Pe Marcel Proust il pomenesc prietenii ca pe un om de o gingasie care
surprindea, incurca, in sfarsit coplesea pe acel ce, din intamplare,
se afla in centrul atentiei si favorii acestui copil hipersensibil. Frica
lui Proust de a jigni, trebuinta nepotolita de a te ineca nu numai in
gentilete, ci in adanca generozitate, nu se pot uita. Sa auzim insa
cateva judecati literare ale acestui om angelic: z9e6em
- proza colorata a lui Taine, cu planuri in relief, e facuta sa impresioneze
pe elevii claselor secundare.
- Renan: Originile crestinismului sunt, in general, rau scrise: "perpetuelle
effusion d'enfant de choeur"; neputinta rara de a descrie; stil de Baedecker;
"des images de bon eleve"; "La vie de Jesus, une espece de Belle
Helene du christianisme". Sainte-Beuve: incapabil sa inteleaga ce
este o imagine, "ce malin rafistoleur de phrases"; "Sainte-Beuve,
dont la stupidite (a propos de Baudelaire) se montre telle qu'on se demande
si elle n'est pas une feinte de la couardise".
Chiar despre raposati (sau tocmai) asprimile aceste surprind din partea unui
om de o amenitate ce sta sa fie proverbiala. Este un subiect de meditat pentru
acei care tipa, reglementar si indistinct, contra vorbei aspre in scrisul
literar.
Ar fi de spus aici, si cu amanunte, ca aceea ce in constiinta banala figureaza
simplist ca "injurie" se poate infatisa spiritului capabil a
distinge ca un mijloc de a caracteriza si a descrie pentru care nu exista surogate.
Stupidite si couardise, asa si nu altfel, putea insemna adecvat Proust
ceea ce vedea el (si orice artist altul) in raporturile lui Saint-Beuve
cu Baudelaire. Sainte-Beuve descopere in Baudelaire cateva bucati
caror le arunca usurel epitetele "precieux" si "subtil",
spune ca s-ar potrivi mai bine sa fie scrise in greceste, si, cu groasa
abilitate, isi face ocazie sa incheie pomenind pe un poet in
adevar "ilustru", pe Beranger! Aceasta pentru ca sa arate delicat
lui Baudelaire ce este poezia.
Inteleg vorba "injurioasa" a lui Proust, si o judec de superioara
utilitate. Despre arta, de la artisti doar trebuie sa ne informam. Ei ne invata
a deosebi arta de cine stie ce alte fapte - si in privinta artei stapaneste,
cum stim, o deosebit de grosolana confuzie. Frumusetea e un bine prea intens
si prea curat; in apararea acestui bine, orice asprime e dreapta. Asprimile
artistilor, in care banalii nu vad decat capriciu si oarbe porniri,
sunt expresia unei adanci intelegeri, care e a lor proprie si care
se revolta de nepriceperea sau frivolitatea banalilor.
Ei da: in fata artistilor vremii lui, Sainte-Beuve a fost adesea un nepriceput
desavarsit, din usuratate, uneori si din invidie. Balzac a vazut cine
era incepatorul Stendhal. Sainte-Beuve n-a prins de veste nici de Stendhal,
nici de Baudelaire, nici de Flaubert. Cand Huysmans zice: "cuvantul
apos al domnului Renan", nu ne ramane noua decat sa cautam,
in opera data, amanuntele acestui adevar, si nu va mai trebui sa argumentam
ca artistii, doar, inteleg ce este si ce a fost; ei hotarasc ce are sa
fie in arta. Istoricii sunt obligati sa verifice liber sinceritatea marturiei
artistului, ca pe a oricarei alteia; marturia aceasta ramane insa
izvor unic.
Este ciudat: in istoria politica se aduna respectuos amintirile si reflectiile
oamenilor de stat, pentru a lamuri orientarea si calitatea faptelor si a curentelor;
istoricul artei insa vrea sa fie, el, suveran. Si domnul profesor legifereaza:
de preferinta, in numele unor idei care n-au a face cu arta.
Gandirii practice i se iarta a distinge ideile fara multa delicatete;
si gandirea comuna e practica si sentimentala. Insa gandirea
propriu-zisa distinge neincetat; ea este, in esenta: distingere.
Oricare i-ar fi obiectul, postulatul acesta ea nu poate sa-l schimbe. Se intelege
ca, despre sine insusi, omul gandeste mai ales practic; atitudinea
pur teoretica apare aici putin naturala, este putin obisnuita, si multimii ii
e antipatica. Aceea ce s-ar putea numi gandire literara, adica ideile
periodic consemnate si raspandite despre arta, morala, religie, politica,
apartin gandirii practice, mai mult ori mai putin confuze prin urmare.
Imi inchipui ca nici chiar pe acei ce trebuie sa se margineasca
la o cultura generala cat de mijlocie nu e recomandabil sa-i incurajam
a practica excluziv gandire confuza. Orice ocazie e buna pentru a deprinde
lumea sa distinga si sa invete valoarea preciziei. Cand avocatul
intreaba pe coana Tarsita preoteasa, ce fel de vina preciza poate aduce
nurorii sale, batrana exclama suparata: "Apoi, ai cunoscut-o dumneata
pe ma-sa, ce pramatie era!"... E un exemplu caragialian, deci cu superioara
patrundere ales din procedarile clasice ale gandirii comune. Vorbirea
obisnuita despre arta imi aminteste frecvent si abundent metoda intelectuala
a coanei Tarsitei.
E amuzanta ea, desigur, si confortabila : este, in fond, metoda biografic-psihologica
din critica literara, de exemplu... Insa nu e demn de buna gandire
sa se amestece rubricile, cu oricat de frumos temperament pot sa practice
aceasta operatie unii dintre noi. Si chiar in domeniul din ce in
ce mai modest al criticii zilnice de arta, sa tindem la precizie, sa avem totdeauna
in minte desenul curat al cuprinsului artei; si oricand vorbim de
legaturile ei cu alte planuri ale vietii, sa o avem clar tot numai pe ea in
vedere. Altminteri, ramanem prea aproape de metoda preotesei Tarsita:
prea mult temperament, prea putina eleganta, si nenumarate ocazii de a cadea
in obscurantismul propriu gandirilor vulgare.
