Toate formele de arta isi trag radacinile din variatia interpretarilor omului de catre om. Spune-mi ce sentimente ai pentru om, sa-ti spun ce fel de arta cultivi. (Ortega Y Gasset)

Nichita Hristea (numele esoteric, asa cum l-a numit Adam Puslojic) Stanescu a adus in limba romana o noua viziune asupra lumii si o noua atitudine fata de cuvant. Nicolae Manolescu remarca nu numai o schimbare de perceptie catre o metafizica a realului si deopotriva o fizica a emotiilor , dar si tendinta de substantializare a limbajului si poetizare a realului, transgresarea poeticitatii prin ea insasi catre poezie. Este vorba, deci, de o poezie care se face pe sine ca obiect. Este intrarea in domeniul postmodernismului.

Intre filosofie, interesata de postmodernitate si postmodernism interesat de o re-construire a realului poetic si o re-atarnare a limbajului inspre meta- si hiper-perceptie, exita o diferenta de paradigma. Totusi Nichita Stanescu, prin “incercarea dramatica de a transcende poeticul, inteles ca o conventie, nu in sfera sa ci inspre existenta, prin expresia ontologica a starii care devine status ontologic” (Stefania Mincu) transfera poezia in domeniul metalingvisticului. Tocmai aici, in campul semantic, are loc apropierea sa de discursul deconstructivist. Derrida, propunand actul de ospitalitate ca esentialmente poetic, isi incepe teza pornind din limbaj. “Un act de ospitalitate nu poate fi decat poetic” spune Derrida ori tocmai acest decat care re-ordoneaza starea devenind-o semn, este marca dezimblanzirii, o crestere a limbii dupa ceea ce Nichita a numit “actul oedipian fata de cuvant”. Derrida si deconstructivistii introduc insa o nuanta latenta a lui Oedip. El este intr-adevar paricid, ceea ce poarta marca dezonoarei si a decaderii structurii pe care o reprezinta, dar este si cel care invinge Sfynxul, act poetic acesta, care muta enigma din macros, in noi si transforma destinul intr-o problema a omenescului. Aceasta transferare nu se poate face decat prin transsubstantializarea semnului care se muta acum in om si face din zeu problema omului, deci de-mistifica si totodata de-semnifica.

Epica Magna, argumenteaza Stefania Mincu, marcheaza intrarea omului in semn, care semn nu mai exprima unul absolut ci unicitatea individuala. Volumul este o scriitura de dupa, o refacere a Iliadei de dupa razboiul troian, o re-scriere deci a istoriei cuvantului si ospitalitatii poetice printr-o interiorizare. Poieinul isi ia drept scop facerea eului, construirea lui. Cunoasterea devine actiune. Ipostaza sa este acea de pharmakon, “poetul se situeaza inlauntrul acestui domeniu si tinde totodata catre el. Poezia ca atare e doar tendinta catre ea. (…)Dedalul cuvantului nu e separat de om, omul se gaseste situat in centrul sau si nu atat in contemplarea lui, in descifrarea labirintului lumii ca Text dat, cat mai ales in actiunea de depasire si de transformare a acestuia odata cu depasirea si transformarea de sine.” (Stefania Mincu) Este deci vorba de o cosmologie a vorbirii si a fiintarii.

Poezia Dezimblanzirea este din acest punct de vedere o arta poetica, termen aplicabil aproape integral operei nichitastanesciene avand in vedere legatura dintre semn si fiinta. “Ceea ce Derrida ne lasa sa intelegem este ca aproapelui nu i se opune departele, cel venit de aiurea ci o alta figura a aproapelui.” (Anne Dufourmantelle) Intrebarea incotro devine deci, esentiala pentru om, caci se adreseaza unui om in mers, aproapelui care n-are alt loc al sau decat drumul, omul plecat intr-o destinatie necunoscuta, dar precedat totusi de umbra lui. Ipostaza poetului e nu aceea mai plina a strainului ci din contra e aceea mai discreta a umbrei care cheama prezenta sa rasara si sa ramana, care cere nu prezenta iubitei ci prezenta intra-fiintiala a semnului pe care o induce si o denunta prin actul poetic. Fondul non-culorii, a trecerii succesive de la negru la alb ( o altoire a albului pe negru), este simbolul non-figuratiei, a nematerializarii. Chiar chemarea intruparii in roata este o marca inca a increatului, sugestia unei viitoare faceri, deci a transcrierii. Soarele si noaptea sunt de asemenea sugestii ale semnului. Derrida vorbeste, continuand ideea lui Patocka (“deschiderea catre ceea ce zguduie”), despre “versantul de noapte al cuvantului”, teritoriu care apartine zeilor si obsesiilor creatoare, actul demiurgic care vine dinspre miezul in sine al fiintei. Starea de visare, marca unui onirism aparte care impune un subiectivism obiectivat fata de sine, este imaginea a ceea ce Ricoer numea anticipand postmodernitatea, “sinele privit ca altul”. Vino tu, cu tine toata anunta necesitatea unei prezente totale nu a unei conventii si conveniente de limbaj, iar finalitatea ca sa-ntruchipam o roata nu anunta numai cercul, oul sau sfera, ci, in limbaj deconstructivist, ziua si noaptea cuvantului, tavalugul metaforei cu semnul, incarnarea si descarnarea. A doua chemare, mai reprezentativa din punct de vedere deconstructivist, solicita o prezenta “fara de tine”, deci ne-semnificata dar gata sa fie scrisa, rasarita. Altoirea pe infern a unui rai anunta (denunta) stratificarea nuantelor cuvantului din punct de vedere oedipian dar si o bantuire a vechilor semnificatii, “un loc bantuit este un loc fara fantome. Spectrul bantuie un loc care exista fara el; el se intoarce de acolo de unde a fost alungat.” Deci, din sine. Palma este poetul insusi, care fiinteaza ( in termeni heideggerieni la fel ca orice elefant din orice jungla din India si la fel ca cea mai complicata reactie chimica de pe Marte.) in crucea de carne. Carnea, simbolul ludicului, este contorsionata, batuta in cui atunci cand face iar orice facere este o scriere intra-fiintiala cu un cui in palma. Este o dermatografie, de asemenea solutie postmodernista folosita de optzecisti in culegerea tescani 40238. Dar orice tatuare a semnului pe trup este o experienta orfica. Derrida aminteste de cautarea lui Euridice de catre Orfeu, “Vrand s-o readuca din moarte ramane el acolo.” Dar moartea aceasta este cea despre care Nichita scrie pe parcursul acestei poezii, moartea mortuita din prea viu. Motivul lumii care adoarme este acel somn depre care Schopenhauer spune ca naste monstrii, numai ca nu la nous se refera Nichita ci la scriitura insasi si la actul facerii prin care omul depaseste statutul ontologic al divinului, in omenesc ramanand.

“Sa gandim limba materna ca pe un acasa la celalalt- un loc fara loc, o deschidere spre ospitalitate.” (Derrida) Nichita Stanescu dubleaza aceasta deschidere cu transformare a sinelui in “om in deschis” metafora heideggeriana a intertextului, a aleph-ului. Numai ca aleph-ul denumeste de asemenea si dumnezeirea in ritul mosaic iar Dumnezeul lor este cel ce nu exista, fluxul creator deschis sugestiei elementale, a primordialitatilor re-interpretate, dez-hibate de mit. Cuvantul este semnul liber, singura lege care poate fi transgresata. Singura conditie de literalitate este trairea acestuia si, simultan, primirea celorlanti in tine si convietuirea. Aceasta traire impreuna in interiorul tau, supremul act de ospitalitate, este inculcata prin text, iar acesta cere o alta ordine a cuvintelor, un logos cu sensul de ordo.

Aceasta dezimblanzire este impunerea unui nou stil fiintial, acela al discursului care se lupta cu fiinta reconstruindu-se si deconstruind-o. Este aruncarea intr-un cosmopolitanism, ori esenta cosmopolitanismului este Turnul lui Babel. f9f13fn