p8o12oc
Dupa cum la o privire superficiala s-ar parea ca Emi nescu a fost un ultra-junimist — si am vazut ca in realitate n-a fost asa —, de asemenea, la o privire superficiala, unora li s-ar parea ca socialistii au fost reprezentantii proletarilor, iar altora ca ei au plecat de la niste teorii citite in carti si au incercat sa faca aici un partid, care nu a corespuns nici unui interes adevarat. In realitate, ei au plecat de la dureri si interese adevarate, de la aceleasi dureri si interese de la care a plecat si Eminescu.
In critica socialistilor de altadata vorbesc interesele taranimii, ale razesilor si ale meseriasilor, si aproape de loc ale nascandului proletariat. “Proletarianismul” si

“internationalismul” socialistilor de altadata, ca si “reac tionarismul” si “antistrainismul” lui Eminescu la aceste interese se reduc! Cautand principiul criticii socialiste, dezbracand aceasta critica de frazeologia socialismului german — dupa cum la Eminescu am dezbracat-o de aceea a filozofiei de stat germane —, ajungem la concluzia ca socialistii, pe cai deosebite de ale lui Eminescu, dar care de cele mai multe ori se intalnesc, au facut acelasi proces al aceleiasi organizari sociale, in numele acelorasi intere se ale acelorasi clase, ca si Eminescu.
Iar remediile propuse de socialisti, desi exprimate in frazeologia altor programe, au fost inspirate in mare parte de situatia reala, facandu-se numai foarte putine conce sii, cum vom vedea, programelor “proletariatului”.
Evanghelia vechiului socialist a fost Ce vor socialistii romani?1. In acest studiu-program, se analizeaza clasele sociale din Romania, relele societati, si se propun si solutii.
E frapant ca in acest studiu se analizeaza toate clasele sociale pe larg, afara de... proletariat. Iar proletariatul nu e analizat, pentru un motiv foarte simplu, pentru ca nu exista! Mai mult: socialistii dovedesc cu o serie intreaga de argumente ca industria mare e imposibila in Romania:
“Deci, oricum vom invarti si suci lucrurile, este vazut ca burghezimea noastra n-are cel mai mic teren pentru a intemeia o industrie nationala, pentru organizarea productiunii industriale”2 .
Si daca nici in viitor socialistii nu prevad o industrie nationala, e clar ca ei nu pot spera, nici pentru viitor, in existenta unui proletariat. Socialistii de pe atunci nu doresc nici proletarizarea taranimii:

“Si ce vom avea in viitor in schimb cu jertfirea produ catorilor mici? Vom avea o aristocratie bogata, in ale carei maini va fi adunat pamantul tarii romanesti, o aris tocratie dobitoaca, cruda, tampita, ca si cea din strainatate, si vom avea proletariat agricol. Frumos viitor!... Graul produs de proletarii agricoli va trece in strainatate, si mai mult decat azi, pentru a aduce juvaere, palarii, matasuri, catifele etc. Am putea descrie inca multe din relele...” etc.1
Si daca nu exista proletariat, daca prevad imposibili tatea proletariatului industrial si nu doresc proletariatul agricol, atunci in numele caror interese se ridica socialistii?
In numele caror clase fac procesul societatii romanesti de pe vremea lor?
Socialistii se ridica impotriva acelorasi “rosi” ai lui
Eminescu, carora ei le zic “burghezi”. Si, ca si Eminescu, ei deplang mizeria taranimii si nimicirea meseriasilor, si in numele acestor clase se ridica impotriva formelor noi:
“Mestera noastra burghezime, pentru a zidi cladirea netemeinica a intocmirii burgheze capitaliste aintroducerea formelor noi de catre rosi, ar zice Eminescui, si-a luat totodata sarcina, cu stire ori ba, de a nimici, de a expro pria pe proprietarii tarani, de a ingropa in zidul acestei intocmiri pe taranul roman; intocmai dupa cum Mesterul
Manole a zidit pe sotia sa in zidurile manastirii de la
Arges”2.
Dezvoltandu-se gusturile de bun trai ale acestei “bur ghezii”, importul creste, si cu cat creste el, cu atata creste exportul de cereale, cu alte cuvinte, exportul hranei popo-

rului, incat: “producatorii mor de foame, in timp ce hra na lor se trimite peste noua tari si noua mari cu drumurile de fier facute pe seama poporului”.
Si zugravind aceasta mizerie a taranimii, pricinuita de formele noi, socialistii, ca si Eminescu, constata ca sub vechii boieri, inainte de formele noi, taranii stateau mai bine1 .
Aceeasi burghezime aduce nu numai saracirea taranimii, ci si distrugerea industriei mici, a vechii industrii casnice taranesti, ca si a meseriasilor din orase:
“Cu cat creste importul si mai ales acea parte a impor tului care face concurenta productiilor tarii, cu atata aceste producte si ramurile de industrie ce le produc pier, se sting. La tara, pier industriile casnice, la orase, industri ile si meseriile vechi. Despre insemnatatea ruinii produc tiunii orasenesti vom vorbi mai jos, cat despre ruinarea industriei casnice de pe la sate este usor de vazut ca lucru de seama nu poate fi”2.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
“Meseriasii nostri, expropriati prin concurenta unei fabrici din Austria, nu vor merge in acea fabrica sa lucre ze ca salariati, ci vor pieri de foame si de alte lipse aice, in patria lor” 3 .
Dar socialistii nu uita sa suspine dupa nici o clasa veche
(“reactionara“). Ei arata cum introducerea formelor noi ruineaza si o alta ocupatie productiva, carausia:

“Drumul de fier ia taranului carausia din maini si-l leaga de orase, care ii sug toata vlaga ce i-a mai ramas, dupa ce si-a luat proprietarul partea. Cu drumul de fier vine o exploatare care ii da lovitura de moarte, si ne unim in totul cu poetul nostru cand zice...” 1 , si se citeaza Doina lui Eminescu:
Si cum vin cu drum de fier etc...
Amintesc aici, inca o data, jalea lui Delavrancea dupa aceasta clasa a carutasilor si aversiunea lui pentru clasa noua, burgheza.
Unde sunt “proletarii” in tot acest proces ce-l fac socialistii formelor noi?
Dar poate mai interesant inca decat analiza ce fac socialistii societatii romanesti din vremea lor este progra mul practic pe care-l propun. In acest program este nu mai o singura cerere pentru “lucratorii de fabrici”. Cu totul in dezacord cu constatarea lipsei de industrie in
Romania, deci cu lipsa de lucratori de fabrici, programul cere ajutorul statului pentru societatile de lucratori care ar voi sa deschida fabrici2. E, evident, un chip de a-si achita constiinta socialista, caci de unde erau sa gaseasca lucratori de fabrica, daca nu erau inca fabrici?
Incolo tot programul “socialist” e un program taranist, cam utopic in idealul lui, dar foarte cuminte in concesiile pe care este dispus sa le faca: “a lucra individual, pe pamantul impartit in bucati”3, program care ar putea fi insusit de orice democrat inaintat si cam utopic, fie el chiar dusman al socialismului.

Iar daca la acestea vom adauga munca practica, mai caracteristica decat programele, a vechilor socialisti, care se margineau aproape numai la organizarea petitionarii taranilor pentru a li se vinde de la stat, sau cu ajutorul statului, parcele de pamant necesare pentru traiul lor, atunci vom intelege si mai bine ce dureri concrete au dat nastere socialismului de altadata.
Socialistii au criticat formele noi, pentru ca erau in dauna unor clase vechi, “reactionare”. In lupta lor prac tica, au luptat mai in special pentru una din aceste clase

“reactionare”, pentru taranime.
*
Sa vedem acum mai amanuntit cum critica socialistii pe acei pe care Eminescu i-a numit “rosi” si pe care ei ii numeau “burghezi”. Vom vedea ca si aici critica socialis tilor e la fel cu a lui Eminescu. Socialistii, daca n-au ajuns la teoria paturii suprapuse straine (si nu aveau mo tive sa ajunga: erau “internationalisti”!), apoi, in critica
“burgheziei” (a “rosilor” lui Eminescu), se intalnesc per fect cu dansul.
Ca si Eminescu — si ca si junimistii —, socialistii sustin ca formele “burgheze” au fost introduse fara sa fie nece sitate de conditiile sociale ale tarii:
“Istoria va invinui cu drept cuvant pe tinerimea de la
1848 cum ca a copiat fara critica institutiile burgheze, atunci cand aceste institutii aratasera ce frumuseti cu prind”1 .
Prin aceasta critica, socialistii intelegeau alegerea ace lor lucruri care ar fi fost favorabile... taranimii si meseri-

asilor, deoarece procesul pe care-l fac “burghezimii” e, cum am vazut, facut in numele acestor clase!
Aceasta clasa, “burghezia” — zic socialistii, ca si Emi nescu —, venita din Paris, cu gusturile exigente si strica te, avand nevoie de un mare import de lucruri scumpe pentru satisfacerea acestor gusturi, da graul taranului pe matasurile frantuzesti si, cu cat “sus cresc cererile”, cu atat “jos”, din cauza formelor noi, “se-mputineaza pro ductia”1.
Clasele de jos sunt saracite, zic socialistii, ca si Emi nescu, printr-un numar nespus de mare de slujbasi, “o droaie de prefecti, subprefecti, comisari, spioni politienesti, controlori, controlori de controlori, copisti..., magistrati, portarei, avocati” etc., etc., creati de formele noi, “care iau mare parte din productiune, consumand-o fara nici un folos” — prin slujbasi care se recruteaza din vechile clase pozitive, “indepartandu-se de la productiune tot mai multe brate”. Aceasta stare sociala e apoi caracterizata, cum constata si Eminescu, “prin dezvalirea coruptiei, lipsei de rusine, de convingeri, de constiinta la partidele noas tre politice”. Si, tot ca si Eminescu, iarasi, socialistii vad catastrofa, “moartea chiar a existentei noastre nationale”, daca programul lor nu se aplica imediat2 .
*
Asadar, socialistii, desi profesau social-democratismul, in realitate vorbeau in numele si in favoarea claselor apasate, “reactionare”, si cele mai romanesti. Ei profe sau, ca social-democrati, “internationalismul”... Vom vedea ca, in fond, ei n-au fost internationalisti.

Pentru aceasta, sa vedem atitudinea lor fata de alte probleme — acolo unde, nefiind vorba de politica, unde programul neimpunandu-le nimic, putea sa apara fondul lor adevarat.
Acesti reprezentanti ai claselor vechi si mai cu seama ai taranimii in privinta limbii si a literaturii au fost si in teorie, dar mai cu seama in practica, adevarati “taranisti” cu o nuanta de “moldovenism”, ducand principiile si proce deele scolii critice moldovenesti pana la extrem. Socialistii de pe atunci isi fac un merit de a scrie cat mai aproape de limba poporului si intrebuinteaza cat pot expresiile moldovenesti, considerand oarecum expresiile muntenesti ca mai “straine”. Un alt izvor din care ei scot cuvinte si forme ale cuvintelor e literatura bisericeasca veche. (Ei scriu, de pilda, besereca etc.) Ei isi fac un punct de onoare de a intrebuinta cat mai putine neologisme, este o emulatie intre dansii ca sa gaseasca echivalentele romanesti ale neo logismelor, si dorinta lor suprema este a scrie o bucata intreaga fara nici un neologism... Acesti reprezentanti ai
“proletarilor” au fost cei mai “taranisti” si mai “moldovi nesti” oameni. Stilul lor misuna de “haul”, de “jaristea”, de “pojarul” etc... Inchipuiti-va, in Apus, pe socialisti
(sreprezentanti ai proletarilor) facand scoli lingvistice si literare taraniste, facand din taranism un articol din cele doua-trei ale crezului lor! Si culegand expresii si forme din textele vechi religioase! Din acest punct de vedere, socialistii sunt adevarati urmasi ai lui Alecu Russo, care
— mai mult decat oricare alt critic, decat chiar Kogalni ceanu, caruia Russo ii banuieste ca intrebuinteaza prea multe neologisme in Steaua Dunarii — a fost impotriva oricaror schimbari si innoiri in limba, rugandu-se de no-

vatori sa lase romanilor “limba asta asa grecita, turcita“, cum s-a format in cursul vremii1 .
Acest arhinationalism lingvistic si literar al reprezen tantilor “proletariatului” “international” ne da dreptul sa spunem ca, daca doctrina nu ar fi impus acestor oameni internationalismul, ei ar fi fost printre cei mai incarnati nationalisti.

In arhinationalismul lor lingvistic si literar, care mer gea alaturea cu doctrinele lor imprumutate si care, in

orice caz, nu izvorau din acele doctrine, in acest arhinati onalism, in care socialistii isi exprimau adevarata lor fire, vedem noi ca fondul lor prim a fost nationalist. Poate ca daca ar fi simtit ca “eticheta” ii “obliga“ sa nu fie nationalisti nici in limba si literatura, ei ar fi fost si aici impotriva “firii” lor, ar fi fost frantuziti, neologisti etc.1
Democrat, aristocrat, nationalist, internationalist etc.
— omul se naste asa. Aceste lucruri sunt organice. Si nationalismul socialistilor, manifestat, in vremea cand erau robi ai formulelor, numai in limba si literatura — natio nalism de care acei socialisti au dat dovada cand au scapat de jugul formulei si pe care unii l-au dus pana la sovinism si xenofobie — ne face sa credem ca fondul prim al socia listilor, reprezentanti si ei ai claselor mijlocii si ai celei taranesti si protivnici ai acordarii de drepturi la evrei, a fost un fond nationalist. Vechii socialisti, care au fost niste internationalisti de formula, in fond au fost niste nationalisti, dar carora le-ar fi fost rusine sa se declare nationalisti.
*
Acum, cand am vazut ca critica socialistilor se aseamana cu aceea a lui Eminescu, ca si ei si el se ridica impotriva

formei sociale din vremea lor in numele intereselor claselor de jos oropsite si sarace, ca se ridica nu numai impotriva aspectului politic al formelor noi, ca junimist, ci si impotri va felului de impartire a bogatiei nationale, revendicand o mai mare parte pentru categoriile sociale obijduite — acum pricepem mai bine ceea ce am mai relevat alta data1, ca sufletul reactionarului Eminescu n-a fost asa de strain pentru socialisti, ca, cu toata deosebirea de solutii, socia listii au simtit in Eminescu un suflet tovaras, de unde a urmat ca mai toti socialistii, daca nu toti, au fost eminesci eni, gasind in poezia maestrului rasunetul propriilor lor dureri. Desigur ca poezia lui Eminescu e conditionata si de alti factori; dar factorul social e, fara indoiala, tristetea produsa de ruina claselor “pozitive”, si aceasta tristete, care n-a gasit rasunet in patruzecioptisti, a gasit rasunet in tinerimea indurerata de mizeriile claselor vechi, care a imbratisat “socialismul”2 .
Din acestea se va intelege apoi si alt fapt: acela ca
Eminescu a fost considerat, acum vreo treizeci de ani, de catre speta lui Cuconu Leonida si Farfuride, ca un socialist.
Chiar pentru acei care nu cunosteau proza lui — nemul tumirea, atacul la formele sociale, revolta ce respira poezia sa erau de ajuns pentru ca Eminescu sa fie calificat, de catre vulgul care stia ceva despre dansul, ca socialist!3
*
Asadar, in critica societatii, Eminescu si socialistii seamana perfect. Si daca tinerimea a fost atrasa de acesti

oameni, aceasta se datoreste in genere criticii, si nu solu tiilor propuse. (Si tot critica, iar nu solutiile junimis tilor, au atras multi tineri de valoare in partidul junimist.)
Acele solutii, la ideal, erau: pentru Eminescu, rein toarcerea la trecut (la care trecut?); pentru socialisti: societatea socialista sau, mai bine-zis, “viitoare”...
Dar nici Eminescu nu crede (in majoritatea articolelor sale) realizabil idealul lui, si nici socialistii. Si Eminescu si socialistii se marginesc la un program, mai vag al lui
Eminescu, mai precis al socialistilor, un program favorabil claselor mijlocii si taranimii.
Deosebirea dintre dansii este numai politica. Eminescu este un conservator. Lui ii repugna liberalismul politic, dar se resemneaza. Se resemneaza insa cu greu si, ca sa dam un exemplu care ilustreaza totul, el e impotriva redu cerii celor patru colegii electorale la trei. Democratismul, pentru Eminescu, e sinonim cu demagogismul. Cand insira formele posibile de guvernamant, el scrie: despotismul, oligarhia si... demagogismul — acolo unde altul ar scrie democratismul1 . De aceea, ura lui cea mai mare e impo triva celui mai inaintat democrat dintre patruzecioptisti, impotriva lui C. A. Rosetti.

Socialistii, dimpotriva, voiesc democratizarea tarii. Ei cer votul universal. De aceea, omul pe care-l vor stima mai mult dintre patruzecioptisti va fi acelasi C. A. Rosetti.
Cand socialistii protesteaza impotriva asemanarii lor cu junimistii1 , n-au dreptate in totul, caci in critica intro ducerii formelor noi se aseamana; dar protestul lor e in mare parte indreptatit, caci socialistii, in deosebire de junimisti, au criticat aceste forme din punctul de vedere al claselor de jos si apoi, ca solutie, au dat solutii economice si politice favorabile acestor clase.
Cu Eminescu, asemanarea e si mai mare, cum am vazut: deosebirea sta mai mult in solutiile politice.