O vreme. aceea a iluziilor si idealurilor tineresti, Eminescu a dosrit si crezut
cu putere in implinirea iubirii desavarsite. Rastimpul de exuberanta insumeaza
'Sara pe deal', 'Floare albastra', 'Fat-Frumos din tei', 'Lacul', 'Dorinta'
etc. k9r12rn
'Sara pe deal' este poemul dorului de dragoste, al visului pur, pe care-l imagineaza
tanarul, aspirant la ideal. Manat de sentimente puternice, el isi traieste iubirea
din vis si descopera armonia sufletelor si frumusetea universului. Aceste valori
supreme devin echivalente cu viata insasi:
'...Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata ?'
Poezia este o idila cu puternice note de pastel in care se realizeaza (prin
organizarea compozitionala) un deplin echilibru intre planul erotic si cel natural.
Cele doua planuri (spatial si afectiv) se inscriu intr-o miscare ascendenta,
bazata pe paralelismul dintre om si natura. In acelasi timp planul erotic se
amplifica treptat, in timp ce, o data cu inserarea, peisajul se estompeaza.
Asistam astfel la un transfer metaforic intre planul natural si cel uman, potentand
ideea ca poezia exprima aspiratia spre iubire, iar momentul evocat este cel
al asteptarii, al drumului spre fericire. Punctul culminant al trairii emotionale
si momentul contopirii pastelului cu idila, il constitue versurile: 'Clopotul
vechi imple cu glasul lui sara / Sufletul meu arde-n iubire ca para".
Relatia intre cele doua planuri dezvaluie nu numai plasticitatea nebanuita a
imaginilor vizuale si acustice, dar mai ales originalitatea viziunii eminesciene
privind reflectarea din perspectiva lumii interioare a lumii obiective, de afara.
Spatiul terestru este fixat la inceput intr-un cadru mitic ('Sara pe deal, buciumul
suna cu jale / Turmele-l urc, stele le scapara-n cale'), sugerand miscarea spre
nemarginire. Tendinta de avantare a teluricului spre cosmos este evidenta si
in versurile din strofa a treia 'Stresine vechi casele-n luna ridica'. Cosmicul
este surprins in miscarea lui fundamentala, amplificand emotia apropiatei intalniri
a celor doi indragostiti: 'Luna pe cer trece-asa sfanta si clara (...) Nouri
curg, roze-a lor siruri despica'.
Salcamul singuratic, simbol al vesniciei si martor ocrotitor al iubirii, impreuna
cu dealul de la marginea satului, delimiteaza zona dragostei celor doi tineri
de restul lumii. Spectacolul naturii este chemat sa sustina, prin efectele lui
de rezonanta afectiva, izbucnirea de nestapanit a sentimentului iubirii. Jalea
buciumului si plansul apelor sunt ecoul trairilor sufletesti ale fetei in momentul
atat de tensionat al asteptarii. Imaginile vizuale si auditive sunt prinse intr-o
miscare continua, sugerand prin tehnica paralelismului, cu ajutorul epitetelor
si metaforelor, portretul iubitei si intensitatea trairilor ei: 'Luna pe cer
trece-asa sfanta si clara / Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara / Stelele
nasc umezi pe bolta senina / Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina'.
Pastelul inserarii, perceput vizual, dar mai ales acustic, aduce elemente specifice
plaiurilor mioritice. Sugestia de atemporalitate si arhaic este sustinuta de
epitetele adjectivale: 'vechi' si 'bogat', dar si prin impresia de generalitate
conferita de pluralul substantivelor: 'casele', 'fluiere'. 'Sara', 'satul' apar
la singular cu functia de a uniciza spatiul, iar 'buciumul', 'toaca', 'clopotul',
'cumpana fantanii', prin rezonanta lor acustica produc efecte speciale, completand
atmosfera amurgului. Tabloul este lucrat monocrom, sugerand doar zone de umbra
si lumina. Imaginile auditive, dominante, cresc tensiunea emotionala.
Ultimele doua strofe se concentreaza, in plan erotic, la spatiul subiectiv si
intim. Frecventa formelor verbale la viitor ('sta-vom', 'spune-ti-voi') plaseaza
momentul intalnirii in spatiul visului, al idealului fericirii prin iubire.
Insusi versul sustine prin muzicalitatea lui interioara traiectoria sentimentului
care izbucneste cu tarie, evolueaza cu febrilitate spre implinire si se relaxeaza
prin proiectia dorului in voluptatea fanteziei.