k8e6ei
Literatura franceza clasica seamana curios cu viata germana prusificata.
Ratiune, ordine si, prin urmare, claritate asa se numesc
idolii esteticii in tot timpul pe care francezii unanim l-au consacrat ca varsta lor clasica. Sunt chiar virtutile rasei, se zice, care fatal au stralucit si au stapanit in toata vigoarea lor atunci cand spiritul national ajunsese la maximum de puritate si plenitudine. Natio nale ori ba, aceste calitati au fost afirmate in teorie si consacrate in practica vremurilor acelora cu o consecventa strasnica. Trei oameni, seriosi, cuminti, cumsecade si cu carte, Malherbe,
Vaugelas si Boileau, au lamurit si definit simpatiile literare ale timpului, punand la cale versificatia si retorica, gramatica si principiile generale de judecata estetica. Acesti vrednici jandarmi literari au alcatuit cu grija si nestramutata credinta canoanele clasicismului. Si este de luat in seama ca un drept-credincios ca
Brunetière accentueaza tare rolul teoriei si al criticii in formarea artei clasice franceze. Cel mai frondeur dintre popoarele europene s-a lasat aci mai strans strunit decat oricare altul; pana intr-atat, ca vreme de doua veacuri aproape chiar glasul scriitorilor cu cel mai vadit talent poetic, ca La Fontaine si Racine, suna prozaic prin botnita clasicista. Versuri frumoase ca proza a fost o vorba a veacului al XVIII-lea plina de concluzii.
Generalitate si abstractie, antipatie radicala pentru individ, prin urmare pentru detaliul concret, pentru surprizele de linie si culoare.
Ca efect total: suprimarea liricii si a pitorescului. Un stil dreptliniar, uscat, de o nemiloasa si istovitoare claritate, aspru si cenusiu; un stil numai din concepte scurse de tot sucul impresiilor si strict legate in definitii si explicatii. Nascut din disciplina si destinat sa disciplineze, stilul clasic a zidit acele constructii literare care aproape oricarui om de astazi ii raman totdeauna intru ceva iremediabil straine. O stranie impresie fizica de uscaciune si duritate ne lasa chiar cel mai simpatic exemplar de poezie clasica franceza.
Pare c-ai avea nisip prajit in dinti, cenusa sub unghii, si te-ai fi spalat pe obraz cu lesie. Shakespeare si-a pus pecetea lui fierbinte pe sensibilitatea noastra literara; si tot ce a venit de atunci incoace in dezvoltarea artei care-si merita numele poarta intr-un fel sau
intr-altul marca lui. Daca se zice ca acea literatura clasica a fost un produs aristocratic si curtean, caracterizarea aceasta trebuie lamurita. Publicul in care s-a nascut era o aristocratie disciplinata si burghezita, iar producatorii acelei literaturi burghezi curati, din nastere, prin crestere si caracter. Ce siècle de vile bourgeoisie2, zice feudalul Saint-Simon, care poate in vremile acele e singurul artist pe intelesul modern. Si n-o fi intamplare numai ca acea ordine literara a fost rasturnata mai cu seama de doi straini, plebeul
Rousseau si cosmopolita baroana de Stael, si de feudalul viconte de Chateaubriand. In cultul regulii, al claritatii si economiei, cu deosebire in apucatura ostentativ didactica, vorbeste neindoios grijuliul, cumintele, practicul spirit al burgheziei. Preceptele de o politieneasca siguranta si rigiditate ale unui Malherbe ori Boileau, tragediile si odele intocmite cu asa clara, economica si prudenta gospodarie, perioadele cumpatat dezvoltate si fara surprize, versuri, strofe si tirade logic si explicativ cimentate, si atat de frumos curatite de orice imagine mai vie, nu seamana ele sugestiv cu o intre prindere de industrie nemteasca, cu stilul vietii municipale germane, cu Rechts gehen Links fahren si Verboten3 ... mai ales
Verboten? Totul prevazut, totul socotit, cu neclintita siguranta trasa deosebirea intre permis si nepermis: in scurt, triumful nediscutat al ratiunii, al calculului, domnia disciplinei si a prevederii. Scurt, curat si practic. Neindurata clasare ierarhica a genurilor literare, delimitare absoluta si disciplinara a competentei artistului, subordonare severa a individului catre gen, a impulsului adanc subiectiv catre obiectivul general, a impresiei catre ratiune, in
Franta literara clasica; aceeasi disciplina, aceeasi gatuire a indivi dului prin obiectivitatea sociala in viata Germaniei perfect indus trializate de astazi. Imperiul instinctelor fundamental burgheze, literar intr-o tara, politic si social peste granita, la dusmanul ereditar.
Burghez si utilitar in literatura lui clasica, francezul s-a aratat liric, nestapanit, izbucnitor romantic si nepractic in luptele aspre
ale vietii nationale. De aici si puternicul prestigiu istoric al mersului acesteia. Istoria acestui popor este un lux stralucitor, o risipa romantica de fapte surprinzatoare, excesive, ceva deosebit de colorat, frumos si emotionant.
European judecata istoria politica si sociala a Germaniei este, din contra, nula, poate chiar negativa: oamenii acestia au trait, politic si social, numai lor insisi. Antipatia latenta ori patenta de care se bucura aceasta inchisa si intunecata ginta la cele mai diverse popoare, usurinta cu care aceasta antipatie se dezlantuie furios uneori se va fi sprijinind si pe aceasta obscuritate, pe acest tern egoism al istoriei sale.
Este o fraza, odinioara banala chiar la vecini, in tot cazul irevocabil consacrata de nationalismul nemtesc: ca germanul este, prin esenta, adanc sentimental, liric si visator. Germanul tipic te intampina invariabil cu acest cantec cand vine vorba de filozofat asupra raselor. Pe aceeasi treapta de banalitate se afla dogma individualismului german, la care se anina numaidecat un mic panegiric al pornirii de nestapanita independenta, mai cu seama morala si religioasa cum se vede in Reforma si in filozofia idealista, eternele glorii ale neamului. Drept ca nu numai germanii, ci ambele mari neamuri germanice au dat un tezaur de lirica intensa in literaturile lor. Dar nu cumva s-a cheltuit tot indivi dualismul lor in literatura? Stiu bine ca, daca unui negerman ii pare ciudata acea minunata libertate interna care se acomodeaza asa de bine cu tirania cant-ului englez, cu politieneasca sugrumare a consistoriilor si ortodoxa supraveghere a scolilor germane, i se raspunde, cu un superior zambet, ca un strain nu poate patrunde adancimile sufletului germanic. Dar fata de fatala usurinta cu care oamenii de acest neam se grupeaza in Vereinuri4 si secte ne va face, pe noi toti, strainii, sa zicem totdeauna, cu tot respectul, dar si cu hotarata credinta: individualismul si libertatea interna sunt fraze nationaliste. Nu si-ar fi randuit germanul viata atat de perfect politieneste, n-ar fi putut fiecare englez face din el un
asa naiv si neinduplecat instrument de politie morala si religioasa daca o docilitate naturala, un spirit de turma esential si de violent practicism nu i-ar fi predestinat pentru acele forme de viata, in care traiesc ca in fireasca lor piele.
Anarhisme atat de stridente ca al lui Stirner si al lui Nietzsche nu degeaba s-au aratat tocmai in mijlocul celor cu libertate interna , adica intr-o lume in care spiritul de turma este cu deosebita putere inradacinat. Dar se poate zice ca studiul raselor n-a scapat inca bine din mainile diletantismelor incepatoare; adeseori el nu e decat o pretinsa si expeditiva filozofie pentru patriotii care ambitioneaza teorii de efect. Clar ramane insa faptul amintit, ca in cultura germanilor lucrurile au mers pe dos decat in cea franceza. Si se cuvine sa amintim ca acea domnie literara, artista, in scurt: teoretica a burgezismului in Franta, a creat, intre altele, o proza stralucita. Extrema disciplinare a nascut rafinarea extrema a constiintei literare. Supunerea constanta la reflectie, cerebralizarea lucrarii artistice a moralizat excesiv mestesugul scrisului, ducand sensibilitatea literara la o extrema incordare. Numai in o asa traditie de indaratnica prelucrare a unei limbi au putut sa apara problemele artistice care l-au chinuit pe Flaubert; prin ea numai au fost posibile revoltele literare moderne, prin ea literatura franceza a capatat caracterul de artistica maturitate care o distinge. Astfel spiritul burgez va fi contribuit ciudat efect? la cea mai deplina emancipare a artelor, la estetizarea cea mai completa a literaturii de pana acum.
Ce roade finale va da perfecta inflorire a aceluiasi spirit in practica vietii germane de astazi nu se poate inca bine imagina.
Pentru moment, praktisch ori unpraktisch, cuvintele acestea de sonoritate acra si taioasa sunt printre cele mai iubite celui mai liric dintre popoare. Ostwald chimistul, colegul vestitului Haeckel in episcopia monista, cel care lamurea ireplicabil popoarelor balcanice cum toata incurcatura lor vine de acolo ca n-au adoptat din vreme limba universala propusa de dansul, Ostwald chimistul
a organizat o respectabila societate, cu programul de a lucra pentru unificarea formatului cartilor in Germania, daca se va putea in lumea intreaga, deoarece varietatea formatului este de un nepractic intolerabil.
Invatatul Joseph Bédier, cunoscator, ca multi din generatia lui, a vietii germane, a scris memorabila vorba: les Allemands ont l art d utiliser les imbéciles5. Aici sta doar unul din marile secrete ale conceptiei burgheze. Economia e zeul. Cum sa scoti toata valoarea din ciurucurile pe care, oarba si nepractica, le arunca natura cu superb lux in viata? Caci e vorba de multi, de mult si e vorba de repede, fiindca pentru multi. Intr-o nimereala aproape divina s-a intalnit dresura prusiana cu idealul american; rodul este germanul de astazi. Este burghezul ajuns in culmea spre care se catara de veacuri. Mecanizarea perfecta a fortelor celor mai intim omenesti, regulare cronometrica a mintilor si vointelor, roadere si pilire a sinuozitatilor individuale pana la contururi simplu geometrice, inlocuirea porsoanei cu o definitie numerotata si absorbirea ei in comunitate, viata redusa la un imens si continuu pensum, suprimarea neprevazutului Links gehen, Rechts fahren si mai ales Verboten! Spectacol de o curioasa maretie, ceva pe dos si exotic pentru neamurile de moda veche... Poate ca acesta-i inceputul socializarii perfecte si finale, tinta oricarei societati , prin esenta si definitie. Atunci in viata aceasta de azi sufla aerul uniform si fad al lumii viitoare.
Neastamparata persoana care a pus in circulatie vorba despre
Germania visatoare a observat ca germanii sunt flatteurs avec
énergie et vigoureusement soumis6 . Iar Goethe confirma aceasta judecata scriind Vrei sa-ti dominezi natia, tu, scriitor german, incepe prin a o face sa creada ca exista cineva care vrea s-o domine. Vor fi toti atat de intimidati, incat lesne se vor lasa stapaniti. Mi se pare ca nu se aminteste destul de des practicismul hotarat a cel putin doi filozofi germani, Fichte si Kant. Grija de a nu atinge cumva fundamentele sfinte ale comunitatii, de a nu le
cerceta originile este atat de vadita peste tot la supusul, timidul si prudentul functionar prusian, incat se poate intelege de ce
Nietzsche l-a acuzat de superficialitate. Si e drept sa zicem ca diplomatul Hume si jurnalistul Voltaire au fost neasemanat mai autentici, mai efectiv razvratiti decat profesorul din Koenigsberg, carui unii oameni gasesc original sa-i anine calitatea de revolu tionar si sfarmator de idoli.
Si iarasi prea mult se uita ca Faust isi incheie cariera, dupa razboaie si cuceriri, destelenind pamanturi, taind canale, acope rind marile cu flote. Timid la inceput, cand abia ridicase capul din carti si avea nevoie de tot ajutorul diavolului ca sa intoarca mintile unei fetite de mahala, intreprinzatorul profesor sfarseste cu imperialism de stil mare. Fiindca oricat de variate talmaciri ar permite vastul carnet pe care Goethe si-a insemnat aproape toate intamplarile sufletului si mintii sale, eroismul acela econo mic da adevaratul final capriciosului poem, nu canafurile mistice care-i atarna la urma. Nu cred sa existe spirit mai larg decat acel al unui mare negustor. Bunavointa si intelegere fata de negustori nu-mi inchipuiesc sa fi aratat vreunul din marii poeti de sange mai categoric de cum a aratat-o, prin vorbele aceste, fiul unui burghez din Frankfurt, indragostitul de toate clasicis mele, Wolfgang Goethe.
