d8f21fd
Centenarul nasterii lui Caragiale, cu nenumaratele lui manifestari ce bat din plin, a pus o data mai mult in lumina actualitatea operei marelui satiric. Conferinte, reprezentatii teatrale, tiparituri de masa si masive reproduceri in presa reinvie, cu prestigiu si farmec, o societate, cu ale carei deprin deri si metehne atatia dintre noi am crescut si, uneori, le-am si simtit, pe insasi existenta noastra, pitorescul insa nu mai putin durerosul stigmat.
De la debuturile oarecum de tachinerie satirica de la Ghimpele si Claponul, in care anecdotismul si gluma primeaza, si pana la marile panouri ale comediilor sale, de la oricare din “mo mente”, aceste filme de scurt metraj, atat de sugestive prin chiar conciziunea lor si pana la vasta compozitie murala din
Kir-Ianulea, cu evocarea unui Bucuresti de o atat de orientala atmosfera si de la articolul politic si polemic, cu tinta limitata si pana la marele rechizitoriu, de o atat de inalta tinuta etica si ideologica din 1907 — in oricare din productiile, ca si din episoadele vietii sale in frunte cu surghiunul berlinez, Caragiale se dovedeste a fi acelasi martor atent al societatii romanesti dintre a doua jumatate a veacului XIX si inceputul celui de al
XX-lea, acelasi observator atent si acelasi neinduplecat judecator. Sunt insesi atributele realismului critic si el le-a intrupat pe catesitrei in chip magistral, atat in viata cat si in opera sa.
Evident, literatura noastra a cunoscut si inainte de Caragia le (asa cum va cinoaste si dupa), martori si observatori ai societatii contemporane unuia sau altuia dintre scriitorii respec tivi. Pentru a nu urca pana la cronicari, in analele carora stau consemnate atatea imagini veridice din oranduirea politi ca si sociala a timpilor trecuti si nici pana la tezaurul de docu

mente istorice, ce ilustreaza, ca tot atatea planse vii, procesul transformarilor sociale de la an la an, si de la veac la veac, si ca sa ne marginim numai la secolul, prin excelenta literar, al
XIX-lea, numeroase sunt atitudinile si manifestarile realiste ce ne intampina, cand sporadic, cand mai sustinute. Veacul romantismului a fost in acelasi timp si unul de mari framantari revolutionare, si ecoul lor a patruns adanc in cugetul si scri sul literatorilor. In timp ce poezia noastra, de la inceputul veacului trecut, era in oarecare masura lamartiniana, proza framanta, intr-un limbaj inexpert dar indraznet si savuros, toate problemele politice care fulgerau orizontul. Acum e vre mea pamfletelor politice, acum scriu Eufrosin Poteca, Iordachi
Golescu, si mai cu seama Dinicu Golescu, in ale carui pagini de calatorie dintre 1824—1826, se poate citi unul din cele mai realiste tablouri ale mizeriei taranului roman, comparabil doar cu memorabilul portret de troglodit al moralistului francez
La Bruyère. Si, de asemenea, tot acum si atat de semnifica tivele meditatii politice, progresiste, la care poetul Costache
Conachi, stihuitorul de temperament mai mult decat de formatie orientala, se exercita cu temeritate si succes. Vigoare realista si viziune justa a conflictelor sociale sunt in prima noastra nuvela istorica Alexandru Lapusneanu de C. Negruzzi. Cio coii vechi si noi ai lui Filimon consacra unul din cele mai durabile tipuri ale istoriei noastre, nu numai literare dar si nationale, pe Dinu Paturica, simbolul slugarniciei si al arivis mului. Balzac, marele magistru al realismului critic francez, a fost unul din idolii adolescentului Kogalniceanu si lectiile romancierului se pot urmari si in tentativa de roman Tainele inimii, de pe la 1850, a scriitorului nostru. Cu toate exagerarile, fie pamfletare, fie caricaturale, elementele realiste se intalnesc atat in satira lui Hasdeu, dintre 1860—1870, cat si in teatrul comic al lui Alecsandri. Alecu Russo, Ion Creanga, Ion Ghica,
Iacob Negruzzi nu pot lipsi, cu coeficienti variabili, dintr-un

registru nominal al realismului critic in literatura noastra, asa cum pentru contributia ardeleana ar trebui sa inscriem pe
Ion Budai-Deleanu, pe Ion Codru Dragusanu si pe Ioan Slavici.
Si, desigur, registrul e departe de a fi complet.
In fata acestui trecut, impresionant, se ridica insa masiva, inchegata si unitara, opera literara a lui Ion Luca Caragiale, intemeietorul realismului critic in literatura noastra. Caci in timp ce opera antecesorilor sai e numai fragmentara si de multe ori turnata in tipare de fabricatie romantica, singur
Caragiale urmareste cu metoda si cu toate variatele dispozitii artistice ale temperamentului sau, studiul minutios al societatii in mijlocul careia traieste. De la intaiele siluete, mai mult sau mai putin rigide, din jocul de papusi al debutului si pana la eroii de marime naturala ai teatrului sau, aceeasi e patima si solicitudinea artistica cu care Caragiale isi desavarseste perso najele. Contemplatia sa, in sensul strict etimologic al cuvantu lui, imbratiseaza toate straturile societatii si toate varstele, toate profesiunile, si din fiecare isi extrage exemplarul rar, al variatei si multiplei sale colectii. Entomolog de mare clasa, el este in acelasi timp si un mare iscoditor de formule. Etichetele ce aplica exemplarelor sale tradeaza cea mai bogata fantezie onomastica, din cate a cunoscut literatura noastra, si ele sunt in acelasi timp, pure extracte de stare civila si de umanitate.
Si ea este, aceasta “comedie umana“ a imperfectiunilor unei oranduiri vicioase, cu atat mai valoroasa, cu cat Caragiale a purces in alcatuirea ei mai mult din intuitie artistica, decat din premise teoretice si de doctrina literara. Desigur, spiritul sau viu si deschis ideilor celor mai subtile, nu nesocotea speculatiile in jurul problemelor creatiunii literare. Originalitatea vederilor sale sta, in primul rand, in frumusetea imaginilor si alegoriilor in care-si travesteste ideile. Imaginea gusatului, caruia spectaco lul lunii pline nu-i trezeste nici o imagine osebita, sau aceea a opozitiei dintre efemerida care viaza, oricat de putin, dar

viaza, si piramida, care muta a incremenit de veacuri — sunt doua dintre multele exemple ale puterii sale de plasticitate.
Altminteri: studiul sau nu se complace, fie ca e vorba de prezentul de sub ochii sai, fie ca e vorba de evocarea trecutu lui, in reproducerea detaliilor inexpresive sau cu excelenta sa formula, a tuturor “alunitelor istorice”. De aceea arta lui realista, una din cele mai lucide, este si una din cele mai selective.
“Mai mult decat tot universul cel mare, ne intereseaza universul cel mic, adica sufletul omului, scria el intr-un loc si, mai departe: pentru intelesul omului nu-i nimic mai important decat intelesul omului, fiindca prin comunicarea intelesului la inteles, realitatea se potenteaza.”
Iar pentru aceasta, cum insusi o spune, in marginea unei carti de evocare istorica, se cade sa inlocuim sarbedele
“ingramadiri de date” si “insusiri de nume proprii”, cu alte cuvinte “istoria politica si militara“ cu “istoria societatii, lumii deasupra vietii zilnice a careia s-a desfasurat politica si s-au infaptuit vitejiile”. Este tocmai ceea ce a realizat, cu toata opera sa, intemeietorul realismului critic de la noi: istoria societatii romanesti dintre 1870 si 1912.
Cu toata opera, desigur, dar si cu toate episoadele biografiei sale, in frunte cu exilul berlinez. Si adevarul este ca, paralel cu opera de pura creatie literara, Caragiale si-a impletit viata cu toate evenimentele politice ale istoriei noastre contempo rane, ale caror tribulatii le-a urmarit in lunga sa cariera ziaris tica si al caror comentator neobosit si sever a fost. Intr-o corespondenta publica cu Vlahuta, Caragiale cerea pentru scrii tor dreptul sa participe la viata politica. El imagina pentru
Eminescu — cu vadita ironie si ura impotriva oligarhiei epocii
— o cariera plina de onoruri publice si o inmormantare somp tuoasa pe socoteala statului. Care a fost realitatea si pentru cel mai patetic exponent al lirismului nostru ca si pentru cel

mai necrutator dintre istoricii si criticii oranduirii contempo rane lui, se stie indeajuns. Participarea amandorura la luptele politice, pe taramul ziaristic, a adus servicii incalculabile si a lasat urme adanci atat in gandirea cat si in scrisul politic.
Dovada acest fulminant 1907, pe care, cu inima indurerata, surghiunitul de la Berlin l-a elaborat, dur ca o lespede de mormant, si cauterizant ca o lama incinsa la flacara patriotis mului sau, asa cum inaintea lui, facusera si alti ilustri exilati, ca Dante, Heine, Victor Hugo, la ale caror exemple revenea nu o data. Un astfel de exemplu e si viata lui Caragiale si ea nu poate lipsi, ca si opera sa, dintr-o istorie a societatii noastre contemporane.