s8o5ov
Cea mai curenta prejudecata intretinuta de noi insine si de straini este ca suntem o natiune tanara, bineinteles in stare de un frumos viitor. Asta da un anume optimism, insa nu e mai putin prilejul unui aer protector din partea popoarelor vechi, ba chiar a unor pretentii de superioritate a cutarei natii foarte de curand imigrate. Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirma tineretea noastra. Noi suntem in fond geti, si getii reprezinta unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei, contemporane cu grecii, cu celtii, cu grupurile italice anterioare imperiului roman. Acest imperiu roman gasea aici un stat vechi, se lupta cu el si-l rapunea cu greu. Ca intotdeauna indelungul zbuciumatei noastre istorii, prin asezarea geografica, noi am suportat izbirile, absorbind elementul alogen. O revarsare celtica acum vreo doua milenii a lasat urme evidente in fizionomia si purtarea noastra. Cu grecii am fost totdeauna in stranse legaturi, fie prin mijlocirea tracilor, fie prin expansiunea statornica a insularilor spre coasta Pontului Euxin. Dealtfel mitologia noastra religioasa intemeiata pe cultul lui Zamolxe, care, asa nebuloasa cum este, sta alaturi de marile religii stravechi a Olimpului si a Valhallei, atesta inrudirea oficiala cu lumea elina prin elementul dionisiac si pitagoreic. Toate rasele mari se caracterizeaza printr-o adanca notiune a eternitatii si prin punerea vietii terestre in dependenta de absolut. In vreme ce popoarele barbare sunt superstitioase si tranzactioneaza cu demonii, getii, infigandu-se in sulita, consultau divinitatea de-a dreptul in cer.
Sentimentul adanc al providentei il au romanii in cel mai inalt grad si ceea ce s-a socotit scepticism, fatalism nu e decat credinta ca Zeul nu ajuta in faptele necuvenite. Elinii aveau intr-adevar un panteon cu totul uzual, cu zei pentru folosul exclusiv al Greciei, in dusmanie cu numenii altor rase. Romanii cultivau zei de stat. Zamolxe era o divinitate universala, exponent al existentei de dupa moarte. Grecii vaietatori priveau cu oroare locul cu umbre al mortii pe care-l asezau in Septentrionul cetos, getii n-ar fi cautat moartea cu atata frenezie de n-ar fi socotit-o prilej de izbavire. Traditia spune ca Decebal si toate capeteniile sale s-au sinucis la Sarmisegetuza, exterminare masiva care nu e un simplu semn de deznadejde ci o incredere netarmurita in salvarea divina. Invazia romana, caci invazie a fost oricat am colora-o, ne-a lasat o limba noua si mult sange din acele parti ale imperiului care nu ne erau propriu-zis straine. Traian insusi era un iberic. Prin penetratia romana nu s-a nascut un popor nou ci un popor foarte vechi s-a modificat prin inraurirea altuia mai nou. Imperiul roman, formatie mozaicala, ca multe state cuceritoare, cu o civilizatie de imprumut, infatisa pentru Dacia un fenomen politic recent. Cresti nismul adus de romani gasi aici un teren prielnic si in vreme ce multe popoare din centrul Europei se crestinara in timpuri cu totul apropiate, dacii imperiali fura crestini foarte de curand. Cultul mortii si setea vietii eterne ii indreptau numaidecat spre noua religie.
Ceea ce indreptateste pe multi sa sustina tineretea noastra (ocolind documentatia istorica) este forma taraneasca a civilizatiei romane.
Unii conationali deplang aceasta stare si spera ca in mod vitejesc ne vom arunca, asemeni popoarelor de culoare de pe alte continente, in cea mai violenta viata de oras tehnic. Strainii rauvoitori numesc asta deficit de civilizatie si exalta comparativ civilizatia lor. Dar tocmai ruralismul nostru constituie dovada suplimentara a marii noastre vechimi. Intr-adevar, rasele stravechi sunt conservative, regresive si defensive. Autohtonia le obliga la muncile campului si primejdiile invaziei la ocupatia pastorala. Europa vestica, celtica structural, foarte inrudita cu noi, are o miscare prea inceata spre civilizatia tehnica.
Francezii, englezii fug bucurosi din infernul metropolelor spre tihna satelor. In muntii occidentali, ca si in Carpati, oamenii au fizionomia tipica stravechilor civilizatii pastorale: fata brazdata de vanturile alpine, ochi patrunzator si neclintit de vultur, tinuta rigida, mutenie.

Taranca romana isi acopera gura cu basmaua, ca pe un organ nefolo sitor. Frugalitatea e aceea a popoarelor agrare statornice. Dimpotriva, imigratii sunt galagiosi, gesticulanti, zgomotosi, carnivori, ofensivi, cu o mare aptitudine la o “civilizatie” ce nu e decat o ignorare totala a geologicului. Tabara de corturi se preface in oras. Satele ungurilor sunt niste minuscule orase, orasele romanilor sunt niste mari sate.
Alaturi de celtii moderni, noi avem ca si chinezii o puternica expresie rituala si stereotipa. Observatia milenara s-a fixat in proverbele obiective, si individul nu mai face inutile sfortari de cunoastere. La lirismul dezordonat al mahnirii se opune un adevar etern:
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea... politica tarii, muta ca a lui Vlaicu-voda, sta pe intelepciunea arhaica:
Ce e val, ca valul trece.
Cand, prin urmare, studiem literatura romana, e gresit sa masuram cu dimensiuni superficiale. Civilizatia si cultura poporului roman sunt stravechi si literatura nu-i decat o forma secundara si deloc obligatorie.
Conditiile politice au lipsit pentru o cultura de salon si azi inca sfortarile constructive sunt culcate la pamant. Poporul roman a avut ca mijloc de perfectiune sufleteasca limba superioara, riturile, traditiile orale, cartile bisericesti. Cand intaile cronici se ivira, ele atestau o expresie rafinata, efect al unei inaintari culturale neintrerupte. Noua este numai literatura de tip occidental (poezie profana, proza analitica, drama). Cand o adoptam aduceam un suflet experimentat si doua sute de ani ne-au fost de ajuns sa producem o literatura superioara, de multi invidiabila.
Cateva secole de intarziere relativa nu pot anula folosul unei existente imemoriale. Literatura rusa si chiar cea germana nu sunt in sens modern cu mult mai vechi si Academia din Berlin putea gasi in secolul XVIII util pentru prestigiul ei sa cheme in sanu-i pe romanul D. Cantemir.