h6f6fl
La aparitia "Enigmei Otiliei", in 1938 (in doua volume),
romanul, ca specie a literaturii avusese o evolutie extrem de rapida, dominand
literatura romaneasca interbelica. Liviu Rebreanu fusese cel care deschisese
ferm drumul romanului romanesc, prin "Ion" (1920) impunand
romanul obiectiv. S-a observat, la vreme, ca aceasta perioada a fost deosebit
de fertila in domeniul literaturii, si in special al romanului, care
se afirma puternic, racordandu-se si integrandu-se valorilor universale:
1920 - "Ion"; 1922 - "Padurea spanzuratilor" ale lui
Rebreanu; 1930 - "Baltagul" - M. Sadoveanu; 1930 - "Ultima noapte
de dragoste, intaia noapte de razboi" - Camil Petrescu; 1932
- "Rascoala" - Liviu Rebreanu; 1933 - "Patul lui Procust"
- Camil Petrescu; 1935-1942 - "Fratii Jderi" - M. Sadoveanu. Aria tematica
a romanului se largeste substantial, dupa ce Rebreanu fundamentase stilul obiectiv,
romanul-fresca prin "Ion" si "Rascoala", intemeindu-se
romanul de evocare istorica prin Mihail Sadoveanu, trecand din lumea satului,
trecand din lumea satului in cea a orasului. Formele epice traditionale
coexista cu tehnici artistice moderne (Marcel Proust); se abordeaza si se afirma
romanul de analiza psihologica - Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, romanul
evoluand astfel de la formula obiectiva spre cea subiectivista. "Enigma
Otiliei" - 1938 (al doilea roman al lui George Calinescu, dupa "Cartea
nuntii") constituie o revenire la formula obiectiva de roman, la metoda balzaciana.
Romanul lui Calinescu devine astfel unul polemic, replica literara la cultivarea
asidua in epoca a formulei proustiene, dar si o ilustrare a conceptiei sale
despre curente literare. George Calinescu este autorul primelor romane citadine
de tip clasic. Pr
in "Enigma Otiliei" el aduce o viziune originala, moderna.
Pivotul firului narativ va fi clanul familial, urmarindu-se mai multe destine
umane: al Otiliei, al lui Felix, al lui Stanica Ratiu, al Olimpiei, al lui Pascalopol,
al lui Titi, al Auricai. Familia ca contura relatiile sociale, economice, viata
burgheziei bucurestene la inceputul veacului al douazecilea. Un prim-plan
al romanului prezinta cele doua familii - Costache Giurgiuveanu - Otilia si Tulea.
Mobilul principal al tuturor actiunilor care se desfasoara este mostenirea, averea
lui Costache Giurgiuveanu, pe care o vaneaza clanul Tulea, la care se raliaza
inventivul si rapacele Stanica Ratiu, ginerele Aglaei, sora lui Costache (si ceilalti
membri ai familiei Tulea: Simion Tulea, sotul Aglaei, si copiii acestora: Olimpia,
Aurica si Titi). Eforturile lor sunt canalizate statornic spre inlaturarea
Otiliei, fiica vitrega a lui Costache Giurgiuveanu, fata celei de-a doua sotii,
crescuta de acesta fara acte de adoptiune filiala legala. Alt plan al romanului
prezinta destinul tanarului Felix Sima, ramas orfan, venit sa studieze medicina
in Bucuresti si dornic de a face cariera, care traieste prima experienta
erotica. Aceasta constituie fondul liric al romanului: iubirea romantica, adolescentina
a lui Felix pentru Otilia, pe care o cunostea din corespondenta intretinuta.
Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix, trebuia sa-i fie tutore si sa-i administreze
bunurile lasate de tatal sau, care murise. In casa lui mos Costache, unde
va locui, il cunoaste pe Pascalopol, mosier, cu maniere alese, si clanul
Tulea, ce locuieste in vecinatatea casei lui Costache. Felix o iubeste pe
Otilia, dar este gelos pe Pascalopol, o prezenta nelipsita din preajma Otiliei
si necesara, prin generozitatea, experienta si cavalerismul omului rafinat. Otilia
il iubeste pe Felix, dar vrea sa-l ajute sa se realizeze in cariera
lui stiintifica, intuindu-i cu maturitate si luciditate ambitia, dorinta de a
ajunge "cineva". Plimbarile cu trasura la sosea impreuna cu Pascalopol,
capriciile si luxul satisfacute cu generozitate subtila si discreta de acesta,
instinctul feminin precoce, inteligenta si discernamantul practic, izvorate
dintr-o experienta timpurie nesigura, toate acestea o fac pe Otilia sa-l accepte
pe Pascalopol drept sot. Neintelegand actiunile Otiliei, Felix se
considera pe sine o enigma. El va studia cu seriozitate, va deveni medic si profesor
universitar, facand o casatorie stralucita. Otilia va ramane o amintire,
o imagine a eternului feminin. Pe celalalt plan, al luptei acerbe pentru mostenire,
atacand-o pe Otilia cu infinite si inventive rautati, clanul Tulea cunoaste
declinul familial: Aglae nu reuseste sa puna mana pe banii lui Costache,
pentru ca-i furase Stanica de sub salteaua batranului, provocand moartea
acestuia, la al doilea atac cerebral ce-l suferise; Stanica renunta la Olimpia,
care-l plictisea si nu tinea pasul cu ritmul sau alert si imprevizibil de arivist,
prefacand-o pe Georgeta, femeie usoara, dar prezentabila, inteligenta, care-i
va inlesni relatii "inalte", in lumea Bucurestiului;
Titi va divorta de Ana, evoluand psihic spre o idiotenie vizibila (se legana
din ce in ce mai mult); Aurica va ramane tot nemaritata si nerealizata
erotic. La sfarsitul romanului aflam ca Pascalopol, i-a redat libertatea
Otiliei, care va ajunge in Spania, America, nevasta unui conte, "asa
cava" - va spune Stanica Ratiu. Privind o fotografie recenta a Otiliei, Felix
va vedea o figura straina, o Otilie maturizata, chipul ei de acum spulberand
imaginea enigmaticei adolescente. Ea a ramas o iluzie a tineretii. O lume intreaga
se cuprinde in acest roman, dovedind un creator epic remarcabil, punand
in lumina aspectele sociale, economice, familiale, ale vietii bucurestene
din anii de dinaintea primului razboi mondial. "Enigma Otiliei" este
un roman situat intre traditie si inovatie. Este un roman realist obiectiv
de tip balzacian, in primul rand prin tema abordata: mostenirea, care
declanseaza si mobilizarea energiei umane ce se infrunta. Titlul initial
al romanului era "Parintii Otiliei" (schimbat de editor) si ilustra
motivul balzacian la paternitatii, concretizat in raportul dintre parinti
si copii (Costache - Otilia, Pascalopol - Otilia si ceilalti), pe fundalul societatii
bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea. Autorul este omniscient
(stie totul), asa cum se observa din primele randuri cu care incepe
romanul, situand exact personajele, actiunea, in timp si spatiu Descrierea
minutioasa a strazii Antim (a cladirilor, a interioarelor etc.), pustie si intunecata,
avand un aspect "bizar", varietatea arhitecturala, amestecul de
stiluri, ferestrele neobisnuit de mari, lemnaria vopsita care se "dezghioga",
faceau din strada bucuresteana "o caricatura in moloz a unei strazi
italice". Exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu e prezentat in
detalii semnificative, sugerand calitatea si gustul estetic: imitatii ieftine,
intentia de a impresiona prin grandoare, vechimea si starea dezolanta a cladirii.
Atentia e apoi centrata pe un detaliu al casei, usa, descrisa amanuntit: de lemn
umflat si descheiat, imensa, "de forma unei ferestre gotice". Aspectul
neingrijit, degradarea cladirii trimit la conturarea imaginii despre proprietar:
nici o perdea la geamurile pline de praf, "stravechi"; usa cea uriasa
se misca "aproape singura, scartaind ingrozitor".
Teama, fiorul sunt sugerate evident prin aceste amanunte semnificative, in
care epitetele (umflat, descleiat, imens, stravechi) si elementele auditive contureaza
o atmosfera lugubra si misterioasa, cu un aer de ruina romantica. Asemenea descrieri
minutioase sunt relevante si pentru conturarea caracterelor. Camera Otiliei o
defineste pe fata intru totul, inainte ca Felix sa o vada. Prin dezordinea
tinereasca a lucrurilor ce inunda camera se intuieste firea exuberanta: lucrurile
fine, jurnalele de moda frantuzesti, cartile, notele muzicale amestecate cu papusi
alcatuiesc universul de viata cotidiana, spiritual, "ascunzisul feminin"
cum spune scriitorul. Casa lui Pascalopol, mobilele, obiectele exprima rafinamentul,
bunul gust, placerea confortului, dar si filozofia lui. Mobilele, vestmintele
prefigureaza caracterul, exprima o atmosfera de viata, de intimitate, educatia
si instructia personajului. Personajele sunt concepute potrivit gandirii
estetice a scriitorului, care pledeaza pentru "cautarea permanentelor in
scopul de a atinge universalul". Tipologia personajelor este de esenta clasicista;
conturate realist, sunt caractere dominate de o singura trasatura fundamentala,
tipuri general-umane de circulatie universala (avarul, arivistul, baba absoluta),
asa cum concepea scriitorul: "Psihologia unui individ n-a devenit artistic
interesanta decat cand a intrat intr-un tip". Modalitatile
de caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului, portretul fizic,
caracterizarea prin fapte, prin actiuni, opiniile personajelor, caracterizarea
facuta de catre alte personaje si autocaracterizarea. Scriitorul, omniscient,
vorbeste in fiecare personaj, face aprecieri asupra lor. Personajul central
al romanului, catre care converg toate energiile, din motive si interese diferite
(Otilia si Felix - pentru ca il iubesc si-l ocrotesc, Pascalopol - pentru
ca ti e mila de el si e tutorele Otiliei; clanul Tulea - pentru ca vor sa-i ia
averea), este Costache Giurgiuveanu, tutorele Otiliei si al lui Felix, fratele
Aglaei. El intruchipeaza trasaturile clasice ale avarului, care se intrepatrund
cu duiosia paterna. Scriitorul il descrie din primele pagini, in momentul
cand Felix soseste seara, in casa acestuia. Chipul lui Giurgiuveanu
este reflectat prin privirile lui Felix. Coborand cu incetineala scara
ce scartaia cu "paraituri grozave", Felix vazu
"un omulet subtire si putin incovoiat". De la aceasta imagine
globala, portretul fizic se alcatuieste prin acumulare de detalii, ingrosat
cu o pasta densa, alcatuind o imagine groteasca: capul era "atins de o calvitie
totala"; fata parea "aproape spana", "patrata".
Buzele erau "intoarse in afara si galbene de prea mult fumat,
acoperind numai doi dinti vizibili, ca niste aschii de os"; clipea "rar
si moale", ca "bufnitele suparate de o lumina brusca", avea "glasul
ragusit" si balbait. Batranul Costache are o comportare
bizara, fie din pricina senilitatii, fie simuleaza uitarea din teama, din instinct
de aparare, fata de cei care-i vanau averea; ca si balbaiala,
care poate fi si un defect de vorbire, dar si un mijloc de aparare, de a castiga
timp. Oricum, daca n-ar fi putinatatea trupului, care trezeste compasiune, portretul
ar fi fost cu totul hidos. Aflat la o varsta inaintata, mos Costache
manifesta si alte "bizarerii" care-i dau individualitate: isi
freaca mainile cu "un ras prostesc", are un suparator glas
"stins", "ragusit", dar are duiosii si tremurari de suflet:
pe Otilia , "fe-fetita" lui (pe care o iubea in felul sau), "Mos
Costache o sorbea umilit din ochi si radea din toata fiinta lui spana
cand fata il prindea in bratele ei lungi". Si Felix intelege
ca avaritia este mai mult o manie (mania de a tine banii), dar "o iubeste
mult pe Otilia si se gandeste mereu la ea". Constient ca sora lui,
Aglae, ca si nepotii (Aurica, Titi), la care se adauga escrocul nonsalant, abil
si jovial - Stanica Ratiu - vor sa-l fure, sa-i ia averea, pandindu-l si
dorindu-i moartea cat mai devreme, Costache Giurgiuveanu traieste drama
neputintei proprii, batran si neajutorat, dar si neinduplecat cand
e vorba de bani. Desi are indatorirea de a asigura existenta Otiliei, el
amana tot timpul reglementarea situatiei fetei. Vorbeste mereu de intentiile
lui - sa o infieze, sa-i faca o casa, sa-i puna bani pe numele ei -, dar
amana mereu, pentru ca mania lui de a tine banii e mai puternica. De aici
teama, suspiciunea ca va fi pradat; ii crede in siguranta numai sub
dusumea, sub saltea, si nu se poate dezlipi de ei. El va ajunge victima propriei
suspiciuni, fiind pradat de Stanica, cel care-i grabeste moartea. Are un sfarsit
tragic. Otilia vede in "papa" - "un om bun"; insa
are "ciudateniile" lui, e cam "avar" in acord cu zgarcenia
lui, batranul manca "cu lacomie", "varand
capul in farfurie". Iubirea pentru Otilia se manifesta si se observa
in gesturi, reactii elocvente: mos Costache nu protesteaza niciodata cand
Otilia il mustra, sta ca un copil in fata ei. La primul atac cerebral,
Pascalopol vazu cu uimire cum batranul, "cu nadragii de stamba si cu
patura pe umeri, tinea strans la subsuoara cutia de tinichea cu bani, iar
in maini inelul cu chei". Desi Pascalopol incearca sa-l
determine sa reglementeze situatia Otiliei, aceasta amana mereu. La al doilea
atac cerebral, clanul Tulea, mobilizat de apriga Aglae, goleste casa
lui mos Costache,
carand scaune, tablouri, oglinzi, trecand prin zapada spre fundul
curtii de dimineata pana tarziu. Prin Costache Giurgiuveanu se continua
tipologia avarului din literatura romana (Hagi Tudose) si universala (Gobseck,
Goriot, Grandet), conturandu-se un personaj complex. In raport cu
mos Costache se definesc moral, celelalte personaje, pentru ca el detine averea
care-i polarizeaza pe toti. Energiile cele mai active in lupta pentru mostenire
sunt Stanica Ratiu, Aglae Tulea. Stanica Ratiu este un Dinu Paturica modern, incadrandu-se
in tipologia arivistului. Avocat fara procese, energia lui nu se consuma
in munca; el circula in diferite medii, afla, stie tot, asteapta "ceva",
care sa-i modifice modul de viata peste noapte, sa-l imbogateasca; agresiv,
fara nici un scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare si de supravietuire,
este inteligent si escroc, fanfaron si abject; ideea de familie, pe care o cultiva,
nu-l impiedica s-o paraseasca pe placida lui nevasta, Olimpia, si sa se
insoare cu Georgeta, femeie usoara, intrezarind un cuplu mai favorabil
intereselor sale; este licheaua simpatica (e primit cu bucurie de toate rudele),
un artist al intrigii, ascultator pe la usi, cu afaceri dubioase, fara nici un
simt moral. Conturat astfel, el a fost asociat personajelor comice caragialesti
si lui Gore Pargu din romanul Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale.
Clanul familiei Tulea, prin Aglae si Stanica Ratiu, este spiritul "rau"
al casei, prin ferocitatea lacomiei lor. Aglae si Aurica sunt cele care "musca"
cel mai tare din bucuria tineretii celor doi orfani (Felix si Otilia), pizmuindu-i
si amarandu-le zilele. Portretul Aglaei este fixat de la inceput cu
detalii precise ce indica trasaturile morale: cam de aceeasi varsta cu Pascalopol,
cu fata galbicioasa, gura cu buzele subtiri, acre, are nasul incovoiat si
ascutit, obrajii brazdati de cateva sute de cute mari, ochii bulbucati,
este vulgara si rea, o "vipera", cum o califica Otilia. Ea dirijeaza
ofensiva impotriva Otiliei, pe care o vrea cat mai departe de Costache,
a carui moarte n-o afecteaza deloc, urmarind numai banii. Acreala, lacomia de
bani, de avere, spiritul carcotas, rautatea sunt trasaturile care alcatuiesc
tipul "babei absolute". Aurica, fiica Aglaei, este fata batrana,
cu dorinte erotice neimplinite, manifestate pana la ridicol, dezechilibrata
psihic, pierzand orice decenta si bun simt, lipsita de orice atractivitate
feminina, invidioasa, cu rautati; este o complexata. Titi Tulea, calificat de
Otilia drept "prost", repetent de cateva ori si corigent, "vlajgan
molatic" de 22 de ani, nu citeste pentru ca lectura ii da "dureri
de cap"; este tipul debil mintal, infantil si apatic. Ii place ordinea
militara, copiaza intruna, se leagana, este ipohondru. Crizele lui de apatie
sunt luate de Aglae drept dovezi de "cumintenie"; are fixatii erotice.
Simion Tulea, sotul Aglaei, batran senil, are comportamentul unui degenerat;
isi pipaie muschii, cauta prin dulapuri, brodeaza, face crize psihice pana
la violenta, ce alterneaza cu stari de apatie; are idei fixe, crede ca Olimpia
nu este fata lui; este izolat de Aglae si de ceilalti. Leonida Pascalopol este
"un personaj nou" in literatura romana (Pompiliu Constantinescu),
fiind expresia rafinamentului, a bunului simt, a generozitatii. Scriitorul ii
face si lui un portret in care detaliile pun in lumina pozitia sociala,
trasaturile fizice si morale: un om de vreo cincizeci de ani, "oarecum voluminos,
carnos la fata si rumen ca un negustor"; scriitorul remarca "finetea
pielii" si taietura "englezeasca" a mustatii carunte, deci un om
subtire; un lant greu de aur ii atarna la vesta, hainele sunt din
stofa fina; emana un parfum discret asociat cu o nuanta de tabac; are o politete
si maniere ce dezvaluie cresterea lui aleasa. Pascalopol vorbeste despre sine
lui Felix, in intimitatea conacului sau de la mosie, aranjat in stil
romanesc. Felix afla ca Pascalopol facuse studii in Germania, apoi
la Paris, calatorise prin mai toata Europa, fusese casatorit; afla ca-i place
sa cante la flaut, ca e o fire boema. Pascalopol se considera un "ratat"
si vrea ca aspiratiile lui artistice sa le realizeze in Otilia. Ea il
considera un barbat "chic", un om de "mare caracter", care
a fost foarte bun cu ea. Fata e cuprinsa de o calda induiosare pentru ca
Pascalopol e "singur, saracul!", nu are pe nimeni. El vine in
casa lui Costache, asa cum el insusi marturiseste, ca sa aiba sentimentul
de familie. Oarecum blazat, prin nobletea sufleteasca, prin discreta poezie a
sentimentelor personajul a fost asociat eroilor lui Turgheniev. Chipul adolescentin
al Otiliei este si el descris in mod expres de scriitor, din momentul sosirii
lui Felix in casa unchiului sau, asa cum o observa tanarul: un cap
prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand pana
pe umeri. Apoi privirea coboara asupra vestimentatiei, care sugereaza supletea,
delicatetea, firea deschisa a fetei, o aparitie romantica tulburatoare. Prezenta
Otiliei invioreaza si lumineaza atmosfera lugubra, apasatoare a casei. Ea
raspandeste in jur gratie, inteligenta, delicatete, tumult de pasiuni
cand canta la pian, "parea ca stie multe si intimida pe barbati",
incat "Mos Costache, Pascalopol, Stanica, Felix insusi
n-ar fi indraznit sa contrarieze pe Otilia". Amestec de copilarie si
adolescenta, cu instinct feminin sigur, naiva, ea are efecte tonice tulburatoare
asupra lui Pascalopol, fata de care se manifesta cu gesturi materne (ii
potriveste cu grija acul din cravata), sau sarind de pe scaunul lui mos Costache
pe cel al lui Pascalopol; ea este feminitatea surprinsa in procesul ei de
formare, remarcabil redata de scriitor. In conturarea Otiliei, cel mai complex
personaj a romanului, scriitorul foloseste tehnica moderna a perspectivelor multiple
si a observatiei psihologice. Ea se reflecta diferit in cei din jurul sau:
mos Costache "o sorbea umilit din ochi si radea din toata fata lui
spana"; pentru Pascalopol este "o mare strengarita", "cu
un temperament de artista", "o randunica, inchisa in
colivie, moare"; "o fiinta gingasa care merita ocrotirea", "o
floare rara", "o fata mandra si independenta". Firea nastrusnica,
visatoare si imprevizibila, tumultul tineretii sunt cuceritoare. Vitalitatea,
exuberanta si sinceritatea deconcertanta a tineretii formeaza o imagine pura,
de un farmec aparte: il taraste in goana pe Felix prin curte,
rapaie pe scara, fluiera, danseaza. Aceeasi feminitate si franchete a gesturilor
manifesta si fata de Pascalopol. Pentru Aglae si Aurica, purtarile Otiliei sunt
asemeni "fetelor fara capatai si fara parinti". Ea insasi
se analizeaza cu luciditate: "Ce tanar de varsta mea iti
inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt? Sunt foarte capricioasa, vreau
sa fiu libera!…". Si fata de Felix are griji materne, dorind ca acesta
sa-si faca o cariera stralucita. Otilia isi defineste sentimentele fata
de Felix: "si eu te iubesc in atatea feluri, incat
nu pot sa analizez acum cat te iubesc ca frate si ca iubita". Calatoria
la Paris, impreuna cu Pascalopol, o maturizeaza; devine mai sigura, mai
constienta de ea insasi, schimbare pe care Felix o percepe. Criza adolescentei,
criza erotica in drumul spre maturizare prin care trece Felix este descrisa
prin acumulari succesive. El parcurge drumul de la simpla atractie pana
la acuitatea trairii sentimentului iubirii caste: simte nevoia imperioasa a prezentei
fetei; are insomnii, simturile toate tresalta acut. Neputand sta cu Otilia,
sedea cu lucrurile ei; din obiectele, din dezordinea camerei ii reconstituia
miscarile. Se simtea mai aproape de Otilia, aici in odaie, decat langa
ea insasi. Familiaritatea cu Pascalopol, prezenta permanenta a acestuia
il indispuneau. Numeroase pagini descriu lucid starile psihice si fizice
prin care trece Felix, ale primei experiente erotice, ale iubirii dintai,
adolescentine: neliniste si incertitudine, adoratie si deznadejde, gelozie si
fericire. Chinurile prin care trece cand Otilia nu-i raspunde la scrisoare
sunt relevatoare. Indragostit, visator si reflexiv, simtea nevoia prezentei
ei feminine (lipsit de dragostea mamei care murise de timpuriu). Tacerea Otiliei
ii umple sufletul de multiple stari: manie, gelozie, face fel de fel
de ipoteze, il cuprinde o frenezie nebuna "de a merge pe jos, in
frig", pana la Baneasa; fericire si nesiguranta se zbat in sufletul
sau tanar si pur. Experienta erotica implinita fiziologic, prin cunoasterea
Georgetei, il maturizeaza pe Felix, privind altfel acum imaginea Otiliei
si comportamentul ei. Chipul ei ramane insa, pentru totdeauna, invaluit
in mister, o imagine derutanta, de vis. Titlul romanului si finalul sau
exprima esenta dilematica a feminitatii, natura contradictorie a sufletului omenesc.
Elementele romantice se adauga tehnicii balzaciene: personajele sunt grupate antitetic
(Felix si Otilia se opun, prin puritatea lor morala, arivistilor si meschinilor
din jurul lor; generozitatea lui Pascalopol se opune avaritiei lui Costache s.a.m.d.);
analiza sentimentului iubirii, atmosfera de puritate degajata amintesc de paginile
romantice ale lui Stendhal. Descrierea naturii, proiectarea grandioasa a Baraganului
pe un fundal fantastic, folosirea contrastelor in descrierea campiei,
reflectate in constiinta lui Felix, sunt pagini de sensibilitate romantica.
Imensitatea campiei, "plata si intinsa", fara nici o margine,
putul cu cumpana, un cal ce "parea gigantic", iar copilul care-l mana
parea un "ciclop", totul lasa impresia de iesire din civilizatie si
din timp. Felix are intuitia "pustietatii scitice". Totul era "ramas
pe loc, in afara oricarei epoci, intr-o absoluta neistoricitate".
Scriitorul ilustreaza placerea grandiosului, o sensibilitate acuta la "sugestiile
de infinit si spatiu aistoric", prin care se apropie de Eminescu si Sadoveanu.
Construit in spirit clasic balzacian si cu o viziune realista, "Enigma
Otiliei" asimileaza elemente ale romantismului modern: introspectia, finetea,
luciditatea si precizia analizei psihologice; interesul pentru psihologii contradictorii,
tulburatoare si derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involutii, degradari psihice
(alienarea, senilitatea, dedublare constiintei - Simion Tulea), pentru studiul
consecintelor ereditatii (Titi), toate intra in sfera modernului. Finalul
romanului se incheie simetric, cu imaginea de la inceput: casa lui
Costache Giurgiuveanu, si mai dezolanta, iar Felix reinvie in memorie
cuvintele acestuia: "Aici nu sta nimeni" - ce suna dezolant si lugubru.
"Enigma Otiliei" este un roman fundamental al literaturii romane,
o creatie originala, sinteza a clasicismului realist de tip balzacian, cu elemente
romantice si moderne.