s8y8yq
Desi intrata de timpuriu in constiinta publicului cetitor, proza literara a lui Eminescu n-a fost totusi mai putin expusa acelui joc fatal de circumstante si subpretuire, frecvent in istoria literelor, ori de cate ori scriitorul isi exercita puterea de creatie in mai multe registre. Desigur, nici Geniu pustiu, nici Cezara, nici La Aniversara si cu atat mai putin Sarmanul
Dionis n-au incetat o clipa de a fi prezente in mintea iubitorilor de frumos, insotind, ca tot atatea trofee, carul de triumf al tinerei lui glorii, alaturi de alte atatea titluri nepieritoare ale lirismului sau, de la Venere si Madona la Luceafarul si de la
Imparat si proletar la Oda in metru antic.
Sunt insa doua imprejurari care nu se puteau sa nu umbreas ca stralucirea nativa a prozei eminesciene: prestigiul insusi al poeziei sale, in primul rand, si, in al doilea, faima prozei sale politice, in flacara careia arsesera atatea ganduri inalte si la vapaia careia se incinsesera atatea false glorii ale politicii romanesti dintre 1867 si 1883. Cand la inceputul secolului al
XX-lea, proza literara a lui Eminescu incepe sa fie editata cu mai multa consecventa, poezia lui isi desavarsise ciclul antum si incepea sa si-l contureze pe cel postum.
Editiile poeziilor, incepand cu aceea din toamna anului
1883, in ajunul purcederii poetului la sanatoriul de la Ober Doebling, se succedau cu regularitate; prelunga agonie a poetu lui favoriza, odata cu legendele cele mai variate, o difuziune din ce in ce mai larga a sentintelor si armoniilor lui lirice, iar

trecerea lui, in vara anului 1889, la cele vesnice, indiferent de absenta funerariilor nationale, n-a fost mai putin o apoteoza, o instaurare solemna in empyreul la care si mucenicia indurata, si valoarea operei lui, si adeziunea intregii obste romanesti il indreptateau deopotriva. Corul funerar, ce-i insotise cortegiul cu stihurile testamentare din Mai am un singur dor, marca inceputul acelui lung ciclu de cantece pe versurile poetului, atatea din ele fantaziste, ce avea sa se incetateneasca de-a lungul anilor si care sub forma aceasta aproximativa procla mau tot primatul poeziei eminesciene. Pe de alta parte: generatii de carturari si de discipoli ce se afirmau sau se ridicau la timpul acela, in frunte cu Dobrogeanu-Gherea, Iorga, Vlahuta,
Delavrancea s. a.; Titu Maiorescu, patron al “Junimii” si al
Convorbirilor literare, care condusese o vreme Timpul si urmarise de aproape activitatea ziaristica a poetului; Anghel
Demetriescu, animatorul Revistei Contemporane, dar si omul de studiu, prob si judicios, cunoscusera, pe langa semnificatia revolutionara a lirismului eminescian (chiar cand rezervele primau, ca la Anghel Demetriescu) si prodigioasa contributie in interpretarea fenomenelor politico-sociale, adusa de poet in cursul sextenatului sau ziaristic de la Bucuresti. Prinsa, asadar, intre aceste doua focare, deopotriva de luminoase, eclipsa, oarecum partiala a prozei literare eminesciene, apare explicabila.
Nu insa si cu totul justificata. Caci proza literara a lui
Eminescu nu sta cu nimic mai prejos de poezia sa, nici ca data in evolutia scrisului nostru in proza, nici sub raportul caracterelor originale, specifice scrisului eminescian. Cine a dat un summum in poezie, spune Ovid Densusianu in unul din cursurile sale universitare, vorbind tocmai de cazul Emi nescu, va ramane pe planul al doilea in proza si legea aceasta, ce-i parea lesne de verificat, o intarea cu un corolar: Constantin
Negruzzi, atat de mare artist al prozei, a fost in mod fatal

un poet de al doilea, poate chiar de al treilea rang. Si tot asa s-ar mai fi putut aduce, tot din literatura noastra, pentru una sau alta din categorii, exemplele unor: Grigore Alexandres cu, Ion Heliade Radulescu, Hasdeu etc. Ca legea aceasta nu este totusi, atat de imuabila, pe cat s-ar parea, o dovedesc atatea alte pilde ale literaturii universale: un Goethe, un Pus kin, un Edgar Poë, un Baudelaire, artisti la fel de desavarsiti, atat in poezie, cat si in proza, si carora le-am putea adauga exemplul autorului nostru insusi.
Se poate afirma, fara putinta de tagada, ca Eminescu a fost si in ordinea prozei literare un mestesugar tot pe atat de iscusit si de stralucitor ca si in ordinea poeziei. Nu numai pentru ca amandoua tulpinile isi trag fiinta din aceeasi unica radacina, dar si pentru ca el a turnat in amandoua tiparele o aceeasi esenta subtila si pentru ca a urmarit, cu aceeasi ravna, sa transpuna, precum in versuri ca si proza, ecourile expe rientelor sale biografice. Rod, deopotriva, al temperamentului sau innascut, altoit cu toate lectiile vietii, culturii si peisagiilor prin care a strabatut, proza literara a lui Eminescu poate fi urmarita, pas cu pas in intregimea si desavarsirile ei succe sive, la fel ca si poezia. Peregrinarile sufleurului insotind, in turneele transilvane, trupa de teatru a sotilor Pascaly, roman ticele aspiratii si extaze ale adolescentului, hranit cu lecturi serioase, asa cum si-l aminteste Caragiale in intaia lor intalnire, si cum a si fost in realitate, reminiscentele vii si indelebile din mediul de patriarhalitate al Ipotestilor si Dumbravenilor, suges tiile studiilor universitare, cu initieri fructuoase in cultura orientala sau in filozofia kantiana, miragiile folclorului sau luminile jucause de pe comorile cartilor vechi, pentru care avea nu numai o predilectie dar si o divinatie speciala — toate aceste punti si promontorii de pe care si-a indreptat antenele sufletului in genunile miraculoase ale creatiei se intalnesc consemnate, in constructii adaptate la necesitatile genului, in nenumaratele sale pagini de proza literara.

Inceputurile de proza literara ale lui Eminescu sunt tot atat de interesante ca si cele in poezie. Ele atesta, ca si poe zia, anume servituti de epoca, de care se va dezbara, pe care poate ca le si depasise in spirit la vremea in care mai continua sa scrie sub inrauriri straine. Sunt, precum se stie, in ver surile de debut ale lui Eminescu nenumarate vestigii bolinti nene sau din Alecsandri. Dar debutantul care trimitea Fami liei poezii, in primul rand la nivelul revistei, pastra in car toanele sale dovada unor aspiratii cu mult mai ambitioase.
Cand in 1868 si 1869 tiparea poeziile de data mai veche, La o artista si Amorul unei marmore poetul trecuse de stadiul madri galelor conventionale si publica in paginile aceleiasi reviste ardelene intaia sa oda satirica, Junii corupti, si intaia sa elegie personala, Amicului F. I., inspirata din climatul Tarnavelor si al Blajului, in timp ce poemul lui Muresanu, al Mirei, al lui
Stefanita-Voda (cu intaia versiune din Melancolie) germinau in tihna intre filele poroase ale manuscriselor sale. O situatie analoga ofera si proza sa literara la inceputurile ei. Si din acest punct de vedere, textul Contrapagina, ce pentru prima data am editat in 1939, cu prilejul semicentenarului mortii poetului, mi se pare intru totul revelator. Textul apartine, de buna seama, prin atatea detalii tehnice si biografice, anului
1868 si, aproape sigur, cam tot de pe atuncea dateaza si primele coale din Geniu pustiu, romanul de atat de neepuizata prospetime si care, de atatea ori, a fost minimalizat de unii si de altii dintre comentatori. Este, indeosebi, un amanunt, care le apropie sub raportul cronologic si care se cuvine semnalat, obsesia anume a acelui “foiletonism”, ce marcheaza un atat de pretios punct de reper al biografiei poetului. La capatul aces tei duble partizi de existente si cariere, pe care si le disputa, ca intr-un divan cantemiresc, Doamna Lume, care intr-un fel hotaraste, si Domnul Destin, care altfel decide, poetul nostru si tanarul prozator figureaza cu urmatorul horoscop: “...Ast

fel d. e. s-a intamplat ca Doamna Lume sa dicteze: M. E. Feuille toniste ennuyant si d. Destin sa scrie: M. E. sufleur de teatru”.
Iar in Geniu pustiu, in pasagiile de catre inceput, in una din intalnirile naratorului, alias poetul nostru, cu Toma Nour, eroul pivot al povestirii, acesta exclama:
“Tu, iubitule, mi se pare ca ai sa devii foiletonistul vreunui ziar... Dupa ce voi muri iti voi testa intr-o brosurica romanul vietii mele, si vei face din lungii, din obositii mei ani, tristi, monotoni, plansi, o ora de lectura pentru vreun cutreierator de cafenele, pentru vreun tanar romantios, sau pentru vreo fata afectata, care nu mai are ce pierde, care nu mai poate iubi si care invata din roman cum sa-si faca epistole de amor.”
Si, mai departe, reeditand invitatia, Toma Nour aminteste de “biografiile” lor scrise in forma novelei; “De-oi muri eu inainte, ti-oi lasa pe a mea, de-i muri tu, mostenesc eu pe a ta”. Contrapagina e redactata in chip de “Precuvantare” la o
Novela originala si cu, mai departe, cand, dupa ce acuza pe
Doamna Lume sau pe Domnul Public ca s-a dezinteresat de scrisul romanesc, ii anunta ca “marfa” cu care are de gand sa treaca prin “imperiul” Doamnei Lumi, “e asemenea scrisa“, o clipa esti lipsit sa crezi, ca novela pentru care cere ingaduinta sau, mai exact, “cartea de petrecere”, cu alte cuvinte indi genatul de scriitor, nu este alta decat Geniu pustiu. (Alte detalii ale aceleiasi varste, reflectate in ambele texte: prezenta lui Tasso, in amandoua compunerile, si mai ales prezenta romancierilor francezi: Dumas in Geniu pustiu, la inceput si, mai departe “eroi lesinanzi ai romancierilor francezi”, iar in
Contrapagina: Paul de Kock si Mme George Sand.) Mai im portant insa ca apropierile ce se pot stabili intre primele doua texte din proza literara a lui Eminescu, ni se par diferentele, distanta ce le separa. Raportat la stangaciile de expresie din
Contrapagina, si cu toate excesele stilului sau romantic, Geniu pustiu se impune ca opera unui autor versat. Stangaciile aces

tea vin in buna parte de la dificultatile genului, al precuvantarii ce trebuie sa navigheze intre sinceritate si modestie, de la impreciziunea cu care manuieste unele notiuni (de pilda Gura lumii, Opinia publica), de la folosirea unor termeni vechi si rari (carte de calicie, doasca, salt asinguri, ravas de drum pe vechia etc.), de la usoara pedanterie a tanarului devorator de literatura, care trebuie sa-si afiseze cat mai ostentativ lec turile si cunostintele. Si, intr-adevar: din acest punct de vedere textul Contrapaginei este cu osebire sugestiv si apt sa ne introduca in arcanele biografice ale tanarului sufleur de 18 ani. Cetirea ziarelor, pe de o parte, teatrul cu spectacolele lui, pe de alta, se reflecta din plin in sirurile acestui text. “Tache
Caraghiozlac, comediant” ajuns “Constantin Caragio, artist dramatique”, nu este oare o nevinovata ironie la adresa lui
Costache Caragiale, directorul unei trupe de teatru, rivala?
“Constantin Urlatoriano, poète et grand homme de lettres”, a fost “Costache Urla, cu minavetul”, nu aminteste de deri vatele onomastice in care exceleaza Alecsandri, Heliade
Radulescu sau Nicolae Filimon, “foiletonistul” prin excelenta, cu al sau Ramatorian (id est: fauritorul de rime) din Nenoro cirile unui slujnicar? “Coltuc Barzea”, devenit “Prince Coltu que Barze”, nu descinde oare din comediile lui Alecsandri, poate din dumnealui d-l Barzoi ot Barzoieni, candidul sot al cucoanei Chirita si vrednicul strabun al lui Trahanache? Cat despre incredintarea ca “aceasta opera buna-rea, nu e tradusa din chinezeste, dupa cum subsemnatul sau nesubsemnatul a avut onoarea de-a spune in sirul al doilea al acestei facatoare de epoca scrieri, ci aceea a fost numai o stratagema prin care umilitul de mine am vrut sa fac ca sa mi se citeasca cel putin precuvantarea acestei novele originale” — nu raspundea ea, oare, spiritului acelei constatari (ce ironie si-n restul Contra paginei, cand subliniaza dezinteresul publicului cetitor pentru literatura originala!), formulata inca din Profesiunea de cre

dinta a primului numar (1866) din Satyrul lui Hasdeu, aceasta editie romaneasca, cum se spunea acolo, a ziarului coloniei chineze, trimisa la noi de regimul din Peking:
“Pentru doritorii de a citi acest ziar in limba originala chineza, alaturam adresa librarului: «Peking, strada Miwang uan, casa Sen-Tschi». Suntem siguri ca romanii, ca unii ce citesc, in genere, prea putin romaneste, isi vor procura mai degraba editiunea chineza?”
Distanta de doi ani ce desparte randurile acestea de com punerea Contrapaginii, nu are de ce sa ne mire la un cetitor atat de avid si atat de atent cu scrisul inaintasilor, cum era tanarul nostru sufleur. Si comentariile de buna seama ar putea fi extinse si mai departe.
Dar daca am acordat acestui text juvenil o importanta oarecum exagerata, e numai pentru a marca marea distanta stilistica dintre Contrapagina si Geniu pustiu, cu toate ca, dupa toate probabilitatile, amandoua apartin aceluiasi mo ment de gestatie. S-a spus inca de timpuriu ca in Geniu pustiu se ivesc aproape toate elementele din care se va dezvolta opera ulterioara a poetului si adevarul acesta, exprimat inca din
1904, de G. Bogdan-Duica (Eminescu, Eliade, Gutzkov in
Convorbiri literare, XXXVIII, 2, 1 febr. 1904) si pe care orice familiar al operei lui Eminescu il surprinde cu spontanei tate, n-a scapat nici char unui cetitor atat de prevenit ca
George Panu. In Amintiri de la “Junimea” din Iasi, a caror redactare o incepe in 1906, el scria in legatura cu Geniu pustiu: “E curios cum la Eminescu ideile fundamentale s-au plamadit in frageda lui tinerete, cum s-au cristalizat, luand forme de credinte adanci si cum mai pe urma n-a facut decat sa le dezvolte, sa le amplifice si sa le propage”. Si mai de parte: “Ei bine, in partea intaia gasim in sambure aproape ideile fundamentale, pe care Eminescu le va preface fie in poezie fie in politica“. Si adevarul este ca sensul, asa-zicand,

predestinat embrionar al scrierilor de junete poate fi verificat la fiecare pagina aproape din Geniu pustiu, asa cum a fost si pentru alte literaturi si alte cazuri. “S-ar zice, scria un croni car strain, ca viata intreaga a unui scriitor are de scop sa justifice imaginile, emotiunile si dorintele adolescentei lui.
Cei mai personali, cei mai originali n-au procedat altminteri.
Goethe a terminat Faust odata cu viata, in sensul ca a vrut sa explice inainte de moarte, consecintele si avatarurile intaiului
Faust, la care a lucrat din junete si care nu era altceva decat imaginea acestei juneti insasi”. Asa, de pilda, lasand deoparte obiceiul de-a insera poeme in textura prozei Cugetarile sarmanului Dionis in Sarmanul Dionis si Inger de paza, ecou al iubirii extatice pe care Toma Nour o resimte pentru Poesis, in Geniu pustiu, iata cel putin trei poeme pe care cetitorul le va putea identifica cu lesniciune, ici si colo, in anume pasaje din Geniu pustiu: Inger si demon, Sara pe deal (cu partea ei descriptiva, copiata aproape in totalitatea detaliilor ei in poe ma aceasta de peste 4 ani) si o postuma de la Berlin (cca.
1873—1874), inedita, O, adevar sublime... de mare virulenta satirica si in al carei final:
O, regi, ce pusi pe tronuri de Dumnezeu sunteti
Sa platiti balerine si tiitori s-aveti,
O, diplomati, cu graiul politicos si sec,
Lumea cea pingelita o duceti de urechi.
Imi place axiomul cel tacit, fiinti spurcate;
Popoarele exista spre a fi inselate; rasuna ecoul unor randuri ca urmatoarele din Geniu pustiu
(si pe care, cam la aceeasi vreme, le framanta si-n poemul
Muresanu): “Cei mai inalti si mai veninosi nouri sunt monar hii. Cei dupa ei asemenea de veninosi sunt diplomatii.
Trasnetele lor cu care ruina, seaca, ucid popoare intregi sunt rezbelele. Sfaramati monarhii! Nimiciti servii lor cei mai linsi,

diplomatii, desfiintati rezbelul si nu chemati certele popoare lor decat inaintea tribunalului popoarelor si atunci Cosmo politismul (recte: internationalismul, n. r.) cel mai fericit va incalzi pamantul cu razele sale de pace si de bine”. De alt minteri atitudinile politice nu sunt defel ocolite in aceasta lucrare cu totul juvenila si constatarea denota interesul pe care Eminescu l-a purtat inca din adolescenta aspectelor vietii sociale si politice, carora, la maturitate, avea sa le dea o atat de conturata adancime, in coloanele Timpului, ceea ce modifi ca si implineste portretul acestui Hyperion distant, care s-ar fi fost exilat in turnul solitudinii, “nepasator si rece” la viata din juru-i. Dialogul celor doi antagonisti, naratorul si Toma
Nour, si discutiile din primul capitol al romanului staruie asupra problemelor la ordinea zilei si pe malurile Dambovitei si ele pastreaza in violenta lor ceva din specificul meridianu lui nostru, fara sa mai fie nevoie a le afla corespondenta in literatura Apusului. In definitiv, sunt ideile libertare si ridi carea impotriva tiranilor, carora revolutia de la 1848 le daduse un brevet reinnoit, revoltele impotriva culturii de importatie si a imitatiilor servile, cu o violenta diatriba antifranceza, exaltarea iubirii de patrie (“Fiti romani... Romani si iar romani...”) evocarea acelui “vis frumos” al infratirii popoare lor sau, cum spune in terminologia sa Toma Nour, “cosmo politismul cel mai posibil si cel mai egalitar”, care “cheama popoarele la o alianta sacra contra tiranilor celor rai ai pamantului, la exilarea din regula lumei a maiestatilor mes chine, a diplomatilor gazi ai opiniunii zilei, a rezbelului, in care se varsa atata sange din inima cea sfanta a popoarelor.
Vis frumos, care a inceput a fi al lumei intregi (suntem in
1868! n. n.), vis care, devenit convictiune, nu va desfiinta, pe o cale pacifica si nepatata de sange, numai capetele cu coroa ne — tiranice — ci si popoarele ce tiranizeaza asupra altora”.
In felul acesta, si cu astfel de incursiuni in jungla prezentu-

lui, poate ca Geniu pustiu ar fi intentionat sa fie “romanul mizeriilor acestei generatiuni”, cum se exprima unul dintre protagonisti sau, cu expresia lui Eminescu insusi, romanul acelor “naturi catilinare” examenul carora voia sa-l faca si care urma sa si devie, la un moment dat, noul titlu al romanu lui. Si aici e locul sa ne oprim o secunda. Corespondenta poetului pe anul 1871 ofera cateva date in legatura cu aceasta problema.
“Imi scrieti — spunea el corespondentului sau Iacob
Negruzii, in scrisoarea de la 6 februar st. n. 1871, din Viena
— imi scrieti ca va urmareste un roman; — si pe mine ma urmareste unul si sub influenta acestei urmari am si scris multe coale dintr-un studiu de cultura, in care cerc a veni cu mine insumi in clar asupra fenomenelor epocelor de tranzitiune in genere si asupra mizeriilor generatiunii prezente in parte.

Scrierea e complecta ca roman, ce s-atinge de scenele de senti ment, de descrierile locurilor etc. ; necomplecta ca studiu, ast fel incat cartea mea de notite e plina de cugetarile, cu care cerc a ma clarifica cu mine insumi si carora le-am destinat de pe acuma locul in scheletul romanului. E intitulat Naturi cati linare. Astfel desi el poarta signatura timpului, totusi am cer cat a pune in el si un sambure, care sa fie mai consistent decat partile ce se aseaza imprejurul lui.” Iar in scrisoarea de peste trei luni (Viena, 16 mai st. n. 1871), aceste detalii unul mai pretios decat altul: “Naturile catalinare de-ar fi gata candva, nu vor putea fi o imitatiune a opului lui Spielhagen, din simpla cauza pentru ca eu nu cunosc Problematischen Naturen decat dupa nume, si chiar acest titlu l-am auzit pentru prima oara de la d-voastra, cand mi-o recomandati in anul trecut ca s-o citesc. Apoi romanul meu am inceput a-l scrie parte dupa impresi uni nemijlocite din anul 1868, pe cand eram in Bucuresti, parte dupa un episod, ce mi l-a povestit un student din Tran silvania.”

Excelente puncte de reper, care se confirma din punct in punct cu insesi documentele in fata. Este, cu alte cuvinte, cert ca Geniu pustiu fu compus intre 1868—1869 la Bucuresti, transcris cu anume pagini si episoade (caligrafia, aceeasi, se femenizeaza din ce in ce) la Viena si ca, tot la Viena fiind, cum atesta cele doua epistole utilizate de mai sus, purcede la, sau intentioneaza numai, amplificarea romanului, cu acele studii extinse consacrate Naturii catilinare. Manuscrisele pastreaza cateva crampeie din acest “sambur mai consistent”, din care ar fi voit sa faca pivotul romanului, si ele pot da o idee despre ce ar fi avut de gand sa realizeze poetul si chiar sa lase a intrevedea in ce masura pivotul romanului n-ar fi dus la o totala restructurare si poate la anularea acelor insusiri crude, atat de pretioase, ale romanului in aceasta forma pri mara a lui. Iata unele din aceste “notite” si “cugetari”:
“Capitol Ioan. Daca doi fac aceeasi ei nu fac aceeasi. Rosii
— Reversul: Radicalistii aceeasi neclaritate in idei, aceeasi nesiguritate, aforisticitate, aceeasi fara de a fi aceeasi.
Transilvaneanu. * Pana vom spori acea virtute.* Componentele oratiunii de cautat in Gazeta. Vorbirea in pilduri — in comparatiuni in genere neadecuate. Vorbirea in pilde arata sau necultura celui ce scrie, care nu poate sa-si reprezinte o idee abstracta, fara de a pune alaturi cu ea una concreta, sau necultura publicului cu care vorbeste. Pildele insa fiind intot deauna neadecuate, prin partea lor neadevarata pot duce tot deauna pe vorbitoriu la absurdum” (ms. 2291, 18). “Poesis, fantastica, voluptoasa, plina de inchipuire si vis, capul ei e in eterna, irregulara asociatiune de idei, nu-si poate fixa niciodata privirea asupra unui obiect, si are in mintea ei totdeauna mai multe, adesea contradictorii, in eterna neliniste sufleteasca, un caos de imagini; ea impartaseste si lui Toma acest mod de a vedea si face din el o natura sfasiata, neconstanta, catili nara. Sufletul lui Toma e in intregul ei, viata lui interna

devine identica cu a lui Poesis. Ganduri sclipitoare, dar fara adancime — iata caracteristica ei” (ibid., 17). “Ion se simte prin urmare nenascut la punctul acela in timp, care ar conveni caracterului lui; insa satul si dezgustat de viata, el decide a se arunca intreg in curentul timpului si de a se lasa dus, daca nu poate duce. Pentru ca o tinta nu e convenabila in timp, pentru ca el in timp nu e la locul sau, de aceea el isi alege o tinta secundara, contrapusa naturii lui interne si o esecuta dupa puteri, caci el e fidel principiului: ca in timpi mari, chiar daca acesti timpi nu i-ar apartine lui, e o lasitate de-a nu fi o partida“. (ibid., f. 16 v).
Daca, ceea ce este mai mult ca sigur, imprejurarile vietii si orientarea culturii si creatiei poetului au stanjenit si in cele din urma anulat un proiect atat de ambitios, ca acela al Na turilor catilinare, ele n-au stins cu totul prestigiul acestei metafore, in care Eminescu turnase o licoare atat de tare si pe care o va folosi in nenumarate din articolele sale politice (mai mult: o cercetare atenta a presei contemporane lui Eminescu ar arata ca formula prinsese si ca s-a impus si altor confrati ai poetului). Iata, pentru a da o slaba idee despre aceasta persistenta, un crampei dintr-un articol, inchinat “partidului rosu” liberal — din Timpul de la 6 iunie 1880:
“Astfel lupta acestei mase de nulitati in viata statului, nu era ca in alte tari, o lupta intre grupuri sociale, cu interese bine definite, ci staruinta unor straturi catilinare fara o meserie hotarata, fara talent, fara avere, pentru painea de toate zilele ce le-o poate procura budgetul, din socoteala tuturor claselor pozitive ale societatii intregi. Acesta e punctum saliens, cheia infinitei si nefastei lupte sistematice, introduse de rosii in viata publica a tarii.”
In schimb stagiul sau vienez l-a pus in contact mai strans cu viata romanilor din Ungaria. Romanul insusi cuprinde un episod al luptelor de la 1848 dintre romani si unguri, cu mari

desfasurari de cruzimi, savarsite de o parte si de alta a bari cadei si pe care tanarul romancier nu le priveste numai sub unghiul culoarei si al pitorescului, dar si cu un ochi critic.
Caci recunocand exercitiul legii talionului, al razbunarilor reciproce, in vremuri anormale, tanarul romancier nu facea altceva decat sa respecte adevarul istoric. “...Cand ar sti cine va cum revolutiunea si nesiguranta vietii proprii il fac pe om nepasator pentru viata sa si fac din omor si lupta o stare normala a omului, acela va intelege nu numai starea noastra, ci si secolii aceia, unde ocupatiunea principala a popoarelor consta din batalii si prada“, sta scris intr-un loc din Geniu pustiu, la episodul cruntei razbunari pe care Toma Nour o aplica contelui maghiar, care momise pe Poesis si trasatura aceasta de psihologie exceptionala, a maselor iresponsabile, incitate, o reia ceva mai departe in cateva randuri absolutorii:
“Romanii nu pradau, ci ucideau. Omenii nu se masurau dupa ranguri, ci dupa capete, caci coasa nu stie diferenta intre capul cret si negru al magnatului si intre capul de caine al honvedului. Era teribil acest popor cand isi scutura lanturile lui de fier — teribil ca varga lui Dumnezeu. — Si oare nu sunt toate popoarele asa? Blande si pacifice in timp de pace, fizionomia buonoma, ochii sinceri, statura aplecata de sarci na cea grea a vietii. Dar vezi-le in revolutiune! Vezi profundi tatea acelui suflet teribil care zacea sub masca buonomiei, vezi cum presupune, de nu stie injuriile trecutului, vezi cum arunca lanturile mainilor sale in fata stapanilor fara suflet.
Si se tem stapanitorii fara de suflet, si-si dau averile ca sa-si scape viata. Ci omul din popor nu vrea averile, geaba l-ai umplea cu aur, geaba l-ai imbraca in matase. Painea ce i-ai luat-o de la gura copilului, i-ai cantarit-o cu aur, lacrimile lui de venin si sudorile lui de sange i le-ai rascumpara cu surele margaritare ale Orientului — ci el nu vrea aurul si margaritarul tau, el vrea viata ta! — Si cine ar gasi-o nedrept, caine rau?

E o lege in natura, care sa nu acuze? E o lege in natura care sa nu-ti dea drept, cand tu ucizi pe cel ce ti-a biciuit secoli pe parintii tai, pe cel ce ti-a ars in foc pe strabunii tai, pe cel ce umple fantanile si raurile cu copilul sufletului tau? — Legile care compun fundamentul eticei chiar te indreptatesc de-a face cat ti s-a facut, pentru ca numai asa se poate restitui echilibrul, dreptul pe pamant...”
Insa pentru a intelege la justa lor valoare atat axiomele acestea, cat si atmosfera de romantica exaltare a episodului revolutionar, cetitorul cata sa tina seama, in afara de adevarul istoric asupra imprejurarilor revolutiilor romane si maghiare din 1848, cand popoare pe care Balcescu le voia infratite in aceeasi lupta impotriva tiraniei, sunt ridicate unul impotriva celuilalt, si imprejurarile politice ale anilor cand Eminescu isi scria romanul. Dualismul austro-ungar, pentru care militase ra carturarii unguri in frunte cu Deak, era in 1868 un fapt indeplinit si el punea natiunea ungara in aceeasi stare politica privilegiata pe care o avusese si mai inainte si pe care revolutia din 1848, in caz de izbanda, trebuia s-o potenteze. Extremis mul lui Kossuth adusese nu numai infrangerea ungurilor, dar ratificase din plin cuvintele atat de profetice ale lui Szekeny, seful moderatilor, cand in ajunul revolutiei spunea:
“Citesc in stele si pretutindeni vad sange. Fratele va dobandi pe frate, o nationalitate se va arunca innebunita si fara crutare asupra celeilate. Cu sange, se vor desena crucile de pe casele ce vor fi menite focului. Pesta va fi nimicita. Hoardele salbatice vor distruge tot ceea ce noi am construit. O, viata mea pier duta! Numele lui Kossuth straluceste in litere de foc pe bolta cerului... flagellum Dei.”
Ce a insemnat infrangerea ungurilor se poate vedea nu numai din ecourile pe care literatura lor le-a inregistrat, ro manele lui Jókay si satira lui Arany, de pilda, dar si din resentimentele mult timp cultivate, dupa aceea, despre partea

sefilor. Tipica ni se pare, din punctul acesta de vedere, declaratia pe care Kossuth, exilatul, o face in 1859 imparatului
Napoleon III, care ii sugera o rascoala in secuime, pentru atingerea planurilor sale antiaustriece. Dupa ce deplangea nu numai “crima” dar si “greseala”, pe care “Europa indiferen ta“ o facuse, cand lasase sa fie zdrobita Ungaria revolutionara,
Kossuth continua:
“Si apoi s-ar putea intampla sa se mai afle si astazi, printre valahii acestei tari, personagii destul de detestabile, ca sa profite de pe urma unei miscari fara consitenta si sa incerce sa reinnoiasca cel putin in parte atrocitatile comise in 1849”.
Ceea ce era cu totul nedrept, insa pe linia aceleiasi atitudini politice, megalomane, a exaltarii nationaliste si a regimului de privilegii la care nu se gandeau sa renunte. Sunt, de alt minteri, atat in corespondenta vieneza, din 1871 a lui Emi nescu, cat si in Studii asupra maghiarilor, amplul studiu, pe care Ioan Slavici il publica, la aceeasi vreme, in Convorbiri literare si din care o parte anume este expediata la Iasi si chiar transcrierea cali- si ortografica a lui Eminescu, nenumarate pasagii, cari ilustreaza starea de spirit ce domnea la vremea aceea si, mai mult, spiritul critic si just in care
Eminescu si Slavici vad si interpreteaza situatiile. Raspunzand nedumeririi lui Iacob Negruzzi, care observase ca transilvanenii cultiva foarte mult “fraza patriotica“, Eminescu aducea o justi ficare, cu atat mai pretioasa, cu cat se suprapune observatiilor de aceeasi natura ale unui ardelean ca Ioan Slavici, initiat, pe deasupra, si in “studii” de etnografie.
“Chiar in protestarile lor (ale transilvanenilor), spune E., in ura lor contra ungurilor, e ceva unguresc: modul de a le manifesta. Ei au invatat pana si nationalitatea de la unguri si nu sunt nationalisti ca romanii, ci cu acel exclusivism radical, care ii caracterizeaza pe unguri insisi”. Despre studiile lui
Slavici: “Slavici lucreaza mereu la studiul asupra ungurilor.

Greutatea cea mare e culegerea si critica datelor. Cum ca datele culese trebuiesc criticate una cate una, rezulta din imprejurarea ca toate, afara de aceea ca nu-s contimporane, dar sunt si scrise sub influenta mandriei si a exagerarii maghiare. Ungurii ne seamana in multe rele, noua.”
Si intr-alta scrisoare, despre acelasi subiect, aceste exce lente ganduri ale unui spirit neprevenit:
“Slavici isi propusese sa va scrie, daca nu v-a si scris. Se poate cum ca articolii lui sa produca in maghiarofagele noas tre organe de publicitate (subl. n.) un deosebit gust de reproductiune, si poate chiar ca unele din ele, de care cerul ar fi facut bine sa ne scuteasca, sa faca capital politic din acele studii. De aceea va pun intrebarea: n-ar fi oare bine sa opriti reproducerea?”
Iar in studiile lui Slavici, in deosebi din capitolul consacrat sovinismului maghiar, se cuvine reprodusa, inainte de toate, o pagina de confesiune emotionanta despre caracterul amabil al ungurului in genere si care aminteste sentimente inrudite, exprimate in scrisul si fapta lui Nicolae Filimon sau Balcescu:
“In viata sa sociala privata, maghiarul e pe cat de amabil, pe cat e de periculos. Nu este doara popor ale carui petreceri sa fie mai cordiale, mai placute, si mai nesilite decat ale maghiarului: el e sincer pana la extremitate, ospitalier in intelesul adevarat al cuvantului si amical fara nici o rezerva.
Eu insumi am petrecut ca oaspe cele mai placute zile la un maghiar, care adesea ori nici dupa 2—3 zile nu m-a intrebat de nume (mi s-a intamplat c-am fost o saptamana la un maghiar din Transilvania, care m-a adus in cea mai mare perplexitate prin aceea ca nu mi-a dat ocaziunea de a-i face cunoscut numele meu). — Fantazia lui vie, sufletul plin de simtire, inima generoasa, fac societatea maghiarului foarte placuta.
Pretutindeni unde el apare in societate cu insusirile acestea, el e o aratare binevenita.”

Si, mai departe, aceste detalii de psihologie:
“Afectele lui sunt viforoase, dulceata lui e nesigura, si periculoasa. El nu are simtaminte — ci numai pasiuni. Un cuvant nevinovat, un gest neinsemnat e in stare sa produca o revolutiune in toata fiinta lui pana aci amabila si sa-l puie intr-un moment intr-o stare psihica pe care germanii o carac terizeaza asa de bine prin vorba «unzurechnungsfahig» (ires ponsabil, n. n.). Si aici nu este vorba de clase ori de cultura.
Nu este petrecere, joc, ori ospat taranesc, care sa nu inceapa cu sarutari si sa nu sfarseasca cu capete sparte. Am vazut apoi advocati palmuindu-se inaintea Tribunalului, cu ocaziu nea apararii cauzelor si aristocrati spargandu-si capetele cu tacul de biliard. Toate acestea nu sunt un scandal, ci numai scene simple: oamenii se impaca si petrec mai departe.”
Si pentru a inchide cercul acestor considerente de natura istorica, sa amintim, fara a intra in analiza lor, si de cele trei articole: Sa facem un congres, Situatia si Echilibrul, publicate de Eminescu, sub pseudonimul Varo, in Federatiunea de la
Budapesta in 1870, unde spiritul ascutit al interpretului dis tinge intre poporul maghiar si “inteligenta” (intelectualitatea) lui, unde se ridica impotriva “descreieratilor de magnati” si a politicii lor de deznationalizare si unde se pot ceti printre alte judecati de bun-simt impotriva dualismului si a privilegiilor exclusive, si aceasta dureroasa marturie:
“E timpul ca sa ni se rasplateasca si noua sacrificiile care le-am adus, secol cu secol, acestei Austrii, care ne-a fost vitrega, si acestor Habsburgi pe care ii iubim cu idolatrie, fara sa stim de ce, pentru care ne-am varsat de atatea ori sangele inimii noastre, fara ca sa se faca nimica pentru noi!”

Dar pentru a surprinde in ce masura adolescentul acesta, atent la marile probleme ale istoriei contemporane, si care lasa frau liber stilului bogat in exaltari romantice, putea fi si artistul perfect, capabil sa zugraveasca o scena proaspata,

ingenua, si de o mare poezie intimista — adevarata icoana pe sticla in traditia marilor mesteri fagaraseni — voi cita, atat pentru perfectia compozitiei, cat si pentru puritatea atmosferei, un crampei de dialog din scena intoarcerii lui Toma Nour, in coliba parinteasca din Muntii Apuseni, dupa tradarea lui Poesis:
“Dar ce frumusica era verisoara mea. Fata alba si obrajii rosii, parul castaniu si desfacut in doua cozi intrunite pe spate — neted si cu carare prin mijlocul capului —, ochii mari caprii ce se uitau mirati la mine, sprincenele arcate si imbinate, nasul fin ca al unei dame mari, barbia rotunda si plina, iar cand radea, doua gropite cochete. Camasa alba cu altite si maneci largi, fota curata si noua, iar picioarele goale.
Cu cat o priveam, imi parea mai frumoasa si o sarutai inca o data.
— O! zise ea razand vesel — iti iei la guri parc-ar fi dintr-al tau... Ia fii bun, ma rog, de-ti cata de treaba, domnisorule.
— De, de, zic eu — n-o lua in nume de rau si apoi nu ma uit eu la ochii tai... fie ei cat de frumosi...
— O! frumos! Vine varul pe la noi, si apoi lucrul ce mi-l spune mai intai e ca ochii mi-s urati! Frumos!
— Da nu...
— Destul, las ca stiu... Domnu a fost la cetate... Nevestele de domn au ochii mai frumosi decat ai mei, se-ntelege — zise ea, punandu-si razand mainile in solduri —, fiica Evei cea limbuta, cu dintii de margaritare.
— De-ai sti, Finito, zisei pe jumatate razand, de dragostea mea.
— Dragoste, zise ea repede... ce dragoste... si ridica cu curiozitate din sprancene. Ce dragoste? Spune-mi si mie... zau asa! Te rog, vere, adauga ea, incretindu-si gura si plecand ochii cu atata gratiozitate, incat numai pe sub gene se uita la mine.
— Sezi, ici pe pat, zisei eu, apucand-o in brate si punand-o

sa saza ca pe un copil obraznic... Eu m-asezai alaturi de ea, ii inconjurai grumazul cu bratul meu si incepui sa-i povestesc amorul meu si nenorocirile mele. Ea asculta c-un fel de serio zitate si de atentiune copilareasca — si cand se uita drept in ochii mei, ai ei se umplura de lacrimi. — «Sarmanul var», zise ea, sarutandu-ma cu atata dulceata si tinerete.”
Astfel de pagini, ele singure, si ar ajunge sa justifice nu numai editarea, dar si inalta pretuire a romanului Geniu pus tiu. Ele anticipeaza atatea din paginile magistrale ale prozei literare eminesciene, fie ele descriptive (precum calatoria si petrecre in luna din Sarmanul Dionis), fie ele de inalta come die erotica sau de exaltata pasiune carnala, cum sunt ele din
La Aniversara sau Cezara. Fara a mai vorbi de toate celelate aspecte, atat de semnificative si diverse, asupra carora am staruit mai sus, in analiza noastra.
Si totusi, destinul acestui roman a fost unul din cele mai curioase, caci primirea ce i s-a facut nu s-a aratat defel la inaltimea valorilor lui. Sa amintim cateva din aceste ciudatenii favorizate, in buna masura, de chiar rezervele formulate de editorul dintai al romanului, I. Scurtu. Publicarea romanului
Geniu pustiu, scria G. Ibraileanu, “este o impietate fata de
Eminescu si o mistificare a publicului”, si ceva mai departe, tot atat de categoric, dar si tot atat de nefundat: “Eminescu n-a voit sa fie (sic!) autorul unui roman. Eminescu n-a tiparit nici un roman. Eminescu s-a incercat in adolescenta sa scrie un roman si a simtit ca nu poate scrie un roman.” Cine cunoaste campaniile antipostumiene ale lui Ibraileanu si radicalismul opiniilor lui, cand imbratisa o cauza, nu va fi surprins de tonul acesta apodictic. Folosind resursele pastisei, E. Lovines cu imagina un text inedit eminescian, in care poetul si-ar fi renegat in toamna anului 1882 romanul sau de tinerete. Cine citeste cu atentie observa nu numai cusatura celor doua pasa je, cel inventat si cel autentic, desprinse din roman, dar si

stangacia, chiar improprietatea unui stil, de care poetul nu s-a slujit niciodata, de pilda: “Ca fost vizitiu, langa sceptrul regal, Murat tinea sa-si arate biciul; eu n-as indrasni sa-mi pun Geniu pustiu langa Luceafarul... Nici o notatie, exacta, ci numai gaunos patetic romantic” etc. Ce e mai trist, e ca astfel de jocuri putin amuzante au putut sa insele buna-credinta a unor istorici literari cari le-au socotit autentice. Si, in sfarsit, iata si opinia probului bibliograf, insa mai putin fericitului editor de texte clasice, G. Adamescu, care, reluand teza
Ibraileanu, declara: “Parerea mea personala este aceasta. Eu deci n-as fi publicat-o in seria operelor complete ale poetului.
Dar fiindca a aparut in atatea editii, nu mai avem ce face si o reproducem” (sic!). Din fericire insa, nici editorii, nici criticii nu pot decide soarta cartilor. Ele se conduc de legile lor intime.
Folclorul a fost una din preocuparile constante ale lui
Eminescu. Culegator de literatura populara din toate tinu turile romanesti pe unde l-au dus peregrinarile unei vieti, pe cat de scurta pe atat de bogata in rezultate, Eminescu a fost si unul din cei mai asidui pretuitori si interpreti ai tezaurului imaginatiei populare. Daca Alecsandri trece, dimpreuna cu
Alecu Russo, drept unul din primii culegatori de poezie popu lara, Eminescu este, fara indoiala, intaiul care si-a asimilat spiritul poeziei populare si l-a turnat, din nou, in tipare din cele mai originale. Inspiratia sa din sursa folclorica a strabatut una din cele mai bogate game, de la cantecul in strict metru popular si pana la compozitiile savante din Fata in gradina de aur, Miron si Frumoasa fara corp si Calin nebunul, al caror izvor descinde din basmul brut.
Intaia afirmare publicistica a lui Eminescu, in planul prozei literare, este basmul Fat-Frumos din lacrima, scris la Viena intr-o vreme tulburata de reactiunile razboiului franco-ger man abia izbucnit, si tiparit in numerele de la 1 si 15 noiem

brie 1870, ale Convorbirilor literare. Cat de serioase erau aceste reactiuni, se poate deduce din scrisorile acestui timp catre corespondentul sau din Iasi, Iacob Negruzzi, in care una din teme e aceea a sovinismului german. “Ai crede ca sufletele germanilor au trecut in animale si sufletele animale lor in germani”, scrie Eminescu in scrisoarea de la 4/16 sept.
1870 si, mai departe, tot acolo, despre starea sa de spirit:
“Daca e vreo fericire penru care va invidiez intr-adevar, apoi e aceea ca puteti gasi in ocupatiuni literare multamirea aceea pe care realitatea nu e in stare de-a v-o da. La mine e cu totul dimpotriva: intr-un pustiu sa fiu, si nu mi-as putea regasi linistea. Veti vedea din stangacele schimbari si din neputinta de-a correge esential pe Fat-Frumos din lacrima , ca v-am spus adevarul, de aceea va rog mai cetiti-l dvs. si stergeti ce veti crede ca nu se potriveste, caci eu nu mai stiu ce se potriveste si ce nu!”
Detalii pretioase ce scot la iveala schimbul de corespondenta dintre cele doua date, a trimiterii textului si a publicarii lui, ca si marturia franca a imposibilitatii unor schimbari
“esentiale”, ce i se cereau. Or, tocmai in aceasta marturie sta, dupa noi, si dovada constiintei artistice, de sine, a poetului.
Invoirea ce acorda lui Iacob Negruzzi sa faca el retusarile ce va crede de cuviinta, nu este oare, in perspectiva viitorului, cand va interzice formal (“nici o iota“) orice interventie redactionala in scrisul sau, si pentru cine cunoaste arta epis tolara, atat de nuantata si plina de subterfugii a lui Emines cu, nu este oare aceasta insasi afirmarea indirecta, insa ferma a increderii in valoarea lucrarii sale? E ca si cum ar fi spus: eu nu vad ce as mai putea schimba, de vreme ce am meditat indelung inainte de a scrie. Credeti ca se cuvine ceva modifi cat? aveti toata libertatea; dar ea nu ma angajeaza.
Si dreptatea, evident, era de partea poetului. Deoarece Fat Frumos din lacrima atesta, in anul debutului sau major in

poezie o maiestrie artistica egala aceleia din Venere si Ma dona. In interesantul sau studiu, de la 1892, consacrat “basmu lui” (Etymologicum Magnum Romaniae, vol. III), Hasdeu tre cea in revista pe culegatorii de basme de la noi, de la intaiul dintre ei, Nicolae Filimon, la 1862, si nu uita sa aminteasca si pe “adevaratii maestri” ai genului: Petre Ispirescu si Ion
Creanga. Apropierea celor doua nume are de ce sa surprinda.
Caci daca Petre Ispirescu a fost si un culegator de basme, nu numai un “culegator tipograf”, Ion Creanga n-a fost unul, iar
Harap Alb al sau este, cu toate elementele folclorice dintr-insul, o lucrare mult mai personala pentru a nu fi situata pe un plan superior basmelor lui Ispirescu. Si totusi, distinctia lui Has deu e justificata: Creanga e mult mai aproape de Ispirescu si de esenta basmului popular, decat ar fi Delavrancea, pe care-l aminteste, sau, adaogam noi, decat Odobescu cu al sau Fiul de imparat cel cu noroc la vanat din Falsul tratat de vanatoare, unde accentul cade pe stil, pe frumusetea expresiei, pe mestesugul artistic al scriitorului. Fat-Frumos din lacrima tine in aceeasi masura de amandoua emisferele. Caci, daca, pe de o parte, foloseste toate elementele supranaturale ale basmului popular, in aceeasi masura adaoga si elemente ale unei mitologii personale, note descriptive de o mare putere de sugestie. Iata, in aceasta ordine pasagiul in care, la indemnul fetei Genarului, Fat-Frumos arunca naframa ca sa opreasca apropierea mumii padurilor:
“— Si deodata vazura in urma-le un luciu intins, limpede, adanc, in a carui oglinda balaie se scalda in fund luna de argint si stelele de foc.
Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori. Cale de doua ceasuri — pierduta in naltul cerului — plutea incet-incet prin albastrul tariei meazanoaptea batrana cu aripile de arama.
Cand baba inota smintita pe la jumatatea lacului alb, Fat

Frumos arunca buzduganul in nori si lovi miazanoaptea in aripi. Ea cazu ca plumbul la pamant si croncani jalnic de douasprezece ori. Luna s-ascunse intr-un nor si baba, cuprin sa de somnul ei de fier, se afunda in adancul cel vrajit si cel necunoscut al lacului. Iar in mijlocul lui se ridica o iarba lunga si neagra. Era sufletul cel osandit al babei.”
Impletirea aceasta de elemente strict folclorice si de metafore personale (ca cele ce ne-am ingaduit a sublinia), sau un aliaj deosebit al carui timbru sporeste atmosfera de mister suprana tural al basmului. Insa pasagiul ce urmeaza prezinta si un interes ce tine de tehnica literara si de geneza creatiilor emi nesciene. O data cu coborarea pe pamant a mieziinoptii,
“scheletele inmormantate de volburele nasipului arzator al pustiilor se trezesc si urca-n luna, la banchetele lor, in pala tele inmarmurite ale cetatii din luna, prin a caror ferestre se auzea o muzica lunateca... o muzica de vis”. Or, pasagiul acesta de un caracter atat de aparte in economia basmului si amintind mai curand credinte si peisagii orientale, Eminescu il reia in timpul studiilor berlineze trei ani mai tarziu, intr-o poema postuma, Rime alegorice, si care era, de fapt, urmarea tertinelor unei alte postume, In cautarea Seherezadei, ecouri si una si alta din O mie si una de nopti1 si fuziunea aceasta compozita deschide noi probleme in studiul prozei literare la
Eminescu.
*
Cu Sarmanul Dionis proza literara a lui Eminescu face un pas hotarator, care va avea puternice inrauriri asupra evolutiei scrisului romanesc in genere. Care sunt elementele acestei date
1 Pentru confruntare, cetitorul va consulta volumele M. Eminescu
— Poezii postume, IV si V in Editura Academiei Romane, la titlurile indicate.

revelatorii, urmeaza sa cercetam mai departe, nu insa inainte de a face loc acelei puneri la punct in legatura cu legendele si anecdotele cate au circulat pe seama acestei nuvele si care toate isi au obarsia in pitorestile, dar nu o data fantazistele
Amintiri de la “Junimea”... ale lui George Panu. In scurt, memorialistul pretindea ca lectura acestei nuvele constituie o adevarata tortura pentru asistentii memorabilei sedinte, ca el si ceilalti doi “romani”, in calitate de istorici, Lambrior si
Tasu, isi ciulisera urechile sa auda cum vor fi descrise casele si costumele din timpul lui Alexandru cel Bun, ca Nicu Gane soptise nu stiu cui, ceva la ureche, ca Iacob Negruzzi, redac torul revistei, se alarmase la gandul ca cetitorii vor fi scandalizati si cate altele. In timp ce realitatea e cu mult mai simpla si ea a iesit la iveala odata cu tiparirea proceselor verbale ale sedintelor de la “Junimea”. Iata cum suna in redactia lui A. D. Xenopol procesul-verbal al sedintei de la 1 sept. 1872, cand s-a facut lectura nuvelei in prezenta lui
Maiorescu, Pogor, I. Negruzzi, L. Negruzzi, N. Gane si M.
Pompiliu: “d. Eminescu ceteste fragmente din Diorama (e vorba de poema postuma) Memento mori sau Panorama desertaciunilor si anume Egipetul si Inceputul evului de mijloc.
Apoi ceteste novela sa Sarmanul Dionisie. Asupra acesteia d-l
Pogor si Maiorescu observa ca sfarsitul si modul dezlegarii nu corespunde cu caracterul intregei scrieri. Se primeste pen tru a se tipari.” Evident, nu e vorba sa cerem unui proces verbal, asa-zicand tehnic, sa inregistreze variatiunile de umoare ale asistentei, observatiile, discutiile s.a.m.d. Ele au putut sa existe, cum arata sfarsitul notitei, si au putut, dupa aceea, sa fie colportate. Ce este insa sigur, e ca George Panu n-a asis tat la sedinta si ca interesul, pe care grupul celor “trei romani” se zice ca l-ar fi aratat resurectiei istorice din nuvela, n-a putut sa aiba loc, cel putin in forma relatata de George Panu.
Si daca un detaliu ca acesta nu se poate sustine, cine ga

ranteaza veracitatea celorlalte? Mai importanta insa decat latura aceasta anecdotica, mai mult sau mai putin amuzanta, ni se pare opiniunea raspicata pe care George Panu o exprima despre caracterul nuvelei incriminate si verdictul ce deduce.
Cum George Panu este, la vremea cand isi scrie amintirile, unul din spiritele literare ale publicisticei noastre, cum in paginile sale se intetesc intentii si ganduri judicioase, cu deformari fatale, determinate de insasi structura sa intelectua la, cum, pe de alta parte, opinii ca acestea au putut sa faca autoritate la un moment dat, credem util sa reproducem atat pentru partea lor pozitiva, cat si mai ales, pentru latura lor negativa, cateva crampeie din aceste consideratiuni tipice:

“Nuvela, scrie George Panu in Saptamana din 1 febr. 1906, este unul din genurile care are (sic!) de menire zugravirea omului si a societatii. Un nuvelist sau un romancier este un studiitor de oameni si de moravuri. Menirea lor nu este de a inventa oameni sau moravuri, ci de a-i face sa traiasca pe cei dintai in cadrul celor al doilea, avand in aceste margini toata, absolut toata latitudinea. Cand Eminescu abordeaza acest gen, ce credti ca-si propune sa faca? Sa faca sa traiasca oameni si sa puna in relief viata lor in societate? Fereasca Dumnezeu!
Mai intai, fiindca el avea adanca repulsiune pentru oameni si societate, si al doilea pentru ca trebuia sa-i observe si sa-i studieze. Ba zic ceva mai mult. Eu cred ca tocmai fiindca nu putea sa-i observe si sa-i studieze, el a avut dispret pentru oamenii si societatea in care traia. Si atunci inventeaza per sonajul moralmente supranatural Dionisie, pe care-l califica de sarmanul, fiindca traieste in epoca actuala, si se grabeste, cu ajutorul unor zodii si cu acela al unei ipoteze fantezisto stiintifice, ca sa-l transplanteze in veacul al 14-lea, facandu-l sa treaca prin tot felul de aventuri de pura imaginatie. O simpla apropiere: Guy de Maupassant, cel mai ilustru reprezen tant al nuvelei moderne, care a murit ca si Eminescu, nebun,

ar fi fost incapabil moraliceste ca sa scrie o nuvela ca aceea a sarmanului Dionisie. Observator fin, psiholog distins, iubitor de oameni si de societate, el n-ar fi putut parasi terenul solid al vietii sociale, pentru elucubratiile fantastice ale lui Eminescu.”
Iar in Saptamana de la 22 febr. 1906: “Si atunci a trebuit sa vorbesc pe larg de aceasta nuvela stranie (Sarmanul Dionis), cum n-am cetit zece in viata mea, in care fantezia, metafizica si un mic graunte de nebunie se desfasura cu splendoare”
(subl. n.). Text cu deosebire pretios, cum spuneam, si care cu toate insuficientele de expresie ca si dincolo de judecatlie defavorabile (“elucubratii” etc.) nu lasa mai putin sa se intre vada o certa uimire vecina cu admiratia violenta, cand afirma ca “fantezia, metafizica si un mic graunte de nebunie se desfasoara cu splendoare”. Afara de cazul cand “grauntele de nebunie” e sinonim cu excesul de imaginatie, de poezie, de lirism, care dizolva si subordona toate elementele, la prima vedere opuse, carturaresti si biografice. Caci, mai la urma urmei, ce este Sarmanul Dionis?
S-a spus ca ea este intaia noastra nuvela filozofica, asa cum Alexandru Lapusneanul de Constantin Negruzzi este intaia noastra nuvela istorica si cum, mai tarziu, se va spune despre Faclia de Pasti a lui Caragiale, ca reprezinta tipul nuvelei psihologice. Si desigur ca afirmatia poate fi sustinuta cu temei, pentru toate aceste excursuri filozofice, in care eroul povestirii expune si reflecteaza in marginea apriorismu lui kantian a celor doua parghii, a timpului si spatiului, ce sunt innascute in sufletul nostru si gratie carora s-ar putea calatori in orice veacuri si la orice meridiane. “In fapta, lumea-i visul sufletului nostru”, monologheaza la inceputul povesti rii, calcand prin baltile inundate de ploaie ale pavagiilor bucurestene, Dionis.
“Nu exista nici timp, nici spatiu — ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu ca padurea

intr-un sambur de ghinda si infinitul asemenea ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de roua. Daca am afla misterul prin care ne punem in legatura cu aceste doua ordine de lucruri care se ascund in noi, mister pe care l-au posedat, poate magii egipteni si asirieni, atuncea in adancurile sufletu lui coborandu-ne, am putea trai aievea in trecut si am putea locui lumea stelelor si a soarelui” etc.
Cand, mai tarziu, gratie tratatului de astrologie si practi cilor magice, urmeaza sa treaca in veacul lui Alexandru cel
Bun, sub infatisarea calugarului Dan, Dionis revine la gandurile sale (“Da, repeta el incet ideea lui fixa — sub fruntea noastra e lumea — acel pustiu intins — de ce numai spatiul, de ce nu timpul, trecutul”), si cand misterul opereaza: “o voluptate sufleteasca il cuprinde. Mai intai i se paru ca aude soptirea acelor mosnegi batrani, care pe cand era mic, ii povestea in timp de iarna, tinandu-l pe genunchi, povesti fantastice des pre zane imbracate in aur si lumina, care duc limpedea lor viata in palate de cristal; si parca a fost ieri, ieri pare ca-si incalcea degetele in barba lor alba si asculta la graiul lor intelept si sopotitor, la cumintia trecutului, la acele vesti din batrani. El nu se mai indoia... de o mana nevazuta, el era tras in trecut. Vedea rasarind domni in haine de aur si samur
— ii asculta de pe tronurile lor, in invechitele castele, vedea divanul de oameni batrani, poporul entuziast si crestin, undoind ca valurile marii in curtea Domniei — dar toate erau inca amestecate.” Or, pasagiul acesta, de-al doilea, adaptat la necesitatile povestirii de acum, este unul din pasagiile carac teristice ale romanului de junete Geniu pustiu, si identificarea acestei punti de legatura intre doua lucrari atat de deosebite si reprezentand doua varste ale creatiunii literare eminesciene, ni se pare plina de semnificatie. Se cunosc opiniile defavorabile, pe care G. Ibraileanu le avea despre Geniu pustiu, si concluzia grava la care ajungea, din pricina ca pasagii intregi din ro

manul de junete au trecut in nuvela de acum. Las deoparte faptul ca reluarile acestea, ca si in muzica, nu sunt simple si vinovate repetiri si ca aceeasi nota sau acelasi arpegiu pot sa imbrace alta semnificatie, dupa contextul in care a incrustat, si ma opresc la strictul sens psihologic al pasagiului, asa cum este el, amplu redactat in Geniu pustiu. Cum fragmentul e prea dezvoltat, citez spicuindu-l si subliniind anume puncte de reper.
“Sunt un fantast, spune povestitorul, alias autorul romanu lui, cu putin inainte de a da peste confesiunea lui Toma Nour.
Cu capul plecat asupra mesei imi faceam planuri de aur — cugetam asupra acelor mistere din viata popoarelor, din mer sul generatiunilor... Afara era un timp posomorat si gemator...
Lumanarea ardea palida, si mie mi se parea ca aud soptirea acelor mosi batrani care, pe cand eram mic, imi povesteau in timp de iarna. Au trecut ani... ascultam la graiul lor... la intelepciunea trecutului, la acele vesti din batrani. Mi-ar fi placut mult sa traiesc in trecut. Sa fi trait pe timpul acela cand domni imbracati in haine de aur... iara eu in mijlocul poporului... sa fiu inima lor plina de geniu... bardul lor. Spre a hrani acele visuri si mai mult, am deschis vreo cateva cronici vechi...”
Aspiratia aceasta dupa trecut, atat de fireasca naturilor reflexive, metafizice, cu capul in nori, pentru a spune astfel, si predilectia pentru basm, ce revine in amandoua citatele, marcheaza una din constantele spiritului eminescian, pe care avea sa se altoiasca toate sugestiile literare, cate ar fi putut sa-l inraureasca. Insa mai presus de acestea, fie ca e vorba de romanul lui Novalis, Heinrich von Ofterdingen, fie de Théo phile Gautier, citat la sfarsitul nuvelei, se situeaza prestigiul basmului, magica lui virtute. Basmul, spunea Hasdeu, la capatul unui studiu scanteietor, intalnindu-se, pentru intaia data, cu Schopenhauer, basmul este literatura visului, “o litera

tura intemeiata si ea, ca si aceea a vegherii, pe observatiuni, dar observatiuni nu prin organe corporale, ci prin celalalt organism, prin Traumorganismus a lui Schopenhauer”. Cons truita in dublu plan, terestru si imaginar, Sarmanul Dionis se realizeaza ca un vis in vis, pe fundalul caruia se proiectea za, in umbre transfigurate, toata realitatea biografica. Des prins de realitate, la prima vedere, si plutind in neant aseme nea unei Fete morgane sau a unei Ape a mortilor, amagitoare si fara de consistenta, Sarmanul Dionis este, de fapt, una din cele mai organice constructii, ale carei planuri sunt strict delimitate si unde granita dintre realitate si rasfrangerea ei in vis poate fi cu lesniciune identificata, asa cum un peisagiu, cu castelul lui cu tot, reflectat in lacul de la poalele dealului, nu va fi confundat niciodata cu imaginea lui, chiar daca mai clara insa rasturnata. In ce masura visul a fost una din temele consecvente ale poetului, o vadeste de buna seama intrea ga sa opera, peste care pluteste tot timpul un zaimf de trans figurare, la fel cu valul Mariei, despre care relateaza, urmand
Vedele, Schopenhauer, cand spune ca “acopera ochii murito rilor si ii face sa vada o lume, despre a carei existenta sau nonexistenta nu se poate afirma nimic, deoarece e asemenea visuluii sau razelor soarelui, cum le reflecta nisipul si calatorul le ia de departe drept o panza de apa sau, si mai bine, asemeni unei funii zvarlite pe pamant pe care o ia drept un sarpe”. Nu este, totusi, lipsit de interes sa amintim de frumoasele randuri pe care Toma Nour le consacra visului in Geniu pustiu si care pot constitui o a doua punte de legatura intre roman si nuvela:
“Visul, o lume senina pentru mine, o lume plina de raze clare ca diamantul, de stele curate ca aurul, de verdura cea intunecoasa si parfumata a dumbravilor de lauri — visul imi deschise auritele lui gratii si ma lasa sa intru in poeticele si etern junele lui gradini. Intr-adevar ca muntele pe care dormeam mi se paru una dintre acele gradini pendente ale
Semiramidei” etc.

Sfarsitul nuvelei de altminteri arata cat de hotarat tinea autorul itele povestirii sale in mana. Caci, pe de o parte re flexiunile finale (“fost-au vis sau nu, asta e intrebarea”) ur meaza admirabilei scene de interior (Dionis, convalescent, la capatul lungii sale calatorii pe drumurile ametitoare ale visu lui, si Maria, travestita baieteste la capataiul lui) iar pe de alta parte si pentru a innoda din nou firul misterului, acele cateva consideratii cu tema metempsihozei, sugerate de citatul din Théophile Gautier si de care ne vom folosi ceva mai de parte. Aceasta clarviziune a fundamentelor si liniilor constructiei sale, ce contrazice orice urma de impreciziune si cu atat mai mult de alterare a ratiunii, cum lasau sa se banuiasca memorialistii, este de altminteri sadita in firea sa si ea pare sa confirme afirmatia lui Schopenhauer despre “coexistenta realitatii empirice si a idealitatii transcendentale”. In aceasta ordine, si pentru a intregi portretul poetului la timpul acesta, mi se pare interesant sa reproduc cateva randuri dintr-o foarte frumoasa scrisoare, pe care Eminescu o trimitea lui Titu
Maiorescu, cu o luna inainte (poate si mai putin) de a citi la
“Junimea” Sarmanul Dionis. E o scrisoare de recomandatie pentru tanarul violonist Toma Micheriu si ea arunca o recon fortanta lumina asupra temperamentului pamantesc al aceluia care punea desigur, la timpul acela, ultimele puncte pretiosului sau manuscript. Scrisoarea s-ar cuveni citata in intregime, pentru multiplele ei aspecte si pentru desavarsita arta episto lara a tanarului scriitor — ne marginim totusi la un pasagiu in care, cum se va vedea, aduce nu numai o preafrumoasa caracterizare a timpului si spatiului, dar si o judicioasa criti ca la felul cum sunt dezavantajate talentele in societatea moderna:
“Ramane — asigura Eminescu pe iminentul protector — ca timpul si spatiul, aceste urzitori a tuturor germenilor aruncati de mana naturei (subl. n.), sa-l duca la o dezvoltare pozitiva

ori negativa. Dar timpul nostru suntem noi si calitatea sociala
(o vorba noua) a spatiului in care traim, atarna asemenea de la noi, desi noi insine — din nefericire — nu atarnam de noi.
Vream sa zic, ca societatea, in care suntem nevoiti a trai, rezultat al unor antecedente, pe care ea n-a fost desigur stapana, nu este de natura a incuraja talente, si poate si mai putin decat orice — talente muzicale. Astfel dezvoltarea nega tiva ajunge cea de ordine; un talent muzical ajunge de a ilustra gradinile si berariile, un pictor ajunge portretist, un poet jurnalist, ceea ce veti concede ca e lucrul cel mai prost din lume. Nu ma lupt cu fatalitatea in fenomenologia ei gene rala, dar poate ca in cutare sau cutare caz concret totusi sa fie cu putinta o indreptare a ei, mai ales cand aceasta se prezinta oarecum de sine. C-un cuvant: spre a-si putea urma studiul, Micher s-a decis a da concerte cu piesele studiate cu profesorul sau din Conservatoriu, si daca succesul celor dintai atarna de talentul si calitatea esecutorului, cele din urma nu reusesc decat cu concursul binevoitor a iubitorilor de arta.”
Legate de Sarmanul Dionis prin fire directe, sunt textele
Umbra mea (ms. 2255, 184—185) si Archaeus (2269, 19—
39). Anterioara ca data cu 2 pana la 3 ani, si povestire autonoma, amintind mai curand de Peter Schlemil al lui Cha misso, Umbra mea devine episodul umbrei si al petrecerii in luna din Sarmanul Dionis si confruntarea celor doua pasagii respective ofera cetitorului prilejul sa urmareasca si sa surprin da legile dupa care scriitorul readapteaza un text anterior la necesitatile noului tipar, amplificand sau atenuand anumite de talii. Sa notam in treacat unul din aceste detalii: in Umbra mea, personagiul ce povesteste la persoana intaia preface pamantul intr-o nuca, nuca intr-un margaritar, dospind de ura (caci “oricat margaritarul devenea de mic, ura lor era aceeasi”) pe care-l arunca in mare; in timp ce in Sarmanul
Dionis, eroul atarna in salba iubitei acest albastru margaritar.

Oricat de infima, diferenta nu ni se pare mai putin plina de talcuri. Archaeus reia in vremea Iasilor, cu aproximatie prin
1875, sub forma unui dialog scanteietor, problema aprioris mului kantian si a pururi reinnoitei succesiuni de tipare in care, asemeni unui neobosit “Ahasver al formelor care face o calatorie ce pare vecinica“ se incearca Spiritul Universului.
Este, de fapt, intr-un plan mai sobru, aforistic si de o pura tinuta filozofica, tema finalului din Sarmanul Dionis (nu sunt aceiasi actorii, desi piesele mele sunt altele?), dar totul intr-un stil plin de surprize si de un umor de cea mai buna calitate, fara a mai aminti de atatea din temele favorite ale cugetarii lui Eminescu, excelent formulate, sau de marturia unora din preferintele sale, ca aceea despre cartile vechi. Iata, de pilda, un crampei de umor, despre relativismul adevarului, ilustrat de o maniera atat de sugestiva: “Care-i adevarul? Cel vazut de un gansac sau cel abia intrevazut ca printr-o ne gura, de Kant? Intr-adevar iata un lucru ciudat. Cel dintai deosebeste lamurit grauntele de porumb de prundul galben, el inoata cu siguranta pe apa, masura cu ochiul distantele ce le poate ajunge si nu-i fara oarecare induiosare in fata unei gaste in epoca virginitatii. Cel de al doilea uita sa manance, voind sa sara peste o groapa cade in mijlocul ei, iar frumusetile virgi- sau nevirginale trec pe langa dansul fara ca el sa-si fi ridicat ochii.” Si, completand, dimpreuna cu