In ediþia poeziilor lui Eminescu alcatuita de Titu Maiorescu in 1883,“Scrisorile” sint intitulate “Satire”, acesta fiind termenul incetaþenit la Junimea. h7v1vi
Analizind “Scrisorile” lui Eminescu ca pe niºte satire, G. Calinescu le raporteaza la modele clasice (Boileau) ºi romantice (V. Hugo). El descopera numeroase poezii ºi versuri satirice in lirica eminesciana de dinainte de 1883 ºi explica: “Satiricii de felul lui Boileau sint de obicei plaþi, fara imaginaþie. Eminescu, ca ºi V. Hugo, e un liric, ºi odata ridicat de la pamint, zboara in ceruri din ce in ce superioare. De la sarcasm el trece la violenþa...”. Este deosebirea dintre satira clasica, potolita ºi instructiva, specie didactica, ºi satira romanticilor, care se invecineaza cu pamfletul. Dintre “Scrisorile” eminesciene , al II-a ºi a III-a conþin versurile satirice cele mai originale. In proiectul iniþial al lui Eminescu, Srisoarea III, ca ºi Imparat ºi proletar, urma sa se integreze in vastul poem Memento Mori ca episod final. Ulterior, a rescris-o in alt metru ºi i-a dat o noua individualitate numind-o Patria ºi patrioþii, edificator pentru intenþiile scriitorului. Versiunea finala a aparut sub un titlu neutru, mai puþin apasat, dar problematica a ramas aceeaºi.
Scrisoarea III a aparut in “Convorbiri literare” din 1 mai 1881 ºi a fost reprodusa de Eminescu insuºi, redactor la “Timpul”, in acest ziar, zece zile mai tirziu. Poezia se constituie printr-o antiteza, procedeu frecvent la Eminescu ca de exemplu in Epigonii sau Imparat ºi proletar.
Poemul, foarte amplu (partea intii — 194 de versuri, partea a doua — 88 de versuri), e organizat pe doua planuri antitetice; trecut — prezent, structura care se amplifica apoi la toate nivelurile operei: la nivelul conþinutului, al genului literar, al stilului.
Episodul intii are o desfaºurare ampla, evocatoare, epopeica, fiind alcatuit din patru tablouri cu o neta individualitate artistica.
In tabloul intii folosind vechile legende ale intemeierii statului turc, M. Eminescu vorbeºte despre visul lui Osman. Transformarea lunii, simbol al stapinirii universale, in fecioara, chemarile acesteia: “Las'sa leg a mea viaþa de a ta…” caci “Scris in cartea vieþii este ºi de veacuri ºi de stele / Eu sa fiu a ta stapina, tu stapin al vieþii mele” prevestesc nemarginitele cuceriri ale statului otoman. Visul nu se opreºte caci tinarul sultan simte crescind din inima sa un copac gigantic, ale carui ramuri iºi intind umbra asupra intregului glob pamintesc: “Umbra arborelui falnic peste toata e stapina”. Chemat de catre Luna intr-un straniu joc nupþial, scris in cartea vieþii ca o pecetluire de destin, sultanul indragostit de frumoasa Malcatun, se trezeºte ºi interpreteaza visul ca pe un semn al profetului, socotind ca ii este dat sa intemeieze prin dragostea lui lumeasca un imperiu pentru eternitate. Visul se realizeaza. Un lanþ de repetiþii sugereaza creºterea continua a puterii otomane, de la Osman intemeietorul, pina la Baiazid: “An cu an imparaþia tot mai larga se sporeºte, / Iara flamura cea verde se inalþa an cu an, / Neam cu neam urmindu-i zborul ºi sultan dupa sultan / Astfel þara dupa þara drum de glorie-i deschid… / Pin-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid…”. In timpul lui Baiazid, supranumit Ilderim (Fugerul), stapinirea otomana ajunge la Dunare. Nesaþiosul cuceritor organizeaza o expediþie impotriva Þarii Romaneºti, cu intenþia de a o supune.
Al doilea tablou este un scurt episod dramatic, in care elementul predominat este dialogul. Poetul introduce acum in jocul sau de idei figura unui domnitor exemplar al lui Mircea cel Batrin — intruchiparea conducatorului al carui unic þel este slujirea patriei. Inþlegem de ce acum Eminescu a inceput evocarea istoriei naþionale printr-o trimitere la istoria legendara a Imperiului Otoman. El a vrut sa arate prin acesta ca cine i-a infruntat pe turci intr-un moment al lor de mare glorie este deopotriva glorios ºi mareþ. Mircea apare in dialogul lui cu Baiazid ca un geniu politic care face totul pentru a asigura libertatea ºi independenþa poporului sau. La exploziile de infaptuare ale cotropitorului, Mircea reacþioneaza cu modestie, dar ºi cu demnitate, avertizind asupra motivelor pentru care romanii nu se vor lasa ingenuinchiaþi: “N-avem oºti, dara iubirea de moºie e un zid / Care nu se-nfioreaza de-a ta faima Baiazid”.
Al treilea tablou este fundamentul descriptiv. Eminescu face un decupaj de imagini ale celebrei batalii de la Rovine, motivind luptele dintre oastea romana ºi turca intr-o alternare de planuri vizuale ºi auditive, care anticipeaza parca tehnica cinematografica de mai tirziu. Spectaculozitatea momentului este grava ºi patetica, totul se desfaºoara cu o incrincenare teribila. Lupta se termina cu victoria lui Mircea, in timp ce armata turca este alungata “ca pleava vinturata” peste Dunare.
Al patrulea tablou, tot descriptiv, fixeaza momentul de odihna a oºteniþilor invingatori, in timp ce luna “doamna marilor ºi-a nopþii varsa liniºte ºi somn”. Poetul introduce aici, in contrast cu tumultul scenei anterioare, o nota idilica, accentuata de scrisoarea feciorului de domn, trimisa “dragei sale de la Argeº mai departe”, scrisoare prelucrata de Eminescu dupa o doina de catanie culeasa de el insuºi. Tonalitatea mai scazuta a acestui ultim tablou are dublu rol: de a echilibra construcþia episodului epopeic, orchestrat in cea mai mare parte pe o sonoritate puternica, dramatica, ºi de a prefaþa izbucnirea vehementa din episodul satiric.
Episodul al doilea este o imagine a prezentului, deci a celuilat termen al antitezei. Formula lirica este a satirei vehemente, puternic contestatare, cu un limbaj violent demascator. De la inceput Eminescu marcheaza distanþa enorma intre veacul de aur ºi prezentul prozaic in doua versuri care rezuma expresiv intreaga problematica a poeziei: “De-aºa vremi se-nvrednicira cronicarii ºi raprozii / Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii ºi irozii”. Þinta sarcasmelor poetului este partidul liberal, aflat in acel moment la putere ºi contra caruia Eminescu scria in “Timpul”, zilnic, numeroase articole, cu un spirit critic deosebit de acut. Se observa uºor asemanarile de idei din Scrisoare ºi articolele publicate in “Timpul” dar ºi deosebirile. In poezie, Eminescu pune in miºcare un vocabular mult mai bogat ºi critica sociala devine invectiva: pocitura (Hidoasa pocitura este titlul unui articol), broasca, smintit, stirpitura, fonf, flecar, gusat, bilbiit, privire-mparoºata, buget, minciuna fara suflet, fara cuget, negru, cocoºat ºi lacom, un izvor de ºiretlicuri. Unele versuri ne amintesc direct de articolul citat: “Dintr-acestia þara noastra iºi alege aztazi solii!”. Dar, daca articolul avea un sens ocazional, satira de aici se ridica peste patimile politice care au agitat epoca lui Eminescu in afara momentului artistic. Eminescu are capaciatea de a transforma cuvintul sau, muºcator, vorba cruda, intr-o lava care incendiaza totul.
Pentru Eminescu, autenticii eroi ai romanilor sint ctitorii — “descalecatori de þara”, creatori “de legi ºi datini” — nu politicienii vremii sale, recrutaþi din clientela cafenelelor ºi a locurilor de “perdiþie”, din rindul acestora care vineaza “banul” ºi “ciºtigul fara munca“ ºi care ºtiu sa se lupte cu “retoricile suliþi” — cu cuvintele — “in aplauzele grele a canaliei de uliþi”. Caracterizaþi cu epitetele cele mai dure, politicienii liberali ai vremii sint aspru sancþionaþi pentru faptul ca ºi-au batut joc de limba, de strabuni, de obicei, pentru gravele erori ale unei conduite politice care au dus þara in pragul catastrofei. De aceea in final poetul il invoca pe Vlad Þepeº, cunoscut in istorie prin masurile sale radicale, cerindu-i sa vina sa rezolve dintr-o singura miºcare, degradarea ºi nerozia ridicate la nivelul unui principiu conducator: “Cum nu vii tu, Þepeº doamne, ca punind mina pe ei, / Sa-i imparþi in doua cete: in smintiþi ºi in miºei”. Credinþa lui Eminescu este ca patria este o realitate istorica, pentru menþionarea ºi inalþarea careia poporul a facut eforturi de milenii, luptind ºi sacrificindu-se pentru libertate ºi independenþa.