luptau intre dansele.
Regele el insusi, pana la Stefan Bathory — care el o bucata de vreme a disciplinat pe poloni — nu avea prea mare putere. Indata ce polonii au scapat de sub mana regelui Stefan, ei s-au razbunat de atata ascultare si, cand s-au ales doi regi, Sigismund de Suedia si Maximilian de Austria, vremea nobililor a revenit. Regele a fost de aici inainte tinut la dispozitia supusilor sai. Intr-un moment ei au organizat si o liga impotriva lui, „rokoszul“ (cuvantul a fost intrebuintat si in Moldova secolului al XVII-lea in sens de rascoala).
Pe urma chiar, dupa moartea lui Sigismund pana la ispravitul dinastiei de Suedia, suveranul a fost mereu nesigur pe tronul sau; nobilii au ales pe cine s-a intamplat si au nimerit candva si pe un biet tanar beteag, sarac, fara nici un fel de influenta, care a fost
Mihail Wiszniewiecki. Pe urma, din fericire pentru ei, au avut noro cul sa aleaga pe Ioan Sobieski, care fusese un timp aproape un comandant de cavalerie independenta, cautand necontenit lupta si luarea la intrecere cu turcii.
In aceasta societate trebuia sa fie tot asa. Cine invata la scoala?
Calugari, copii de nobili, care mai curand sau mai tarziu trebuiau sa intre in lume, si, deci, sa fie stapaniti de acelasi spirit si sa faca aceleasi lucruri ca si inaintasii. Dar, oricum, altceva era sa se invete, ca inainte, la un biet calugar din Moldova, cati ani sunt de la facerea lumii si cati ani de la inceputul Romei si sa se faca exercitii de citire din Psalmi — desi, la noi, in vremea aceea, predau si dascali de greceste la Trei Ierarhi — si altceva sa inveti la scolile polone si sa cresti in mijlocul agitatiei aceleia necontenite a societatii polone de atunci. De aici, din elemente astfel crescute au iesit individualitatile atat de deosebite de a lui Ureche, cum e a lui Miron Costin si, dupa imitatia tatalui, a lui Nicolae Costin.
Personalitatea lui Miron Costin se dovedeste a fi total deosebita de a lui Ureche. Nu are principii de stat, nu face filosofie politica, nu se gandeste la relatiile care exista sau care trebuie sa existe intre suveran si intre supusii lui si nici nu a meditat asupra misiunii pe care o are, in societatea contemporana, clasa nobila, careia ii apartine. Toate acestea sunt lucruri pe care el le simte, dar nu le spune, pentru ca pe dansul nu-l intereseaza istoria in sensul
Renasterii celeilalte, care, tarziu, patrunsese in Polonia si mai tarziu inca la noi; pe dansul il preocupa ceea ce se intampla cu el si cu familia lui. De aceea ar fi fost foarte interesant daca am fi avut povestirea lui Grigore Ureche pana la epoca aceasta; dar cronica se sfarseste la sfarsitul secolului al XVI-lea. Partea finala a povestirii este insa datorita lui Nestor Ureche, tatal lui Grigore,

acela in care unii au cautat — este multa vreme de atunci — sa vada pe adevaratul autor al cronicii lui Ureche1.
Grigore Ureche fagaduise a merge pana in vremea lui Vasile
Lupu. Ar fi fost interesanta aceasta proiectata ultima parte; ar fi fost aceeasi impartialitate senina si rece, aceeasi neincredere in el insusi, pe care o cunoastem din istoria vechilor domnii. Nu ar mai fi intrebuintat formule gata facute in literatura polona, nu fiindca nu putea — dovada scrisorile din acest timp pe care le am citat — ci fiindca el credea necesar sa imite pe cineva.
Luati in schimb pe Miron Costin. Tatal sau trecuse in Polonia si a stat acolo cativa ani. Pe vremea aceea boierii refugiati in regatul vecin erau asigurati in felul acesta: precum in timpul nostru politicienii isi depun banii la bancile din strainatate pentru ca sa fie la adapost, asa pe vremea aceea se asigura cineva facand sa fie inscris in randurile nobilimii polone. In unele cazuri se schimba si numele si, din Barnoveanu, boierul devenea Barnowski, caci Miron Barnowski nu era deloc polon, ci drept roman, avand mosie la Barnova. Dar a trai in acest mediu polon nu putea sa ramaie fara urmari. Costin nu a trait insa la Varsovia, ci intr-un colt de Podolie, la Bar. Dar Podolia e o provincie departata de
Varsovia, cu o lume provinciala nobila, avand mereu de lupta cu cazacii, care multa vreme au nelinistit acest colt de tara. O Polonie pe trei sferturi anarhica, in care tropoteau caii, sunau trambitele, se aruncau bani si se petreceau scene aspre la sfarsitul ospetelor.
A trai intr-un fund de Polonie atunci era cu totul altceva decat viata ce se putea duce in Moldova, unde veneau la ospete boierii in hainele lor lungi orientale, unde petrecerea era tacticoasa, si, cand, la masa, se imbatau oaspetii, era fara zgomot, fara scandal.
De aceea uimirea alor nostri cu prilejul nuntii lui Timus, fiul hatmanului cazacesc, cu frumoasa Ruxanda, fata lui Vasile Lupu, cand mirele nu vorbea cu nimeni, nici macar cu viitoarea lui sotie, nici cu socrii, cand sta in colt, cum zice un contemporan, „ca un lup in tufis“ si-si manca unghiile, cand rudele care venisera cu el, drustele, s-au imbatat in asa fel incat au trebuit sa fie scoase la mijlocul mesei, iar nu la sfarsit, cum cerea buna-cuviinta, iar cazacii de rand alergau prin Iasi si necajeau pe cei dintai negustori evrei pripasiti acolo. A fost o mirare la curtea imperialului Vasile
Lupu sa aiba un ginere de aceasta calitate.
In Polonia insa lucruri de acestea erau obisnuite, ele se faceau in fiecare moment, asa incat boierul trait peste granita se intorcea acasa cu deprinderea unei vieti libere, in care fiecare facea ce voia si ce putea. Si acesta un element al renasterii, dar, de data aceasta, si forma este individuala.
Si, atunci cand scrie povestea vremii sale, Miron Costin cauta a spune ce a stiut el, si atata. Cate lucruri nu ar fi putut adaugi din izvoarele polone care-i stateau la indemana, asa precum au facut Simion Dascalul si vreun Misail Calugarul, care au alcatuit cronica, intr-o forma mai ampla, cu o aplecare mai mult spre imprumuturi dese din izvoarele pe care Ureche nu le cunoscuse, izvoare unguresti si izvoare polone! Putea sa faca si Miron
Logofatul o astfel de opera de compilatie, cum o va face si fiul lui, Nicolae Costin, care, acesta, se gaseste, intr-o alta vreme, in epoca de eruditie.
Adaug ca Miron Costin este mai totdeauna induiosat; el se simte dator, aproape, sa se induioseze. Pe cand Grigore Ureche abia tresare de mandrie nationala, in sensul restrans al mandriei moldovenesti, dupa cate o victorie, urmasul scalda in lacrimi scena uciderii la Constantinopol a lui Voda Barnovschi, binefacatorul
Costinestilor, de la care el isi tragea si numele. Ceea ce atrage la

Miron Costin mai e simpatica dezordine, capricioasa innodare, si desfacere, si impleticire, si reluare a sirului povestirii. Libera alearga fraza lui; incepe prin a spune un lucru, pe urma trece la altul, intercaleaza o idee, se intoarce inapoi, si jocul acesta facut din bucatele de fraze el il intrebuinteaza pentru a forma un mozaic pe atat de fermecator, pe cat este de nedisciplinat.
Dar influenta aceasta a individului celui nou nu a venit numai din Polonia, ci si de aiurea, dintr-o tara cu mult mai inaintata decat Polonia. Tara aceasta, fara sa putem spune ca a creat, singura, la sfarsitul evului mediu, Renasterea — fiindca Renasterea o intalnim si in lumea franceza contemporana, poate chiar ceva mai inainte — dar tara aceasta a fost, foarte multa vreme, salasul insusi al Renasterii. Este vorba de Italia, care a gasit o forma latina perfecta, spre invatatura si altora, caci, orice s-ar spune, vechea
Roma tot in sufletul burgheziei din Italia secolului al XV-lea se putea gasi mai mult, suflet nou in care lucrau tot vechile instincte.

In aceasta Italie au mers o multime de ai nostri inca in secolele al XV-lea si al XVI-lea, si, pe de alta parte, atatia din italieni au fost ceruti de marea noastra boierime si de domni, si au si venit, chiar si mesterii de pictura italieni, caci Alexandru Lapusneanul a dorit sa aiba pictura occidentala pentru manastirea Slatina. Inca de la jumatatea secolului al XVI-lea au fost la noi in tara italieni, asa cum au fost francezi pe langa Petru-Voda Cercel, si ei sunt pomeniti in socotelile lui. Apoi incep a veni, din Constantinopol, un Bartolomeo Bruti, un Bernardo Borisi, care e insusi nepotul influentului postelnic Bruti, apoi un Minetti, si altii, care reprezen tau aceeasi influenta. Doar si Constantinopolul era plin de italieni.
Si la acestia se adaugau, inca din acest secol al XVI-lea, negustori italieni, care erau foarte multi, si negustori macedoneni care, de o parte, mergeau in Venetia si, de alta parte, la Bucuresti si formau legatura intre stralucita rasa italiana si intre capitala, din ce in ce mai inchegata in sens european, a principatului muntean. Si apoi ceea ce nu trebuie uitat este ca noi eram in foarte stranse legaturi cu grecii, in a doua jumatate a acelui veac; aceasta fara nici o scadere pentru noi, care reprezentam un punct de sprijin si un izvor de ajutor pentru toata crestinatatea rasariteana. In vremea aceea noi eram tovarasi in carturarie cu grecii si multi dintre grecii acestia invatau la Padova, care avea o Universitate si pentru lumea rasariteana supusa imparatiei turcesti. Se invata aicea, inainte de toate, medicina amestecata cu folosofia. Acum, in timpurile noastre, este altceva medicina si altceva filosofia, dar pe vremea aceea filosofia si medicina mergeau impreuna, asa incat ajungea cineva la scoala de acolo „iatrofilosof“. De felul acesta poate sa fi fost vestitul dragoman Panaioti Nikusios, dar fara indoiala Alexan dru Mavrocordat, care si-a facut invatatura acolo la Padova. In sfarsit, apusenii, catolicii, care urmareau de foarte multa vreme, si intr-un chip intensiv, de la inceputul secolului al XVI-lea, unirea cu ortodocsii, prin calugarii iezuiti, intrebuintau Universitatea de la Padova pentru ca prin ea sa creeze un mediu religios favorabil acestei uniri. O serie intreaga de carti au fost astfel facute de oameni care munceau aici pentru pregatirea operei de unire crestina.
Si iata ca, atunci, apare ca om politic si scriitor, in sens italian, venetian, un fiu de foarte mare si de foarte bogat boier muntean, al lui Constantin Cantacuzino Postelnicul, omorat la Snagov de
Grigorascu-Voda Ghica de frica sa nu vada inaltarea la domnie a fiului acestuia si al domnitei Elina, fata lui Radu Serban, reprezen tand astfel nu numai Bizantul, dar si traditia nobilimii luptatoare de tara, care voia sa continue pe Mihai Viteazul. E. Constantin, viitorul stolnic, un tanar foarte bine inzestrat, foarte activ, care, dupa ce a invatat la Bucuresti, a trecut la Constantinopol, si una dintre cele mai interesante descoperiri pe care mi le-a adus inainte soarta a fost insusi caietul de student, unde a insemnat studiile sale la grecii din Constantinopol. Tot acolo se spune cum s-a

imbarcat apoi pentru Venetia, cum a strabatut marea, cum s-a coborat in mandra si nobila cetate, cum a cercetat palatul ducal, ce carti anume a cumparat, mica lui biblioteca de student, cum s-a dus apoi la Padova si a invatat acolo cu un Antonio dall’ Acqua, un Arsenio Caludi. Multa vreme credeam ca sunt cine stie ce dascali ieftini ca pentru un debarcat din Orient; am cerut informa tii la un foarte vechi si bun prieten al meu, dl Vittorio Lazzarini, profesor la Universitatea din Padova, si d-sa mi-a comunicat stiri de mare interes despre acesti dascali, foarte cunoscuti, care au stat in fruntea invatamantului de acolo, fiind intrebuintati la asa-nu mitul Colegiu Cotonian. Aici, prin urmare, a invatat Constantin
Cantacuzino Stolnicul, care a strabatut apoi si alte tari din Apus, stand si la Viena. Intors in tara, el era cu desavarsire transformat.
Aceasta se vede din opera care i-a fost atribuita multa vreme dupa moartea lui silnica, in temnita turceasca, marea istorie — nu cro nica! — a romanilor, a tuturora, care trebuia sa mearga pana in zilele lui si care a inaintat pana la inceputul secolului al XIII-lea.1
Ce are a face Ureche, numai cu latineasca lui, si Miron Costin, cu amestecul lui de latineasca si de polona, cu toata indemanarea lui de poet polon — caci el a scris pentru regele Ioan Sobieski si un fel de „Cantare a Moldovei“ in care amesteca foarte multa eruditie — cu Constantin Contacuzino! Acesta este fara indoiala un om superior, in adevaratul inteles al cuvantului, strabatut de cultura italiana in randul intai, nu latina, si in italieneste s-au pastrat de la dansul si raspunsurile date unui Marsigli, generalul italian plin de curiozitate geografica si istorica si in ce priveste tara noastra. Nici o indoiala, cum o arata ramasitele bibliotecii lui, era un om foarte invatat in latineste ca si in greceste si — nu e nici un fel de indoiala — si slavoneste, cum trebuia sa stie acela care mult timp a fost sfetnicul lui Constantin Brancoveanu, dar el se indrepta inainte de toate catre carturaria italiana contem porana. Numai cat de la dansul, care putea sa deie atat de mult, au ramas numai franturi dintr-o opera in care intrece ca plan, informatie si metoda tot ce se voise si se adusese la indeplinire pana atuncea la noi.

Pentru Constantin Contacuzino Stolnicul, Muntenia, Moldova,
Ardealul inseamna tot o tara. Pentru dansul natia moldoveneasca, natia romaneasca de dincoace sau de dincolo de munti sunt lucruri care nu au sens decat laolalta, pe care le-au despartit imprejurarile, dar pe care scriitorul care se gandeste la principii nu trebuie sa le osebeasca. Ba, chiar, romanii macedoneni sunt pentru dansul o parte integranta a neamului, si pe acesti romani balcanici, care niciodata nu s-au mai amestecat, din vechi timpuri ale evului mediu, in viata noastra istorica, el ii introduce in povestirea lui, luandu-le apararea, cum e gata a se bate cu oricine cand se atinge onoarea natiei sale.
Nu este vorba aici de calcul politic ca la Ureche, care arata ca au avut dreptate domnii moldoveni fata de cei poloni, ci el apara cu credinta si avant pe ai sai, pe care-i concepe in chip cu desavarsire apusean; impotriva dusmanilor nationali el se ridica, linistit, stapanit, de cate ori este vorba de mandria romaneasca.
In prezentarea intregii istorii a poporului romanesc de pretu tindeni, de prin partile Dunarii pana in fundul Balcanilor si in
Pind, el intelege a intrebuinta toate izvoarele. Miron Costin nu intrebuinteaza, nu citeaza decat in cartea lui despre origini, mai intinsa decat consideratiile lui Ureche, dar inca stangace in forma, unele izvoare; Ureche recurgea la ele atuncea cand era discutie.
Dar, in ce priveste pe Constantin Cantacuzino, el merge curent la izvoarele din tara: a cunoscut cronicile moldovene, a fost perfect initiat in opera lui Ureche; pe langa aceasta consulta si izvoarele

apusene, cum e, de pilda, Laurentiu Topeltin, de ale carui pareri vorbeste mai ales la problema originii poporului romanesc. In aceeasi chestie, esentiala pentru amandoi, Miron Costin vede
Roma prin lumina cartii polone, pe cand Constantin Cantacuzino a patruns in viata latina insasi si vede Roma uitandu-se drept in fata ei; cu totul altceva!
Stolnicul intrebuinteaza insa si documente. Bietul parinte
Dosoftei, cand avea un hrisov in mana, ici si colo, discuta in cate o nota a scrierilor sale cutare punct din originile Moldovei, dar la scriitorul romano-italian este o dorinta de a intrebuinta toate documentele cate ii puteau cade in mana. A redactat astfel pentru folosul lui ceea ce numesc eu „Cronologia tabelara“, adica o serie de insemnari cu privire la documente din secolul al XIV-lea inainte.
Si el, care cunoaste Alexandria si o raspinge, recurge si la amintirile populare, la cantecele de vitejie. Astfel el scrie istoria cu o conceptie cum nu o avea nici unul dintre istoricii contemporani in Apus: gaseste toate izvoarele pe care le intrebuintam noi astazi. Ce nenorocire ca din aceasta carte a lui nu ni s-a pastrat decat numai fragmentul pana la Atila! Intr-un manuscript acum disparut era si o scruta istorie a Venetiei pana la sfarsitul secolului al XVII-lea, care nu putea fi decat a lui.1
Stilul lui Constantin Cantacuzino intrece in complicatie si artificiu tot ce se scrisese pana atunci. Propozitii foarte complicate, invartituri maiestrite care au ramas pana acum in limba italiana de o oarecare greutate: cuvintele le intelegeti toate, cu toate acestea fraza ramane neinteleasa, pentru ca fraza este o lucrare maiastra, in care se amesteca atatea amintiri latine. Fraza franceza este mult mai algebrica si uneori rezolva intr-adevar problemele in chipul simplu al ordinii invariabile: subiect, predicat, comple ment, asa cum era in gramatica lui Manliu, care nu este decat o copie in romaneste a lui Noël si Chapsal, dupa care au invatat atatea generatii. Dar aici afli fraze care par invartite intre degete, aruncate in aer si apoi iarasi prinse in zbor. O forma care nu mai fusese intrebuintata si care nu va putea gasi imitatori.
Vremea urmatoare, sub influenta altui curent apusean, va apuca alt drum.